Cele mai misterioase boli

Fanii serialului “Doctor House” o ştiu bine: diagnosticarea unei boli poate semăna uneori mai mult cu munca unui detectiv decât cu cea a unui medic. Pe de-o parte, progresele din medicină au făcut munca medicilor mai uşoară; pe de alta însă, apariţia de noi boli şi noi virusuri a îngreunat procesul diagnostic care, în unele situaţii, s-a transformat într-o căutare de indicii şi probe demnă de un Sherlock Holmes. Nu-i de mirare că, recent, revista americană Newsweek a alcătuit chiar un top al celor 9 patologii cel mai greu de diagnosticat din istorie.

Boala Lyme

Borelioza sau boala Lyme este o infecţie cauzată de o bacterie, Borrelia burgdorferi, transmisă de căpuşă Ixodes ricinus, un parazit al rozatoarelor mici, al cerbilor, câinilor şi, ocazional, al omului. Nu toate muşcăturile de căpuşă inoculează Borrelia, dar este un risc de luat în considerare. Simptomele iniţiale seamănă cu cele ale unei banale gripe: febră, durere de cap şi mărirea în volum a ganglionilor. Există însă şi cazuri când maladia prezintă aceleaşi simptome ca şi scleroza multiplă sau boala Alzheimer.

Tipice bolii sunt petele roşii pe piele, care se deplasează de colo-colo, dar, uneori, e posibil ca ele să nu apară. Dacă este depistată de timpuriu, boala se tratează cu antibiotice specifice; dacă este nediagnosticată sau neglijată, poate provoca daune grave la nivelul sistemului nevos şi al articulaţiilor.

Scleroza multiplă

Primele semne pot semăna cu cele ale multor boli neurologice, de la slăbiciune musculară şi oboseală până la problemele la vezică. De asemenea, boala poate apărea treptat sau se poate instala "în episoade", cu faze de remisie şi recidivă. Cauza sclerozei multiple, boală descrisă pentru prima oară la mijlocul anilor 1800, este încă necunoscută; specialiştii cred că ar putea juca un rol în apariţia ei factorii imunologici, de mediu şi predispoziţia genetică.

Nici mecanismul bolii nu este clar în totalitate dar, în linii mari, este vorba de o adevărată dramă care are loc în interiorul organismului uman: sistemul imunitar (sau mai exact unele dintre celulele acestuia) declară război întregului organism. Limfocitele T atacă, din greşeală, învelişul care acoperă nervii - alcătuit dintr-o substanţă numită mielină -, în cel mai pervers dintre moduri: devorând-o şi provocând leziuni în plăci. Mielina este ca izolaţia cablurilor electrice: dacă este deteriorată, firele rămân descoperite, iar transmisia impulsurilor electrice de la creier la celelalte părţi ale corpului este îngreunată sau întreruptă cu totul. Boala echivalează cu un proces progresiv de paralizie.

Sindromul oboselii cronice

Descoperită în 1988, boala este una cât se poate de perfidă: ca şi cum organismul afectat ar suferi de gripă neîncetat. Sistemul imunitar este permanent solicitat şi, în timp, puterea lui slăbeşte. Sindromul oboselii cronice, cum a fost maladia definită de Centers for Diseases Control din Atlanta în 1994, este caracterizat, desigur, de oboseală (care durează peste 6 luni şi nu este îndepărtată de odihnă), dar una asociată cu alte 4 sau mai multe simptome, printre care dereglări de memorie, dureri musculare, dureri de cap, somn neodihnitor, ganglioni limfatici dureroşi, faringită. Nu există teste diagnostice, în pofida faptului că pacienţii prezintă semne de anomalii imunologice, neurologice şi endocrine. Boala nu are încă un tratament şi încă i se caută cauza. Dar şi aici există multe teorii, de la infecţia cu nano-bacterii (a căror existenţă, însă, nu este deocamdată clară) la reacţiile autoimune declanşate în urma unor infecţii. Un studiu publicat în luna august a anului trecut a demonstrat o legătură între acest sindrom şi un tip de retrovirusuri denumite XMRV.

Fibromialgia

Potrivit unui studiu recent al reumatologilor americani, boala nu trebuie definită doar prin durerea specific localizată, ci şi pe baza altor elemente, precum oboseala, vertijul şi sindromul de colon iritabil. Dureri musculare, oboseală, hipersensibilitate la durere şi la atingere sunt câteva simptome ale fibromialgiei. Este o maladie foarte controversată, cum este şi sindromul oboselii cronice: unii experţi dau vina pe cauze biologice, alţii o consideră o dereglare psihologică şi mai există şi cei care consideră că este declanşată de un ansamblu de factori fizici şi psihologici. Ambele boli intră în categoria "sindroamelor inexplicabile clinic": simptomele sunt reale, dar nu există un consens asupra cauzelor declanşatoare. Şi nici tratament.

