Efectele fumatului asupra sanatatii omului

Efectele fumatului asupra sanatatii omului

Fumatul este cunoscut de acum 300 de ani dar a inceput sa se raspandeasca dupa cel de-al doilea razboi mondial in toate tarile lumii. S-a stabilit ca in lume la ora actuala fumatul este raspunzator pentru mai mult de 1 milion de decese anual.
In ultimii 40-50 de ani a fost dovedit tot mai clar ca tutunul contine substante nocive (canceroase si iritante) .
Cunoscuta tigara exercita actiuni multiple asupra fumatorului insuşi cat şi asupra celor din jur.
Tutunul are o compozitie complexa. In frunze se gasesc diverse componente chimice: celuloza, proteine, amidon, steroli, minerale etc. Dar veti putea spune ca aceşti compuşi se mai gasesc şi in alte plante dar tutunul are ca substante specifice nicotina si isoprenoizii(hidrocarburi nesaturate)
Multa vreme s-a crezut ca nicotina este cel mai toxic agent activ al tutunului şi intr-adevar este o otrava foarte puternica, o doza de 5mg de nicotina fiind suficienta pentru a omora un caine in cateva clipe prin paralizia nervilor motori iar una de 60mg este la fel de eficienta pentru om.
Nicotina este un lichid incolor in clipa extragerii dar in contact cu aerul si lumina se coloreaza in brun. Are un gust amar şi iritant iar mirosul este slab la rece şi asfixiant la caldura.
Prin ardere tutunul işi modifica compozitia initiala dand naştere la noi substante : o intreaga mixtura de gaze, vaapori necondensati, si substante particulare variabile. Fumul inhalat este un aerosol( =particule lichide şi solide de dimensiuni f. mici, intre 0.001 si 100 microni) concentrat cu miliarde de particule pe cm³. Temperatura I zona de ardere a unei tigari este in jur de 884°c. printre noile componenete ale fumului de tigara se numara oxidul de carbon, gudronul si alte subst. iritante pentru sistemul respirator.
Oxidul de carbon este un componet foarte nociv al combustiei tutunului. Concentratia lui variaza dupa modul in care este fumat astfel: 2% in fumul de pipa, 3-4% in fumul de tigara si in trabuc atinge valoarea de 6%. Hemoglobina formeza cu acesta un compus stabil (hemoglobina are o afinitate mai mare pentru oxidul de carbon decat pentru oxigen deoarece cu acesta din urma compusul rezultat este instabil) facand astfel ca hemoglobina astfel combinata sa devina inutilizabila pentru transportul de oxigen dand naştere la anoxie astfel tesuturile incep sa sufere din cauza lipsei de oxigen.
Diverşii iritanti respiratori de mai gasesc in fumul de tutun in concentratii mari patologice iar printre aceştia se numara: acroleina, formaldehida, acidul cianhidric, acetaldehida.
Dar totusi cei mai periculoşi factori din fumul de tigara sunt substantele cancerigene si cocangerigene care se gasesc in aerosolii produsi de fumul de tigara si care poarta denumirea fenerala de gudroane.