Prostatita

Circa un bărbat din zece suferă de prostatită, o formă de inflamare a prostatei. În cea mai mare parte dintre cazuri (90 - 95%), cauzele declanşării bolii sunt necunoscute şi nu pot fi corelate cu infecţii bacteriene. Simptomele sunt diverse: dureri pelviene, rectale, abdominale, oboseală şi urinare frecventă. Multă vreme, medicii au crezut că prostatita este cauzată de infecţii bacteriene persistente, recurgându-se, adeseori, la terapii cu antibiotice. Acest drum a fost de-acum abandonat, iar pacienţilor le sunt prescrise tratamente paliative sau, în cazuri extreme, intervenţii chirurgicale pentru îndepărtarea ţesutului inflamat.

Sifilisul

Timp de secole a fost cea mai răspândită boală venerică, extrem de greu de diagnosticat. Asta pentru că, în stadiul final, sifilisul prezintă simptome ale multor alte boli. Este şi la ora actuală considerată una dintre cele mai periculoase infecţii cu transmitere sexuală şi, netratată, provoacă grave probleme cardiace şi la nivelul sistemului nervos. În prezent, poate fi diagnosticată prin intermediul unor teste simple de laborator şi tratată cu penicilină. Totuşi, leziunile provocate de bacteria care o provoacă sunt permanente.

Lupusul eritematos sistemic

Bolile autoimune sunt cauzate de o "revoltă" a sistemului imunitar, care "întoarce armele" tocmai împotriva organelor pe care ar trebui să le apere. Aceste boli sunt în progresie constantă, numărul lor fiind, în prezent, de peste 80, printre care şi lupusul eritematos sistemic. Nu există tratamente, nu este înţeleasă cauza (şi în acest caz, cele mai acreditate teorii asociază boala tot unor infecţii cu retrovirusuri). Nu este o boală uşor de diagnosticat, iar primele simptome îi induc de multe ori în eroare pe medici: oboseală, dureri în diferite părţi ale corpului, deficienţe cognitive. În 50% din cazuri, boala poate fi descoperită graţie unui eritem în formă de fluture, care apare pe chipul bolnavului în zona dintre pomeţi şi nas. Altminteri, când acest simptom nu este prezent, diagnosticarea maladiei este foarte complicată şi necesită numeroase teste clinice pentru excluderea altor posibilităţi.

SIDA

Boala a anilor '80, despre care, în afara mediilor academice, se vorbeşte - la televizor sau în ziare - tot mai puţin, SIDA reprezintă, totuşi, o problemă departe de a fi rezolvată. Peste 95% dintre noile cazuri sunt detectate în ţările în curs de dezvoltare, iar HIV, virusul care o declanşează, a infectat, până în prezent, peste 33 milioane de persoane în întreaga lume. Multă vreme, SIDA a reprezentat un adevărat mister clinic, până când i s-a descoperit originea virală. Nu există tratament care s-o vindece; medicamentele existente la ora actuală permit o încetinire a progresului bolii dar, în cele din urmă, acesta duce la decesul bolnavului.

Febra puerperală

Potrivit estimărilor, această boală a ucis mii de femei lăuze, între secolele XVIII şi XIX. În perioada dintre 1831 şi 1843, la Maternity Hospital din Londra, din 10.000 de femei internate pentru a aduce pe lume copii, mureau 600, în vreme ce la Royal Maternity Charity, unde lăuzele se aflau doar sub supravegherea moaşelor, nu mureau decât 10.

Survenit şi la Spitalul din Viena, straniul fenomen i-a atras atenţia medicului de origine maghiară Ignác Fülöp Semmelweis: în 1846, din 4.000 de lăuze internate în pavilionul 1, aflat sub supravegherea medicilor, 459 (11%) căzuseră victime febrei puerperale; în pavilionul alăturat, unde operau doar moaşele, mortalitatea era însă de doar 1%. Semmelweis s-a gândit că boala ar putea fi transmisă de o infecţie luată de medici de la cadavrele pe care le autopsiau şi transmisă femeilor asistate la naştere; le-a impus acestora să se spele pe mâini cu clorura de calciu (un puternic dezinfectant) înainte de a se apropia de ele, iar mortalitatea a scăzut rapid, la 5% în 1847 şi la 1% în 1849.

Răsplată? Semmelweis a fost concediat pentru că şi-a permis să dea ordine colegilor medici fără a avea căderea s-o facă. S-a mutat la un spital din Ungaria, unde, după ce a reuşit să reducă şi aici mortalitatea feminină, a fost defăimat de ştiinţa oficială şi internat într-un spital de nebuni, unde a şi murit, în 1865, din cauza bătăilor aplicate de gardieni. Aveau să treacă alţi 70 de ani (1937) până când medicii să înţeleagă că trebuie să-şi dezinfecteze mâinile.