Apa in organism

Apa in organismul uman
Nu încape nici o îdoiala , ca dintre toate substantele care intra în corpul omenesc si în cel al animalelor , apa sta pe primul loc în ceea ce priveste cantitatea . Fiziologul Claude Bernard este primul care a încercat , înca din secolul trecut sa calculeze proportia de apa din organismul uman . Cum a procedat ? El a cântarit mumiile egiptene - care erau complet dezhidratate . Apoi a comparat greutatea acestor mumii cu greutatea unor oameni vii de aceeasi înltime si cu trasaturi fizice cât mai asemanatoare mumiilor respective . prin acest procedeu , el a determinat ca apa are o proportie de 90 % în organismul uman . Cifra este pre ridicata . Acest lucru se explica pentru ca uscarea prelungita a mumiilor a dus si la pierdera unor substante solide din corpul lor alaturi de apa .
Ulterior s-au facut cercetari mai precise , care au aratat nu numai câta apa este în organismul uman , dar si chiar câta apa contin tesuturile din care este alcatuit . În medie , un om care cântareste 65 de kilograme poate fi sigur ca aproximativ 41 de kilograme ( 63-70 % ) din organismul sau este apa . Aceasta proportie este valabila si pentru alte animale : câine , pisica , iepure , în general animalele cu sânge cald au aceeasi proportie de apa în organism ca si omul si mai mult au aceeasi proportie de apa în tesuturi ca si omul .
Rolul apei în organism
Apa reprezinta un excelent dizolvant pentu multe substante si este mediul în care se desfasoara cele mai multe reactii chimice legate de metabolismul substantelor si deci de viata . Rolul apei în organismul uman este foarte mare . Chimistii stiu foarte bine ce se întâmpla când vor ca doua substante sa reactioneze între ele . De exemplu din carbonatul de sodiu si sulfatul de cupru ( piatra vânata ) va rezulta carbonat de cupru si sulfat de sodiu . Daca se amesteca cele doua pulberi pur si simplu aceasta reactie nu va avea loc . Este nevoie ca substantele sa fie dizolvate în prealabil în apa pentru ca reactia sa aiba loc.
În organismul uman au loc numeroase reactii chimice care dau nastere la caldura , energie si la metabolismul necesar vietii . Aceste reactii au nevoie de un mediu apos , altfel substantele nu se pot desface în ioni iar reactiile nu pot avea loc .
Pe lânga aceasta apa însasi ese un electrolit slab , care se disociaza în ion de hidrogen ( H+ ) si hidroxil ( OH- ) . Acessi ioni au proprietati catalitice , ei accelerând un numar considerabil de reactii care în mod normal ar dura zile întregi , în prezente ionilor reactiile au loc în câteva secunde .
Apa are si proprietatea de a acumula si de adegaja caldura prin evaporare . Aceste însusiri ale apei au un rol foarte important în fiziologia termoreglarii . La temperaturile ridicate ale verii organismul uman primeste mult mai multa caldura decât are nevoie . Daca aceasta caldura nu s-ar elimina organismul ar avea mult de suferit . Din fericire organismul dispune de serie de mijloace de eliminare a caldurii . Schimbarea apei din stare lichida în stare gazoasa presupune o pierdere de caldura de la corpul unde se afla apa . În corpul omenesc fiecare gram de apa evaporat de pe suprafata pielii ( transpiratie ) la temperatura camerei înlesneste pierdera a 580 de calorii mici .
Introducerea si eliminarea apei din organism
Apa este introdusa în organism sub forma de bauturi împreuna cu alte alimente . Într-adevar , în afara de apa pe careo bem , o cantitate de apa se formeaza în organism prin oxidare diferitelor alimente .
Multa lume considera ca daca manânca o pâine , o friptura , o prajitura sau o leguma nu introduc în organism nici o picatura de apa . Acest lucru este gresit . S-a constatat ca prin completa oxidarea a 100 grame de grasime se formeaza 107 grame de apa , din 100 grame de amidon se formeaza 55 de grame de apa , din 100 grame de albumina se formeaza 41 grame de apa . Dintr-un alt punct de vedere alimentele contin o însemnata cantitate de apa împreuna cu alte substante hranitoare . De regula fructele si vegetalele contin peste 90 % apa , iar alimentele pe care le numim uscate ( pâinea , carnea ) contin între 60 si 85 % apa . Orice aliment pe care l-am considera contine o cantitateapreciabila de apa , în afara cantitatii de apa care se formeaza prin oxidarealimentului respectiv .
Apa luata din stomac si din intestine este transportata de sânge în tot organismul si este retinuta de tesuturi . Rezerva de apa a organismului o constituie în special muschii si pielea , datorita volumului lor . Pe lânga acestea 2 si celelalte organe si parti ale copului omenesc au în compozitia lor o cantitate însemnata de apa ( ficatul , creierul , plasma sanguina , celulele , plâmânii ) .
În mod normal organismul uman are nevoie zilnic de 2 litri si jumatate de apa , daruneori aceasta nevoie poate sa seridice pâna la zeci de litri de apa . Întrebarea este de ce e nevoie sa “schimbam apa” ? Este limpede ca daca eliminam apa trebuie sa o si punem înapoi . Dar de ce sa o eliminam ? .
Apa se elimina din organism în primul rând prin rinichi ( 1 litru si jumate pe zi ) . De fapt pierdera aceasta variaza între 0,6 - 2 litri pe zi . În unele cazuri se pot atinge valori foarte mari . Astfel , în boli um ar fi diabetul pot fi eliminate cantitati uriase de urina ( 8 - 10 litri pe zi ) .
Rinichii au un rol foarte important : ei extrag din sânge toate substantele nefolositoare sau daunatoare organismului , pe care acesta le-a adunat din tesututri si organe . Pentru a arunca afara aceste substante este neaparat nevoie de apa , în care aceste substante sunt dizolvate . Restul apei se elimina prin plamâni , sub forma de vapori ( ~400 cm2 ) , prin intestine ( 100 - 200 cm2 ) si prin piele ( 500 cm2 ) .
O mare parte din apa se pierde prin plamâni . La câini , care sunt lipsiti de glande sudoribare , evaporarea apei se produce prin gura , prin plamâni si prin caile respiratorii .
Aceasta pierdere a apei este marita prin gâfâire . În acest fel câinele reuseste sa faca vara la marea cantitate de caldura .
În respiratia accelerata la om , în timpul muncii sau a altor eforturi fizice , cantitatea de apa care se elimina prin plamâni creste . Oamenii care muncesc în conditii de temperatura ridicate pot pierde pâna la 6-10 litri de apa .
Starea si reglerea metabolismului apei
Multi oameni si-au pus întrebarea de ce leeste sete ? Setea este semnalul lipsei de apa în organism Celulele din diferite tesuturi ajung la un moment dat sa nu mai aiba destula apa . Acest lucru se întâmpla mai ales vara . Celelele anunta creierul despre lipsa apei . La nivel cerebral informatia este prelucrata si se formeaza senzatia de sete , care ne obliga sa bem apa .
Cât timp poate sa traiasca o vietuitoare fara apa ? Aceasta variza mult de la ospecie la alta . Unele specii , cum sunt molii sau serpii au o rezistenta foarte mare la lipsa apei . La fel si camilele au o rezisenta buna la deshidratare . Însa majoritatea animalelor nu por suferi lipsa îndelungata a apei . Oamenii pierduti în desert fara apa , supravietuiesc cel mult 3 zile .
Metabolismul apei este influentat de multe glande cu secretie interna ( tiroida , glandele suprarenale , glandele genitale , pancreasul , ficatul ) , dar organul cel mai important care regleaza metabolismul apei este hipofiza ( o glanda ce se situeaza sub creier ) . Hormonul lobului posterior al hipofizei - pituitrina - provoaca o diuree puternica ( cresterea cantitatii de urina ) .
Scoarta creierului are un rol foarte important în reglerea introducerii , folosirii si eliminarii apei din orgnism . Ca organ coordonator scoarta creierului intervine în toate aceste procese.
Astfel viata devine indisolubil legata de apa …
Cantitatea de apa din componenetele lichide ale corpului omenesc :
Plasma Sanguina 3 litri
Lichid interstitial 14 litri
Apa din celule 29 litri
Procente de apa în corpul omenesc :
Creier 75 %
Plamâni 80 %
Inima 79 %
Splina 75 %
Rinichi 82 %
Sânge 83 %
Muschi 75 %
Oase 22 %

Comportarea genelor. Echilibrul Hardy-Weinberg.

Comportarea genelor. Echilibrul Hardy-Weinberg.

Experimentele desfăşurate de W. Johannsen cu specii pure ale Phaseolus vulgaris au permis distincţia între genotipul şi efectele mediului înconjurător asupra genotipului care conduc împreună la propagarea specifică a fenotipului unui organism. Chiar dacă variaţiile cauzate de mediul înconjurător pot conduce la diferenţe doar fenotipice ale unei “linii pure” o selecţie cu astfel de linii ar trebui sa fie neafectată. Aceste experimente au fost condiţii esenţiale pentru evaluarea teoretică şi statistică a frecvenţei alelelor în interiorul populaţiilor.

O precondiţie importantă în atingerea rezultatelor de reproductibilitate este folosirea unor surse definite de material. Linii genetice pure nu sunt întotdeauna la îndemână de la început.

Complet independente de încercările despre care am vorbit până acum sunt studiile lui danezului W. Johannsen care a studiat variabilitatea fasolei franţuzeşti (o varietate de Phaseolus vulgaris). Numeroase linii pure care diferă în anumite caracteristici cum este diferenţa de mărime, există obligatoriu în această varietate ce se autopolenizează. Aceste diferenţe sunt determinate genetic şi devin astfel un element al genotipului. Dar pentru un număr de motive cum ar fi, de exemplu, poziţia păstăii şi diferenţele rezultate din aprovizionarea cu substanţe asimilate şi cu alte nutrimente produc fiecărei plante să crească în proporţii diferite. Distribuţia aceasta este cauzată de factori externi reprezentând un element al fenotipului care este obţinut prin combinarea unor caracteristici ereditare cu factorii de mediu.

Johannsen a ales cel mai mic şi cel mai mare tip de păstaie din variaţia fenotipică a unei linii pure produsă prin cultivarea mai multor generaţii pentru care nu a mai observat o schimbare a greutăţii medii. O selecţie în interiorul liniilor pure este fără efect (vezi tabelul). Bazat pe aceste descoperiri Johannsen a legat termenii genotip şi fenotip.

Variaţiile cauzate de mediu trebuiesc totuşi luate în considerare când intersectăm valorile. Un exemplu va ilustra aceasta. E. M. East (1910) a intersectat o specie de grâu cu spice lungi cu una cu spice scurte. Prima generaţie a fost intermediară dar nu strict uniform. Cea de-a doua generaţie a arătat variaţii mai mari deoarece influenţa factorilor de mediu şi apariţia diferitelor genotipuri s-au suprapus. În aceste cazuri este imposibil să identifici genotipurile direct.
Rezultatele sunt cele obţinute de W Johannsen în 1903, 1926.

Relaţia dintre greutatea medie a generaţiei “mamă” şi a generaţiei “fiică” la o varietate de fasole.

Echilibrul Hardy – Weinberg



Savanţii Hardy (englez) şi Weinberg (german) au putut demonstra că frecvenţa homozigoţilor şi cea a heterozigoţilor într-o populaţie rămâne constantă timo de generaţii dacă anumite condiţii sunt îndeplinite. Legea omonimă permite calculul teoretic al frecvenţei pe care o are un anumit în cadrul unei populaţii indiferent de numărul de alele existente.

Legile mendeliene pornesc de la doi părinţi individuali împreună cu descendenţii lor. Problemele despre ereditate aşa cum au fost descrise până acum pot fi înţelese numai sub anumite condiţii. Raţii precum 3:1 pot fi cu greu descoperite în natură deoarece fiecare specie trebuie privită ca un grup de populaţii în care un anumit genotip apare în cantităţi greu de determinat. Frecvenţa unei alele poate fi foarte mică şi combinaţiile genetice la care aceasta va lua parte vor fi în consecinţă foarte rare.

Cei doi savanţi au demonstrat independent în 1908 respectiv 1909 faptul că frecvenţa homozigoţilor şi cea a heterozigoţilor rămâne constantă timp de generaţii cu condiţia ca:

* populaţia să fie foarte numeroasă
* indivizii să se poată împerechea fără constrângeri (în cazul în care aparţin sexelor opuse şi locuiesc în acelaşi loc şi în acelaşi timp, binenţeles)
* nu există selecţia anumitor alele
* nu apare migrare de gene
* nu apar mutaţii.

Modelul lor matematic s-a propagat în literatură sub denumirea de echilibrul Hardy-Weinberg.
Consideraţii: Se dau două perechi de alele A şi a şi presupunând că frecvenţa lui A este p=0,9(=90%) cea a lui a fiind q=0,1(=10%) ceea ce conduce la p+q=1.

Într-o populaţie vor exista genotipurile AA, Aa şi aa. Celulele germinate produse vor conţine atât A cât şi a. Dacă ele se intersectează probabilistic trebuie ţinut cont că celulele care îl conţin pe A au frecvenţa p iar cele cu a frecvenţa q. Corespunzător cu aceste genotipuri ele apar în următoarele generaţii cu următoarele frecvenţe:
AA = 0,9 x 0,9 = 0,81
Aa = 0,9 x 0,1 = 0,09
aA = 0,1 x 0,9 = 0,09
aa = 0,1 x 0,1 = 0,01
sau, într-o exprimare matematică: AA=p2; Aa + aA = 2pq; aa=q2 sau
p2 + 2pq + q2 = (p+q)2 = constant
Sau, exprimat în cuvinte: în condiţiile menţionate mai sus, rata originală a alelelor A şi a va fi menţinută cu fiecare generaţie. Poate fi orice număr de alele pe genă într-o populaţie. Genomul fiecărui individ este de aceea doar o selecţie aleatoare din întregul “bazin” de gene.

Legea Hardy-Weinberg permite calcularea frecvenţei heterozigoţilor individuali. În cazul existenţei a două alele ea nu poate depăşi 0,5. Dacă o alelă are o frecvenţă sporită, atunci relaţiile genotipice se vor deplasa în favoarea creeri acestui tip de homozigot. Dar deoarece precondiţiile lui Hardy-Weinberg nu sunt în general îndeplinite, populaţiile de plante fiind în general foarte mici şi autopolenizându-se, legea nu poate fi aplicată aici. Mendel însuşi a atacat problema în studiul său clasic din 1866 şi şi-a pus întrebarea de ce se opresc raţiile de împărţire consecutive, în cazul în care descendenţii unei noi generaţii se intersectează între ei. El a făcut următoarea extrapolare, presupunând că porneşte de la patru plante:

În cea de-a zecea generaţie 2n-1 este 1023. Sunt corespunzător 2048 de plante care derivă din această generaţie, 1023 cu caracter dominant, 1023 cu caracter recesiv şi doar două hibride.
Analiza statistică a rezultatelor geneticii.



genele
S-a pus problema analizei şi reprezentării fenomenelor de masă cum sunt frecvenţa alelelor în populaţii prin calcule statistice şi probabilistice. Rezultatele experimentelor pot fi grupate în jurul unei valori medii. Pentru a descoperi dacă două seturi de valori reprezintă de fapt aceeaşi lege sau lucruri complet diferite se face testul de toleranţe “t-test” (constă în aplicarea difernţelor pe o un grafic, rezultatul obţinut trebuind să concorde cu curba lui Gauss – vezi mai jos). Acesta dă răspuns întrebărilor privitoare la cât de mult diferă sensul a două seturi de măsurători.
Testul “chi2” îşi are scopul în verificarea rezultatelor experimentale cu rezultatele teoretice. Cu cât valoarea acestuia este mai mică cu atât se observă că legea este respectată altfel a apărut o deviaţie în procesul de transfer a genelor (testul constă în calcularea erorii relative a măsurătorilor şi impunerea ca ea să fie cuprinsă într-un anumit domeniu).
s = suma (xi – X)2 /n-1 în care X este valoarea aşteptată iar xi valoarea obţinută

MENDEl, redescoperitorii săi şi geneticienii secolului nostru nu au reuşit niciodată să obţină valoarea exactă a raţiei de încrucişere 3:1. Raţii precum aceasta sau cea de 1:1 sunt valori idealizate. În ciuda faptului că interpretarea mecanismului lor este plauzibilă, trebuiesc puse câteva întrebări nu doar de un matematician ci şi de un genetician practician.
Cât de mare este deviaţia faţă de valorile teoretice care ne-am fi aşteptat să apară?
Cât de multe specimene trebuiesc luate în considerare pentru a avea erori neglijabile?
Există metode de optimizare a modului de lucru?
Răspunsurile la aceste întrebări pot fi date doar prin intermediul calculelor probabilistice. De la început trebuie spus că nu se aşteaptă un răspuns cert: DA sau NU ci unul care să afirme cu ce probabilitate o presupunere este valabilă sau care este diferenţa semnificativă între două seturi de măsurători. Geneticianul este ajutat de câteva formule care le poate aplica şi de tabele calculate la care poate face referire. Condiţia necesară pentru uzul aproximărilor matematice este alegerea formulei corecte. Trebuie lămurit dacă propriile valori experimentale satisfac respectivele condiţii.
Toate acestea sunt necesare în vederea observării schimbărilor în raportul de segregare, fie datorită mutaţiilor (raze X, etc...) fie datorită cosangvinizării sau a ingineriei genetice.

Cum functioneaza creierul

Creierul functioneaza cu ajutorul unor circuite neuronale , sau celule nervoase.Comunicarera intre neuroni este atat electrica cat si chimica, si calatoreste in totdeauna de la dendritele unui neuron , prin soma , prin axon , catre dendritele unui alt neuron. Dendritele unui neuron primesc semnale de la axoni altor neuroni prin chimicalele numite neurotransmitatori. Neurotransmitatorii produc o incarcare electrochimica in soma. Soma integreaza informatia, care este apoi transmisa electrochimic mai departe de axon.
Oamenii de stiinta au 2 directii in studiul modalitatii in care functioneaza creierul. O directie este studierea functiilor creierului dupa ce o parte din creier a fost distrusa. Functiile care dispar , sau care nu mai sunt normale dupa ranirea anumitor regiuni ale creierului pot fi deseori asociate cu regiunile lezate. Cea de-a doua directie este studierea raspunsului creierului la stimulare directa sau stimularea anumitor organe de simt. Neuronii sunt grupati dupa functii in grupari de celule numite nuclee. Aceste nuclee sunt conectate la senzori motori si alte sisteme. Oamenii de siinta pot studia functiile sometosenzorilor(durerea si atingerea), motor, olfactiv, vizual, auditiv, cat si a altor sisteme care masoara schimbarile fiziologice(fizice si chimice) care apar in creier cand aceste simturi sunt activate. De exemplu electroencefalograma (EEG) masoara activitatea electrica a unor anumitor grupuri de neuroni prin electroizi atasati suprafetei creierului.Electrozii sunt inserati direct in creier pot citi anumiti neuroni. Schimbarile in debitul sangui, glucoza, consumul de oxigen in grupul unor celule active pot fi deasemenea observate.
A Vederea Sistemul vizual al omului este unul dintre cele mai avansate sisteme senzoriale .Vizual pot fi acumulate mai multe imagini de cat prin oricare alta metoda.Pe langa structura ochiului propriu zis, numeroase regiuni ale creierului, numite impreuna cortexuri asociative vizuale , cat si mijlocul creierului sunt implicate in sistemul vizual.Constient, procesarea imaginilor se petrece in cortex, dar reflexiv, imediat si inconstient , raspunsul are loc in partea superioara a colliculus, in partea mijlocie a creierului. Regiunile corticale asociative, regiuni specializate care asociaza sau integreaza imputuri duferit in lobul frontal, cat si in parti ale lobului temporal sunt deasemenea implicate in procesul colectarii informatiilor vizuale si a stabilirii amintirilor vizuale.
B Vorbirea Vorbirea implica regiuni corticale specializate aflate intr-o interactiune complexa ,care permite creierului sa inteleaga si sa comunice idei abstracte. Cortexul motor initeaza impulsuri care calatoresc prin creier , producand sunete audibile.Regiuni vecine ale cortexului motor sunt implicate in secventele coordonate de sunete. Regiunea Broca a lobilor frontali este responsabila pentru seventa cuvintelor.Intelegerea limbajului este dependenta de regiunea Wernicke a lobului temporal.Alte circuite corticale conecteaza aceste regiuni.
C Memoria este considerata de obicei ca o mentinatoare de procese associatice, adica informatii din diferite surse pune la ol alta. Desi cercetarile nu au reusit sa identifice regiuni specifice in creier ca locatii a unor memorii individualem anumite regiuni ale creierului sunt crriticale pentru functiile creierului. Amintirea imediata, abilitatea de a repeta serii scurte de cuvinte sau numere imediat dupa ce au fost auzite este persupusa a se afla in cortexul associativ auditiv.Memoria pe termen scurt, abilitatea de a retine o cantitate limitata de informatie pana la o ora este aflata adanc in lobul tempora. Memoria pe termen lung, pare a implica schimburi intre regiunea mijlocie a lobului tempora, regiuni corrticale variate, si regiune mijlocie a creierului
D Sistemul nervos autonom regleaza sistemul de mentinere a vietii a corpului, adica reflexele. Controleaza automat muschii inimii, sistemul digestiv si plamanii, anumite glande, si homeostaza- echilibrul intern al corpului. Sistemul nervos autonom este controlat de centre nervoase aflate in coloana spinarii si anumite regiuni foarte fine aflate in partea superioara a creierului , in cotex si partea mijlocie. Reactii ca rosirea indica faptul ca centrele cognitive sau ganditoare ale creierului sun deasemenea implicatee in raspunsul autonom.

Sistemul Repirator - Nari , Plamani, Alveole

Sistemul raspirator - nari, alveole, plamani

Nasul, faringele, traheea, bronhiile si plamânii, sistemul respirator in totalitate, furnizeaza miliardelor de celule ale organismului nostru oxigenul necesar.
Sistemul respirator alimenteaza corpul cu oxigen si il curata de gaze toxice ca dioxidul de carbon. Respiratia este o functie vitala a organismului, care nu poate stoca oxigenul, dar are nevoie de aportul continuu al acestui gaz pentru un numar mare de reactii biochimice. Reactiile de combustie din interiorul celulelor asigura degradarea alimentelor si producerea de energie.sanatateverde sistemul respirator alveole
Aparatul respirator propriu-zis este alcatuit din mai multe structuri. Plamânii sunt deserviti de caile aeriene superioare. Aerul inspirat pe gura si nas trece prin faringe si laringe inainte de a patrunde in trahee, flexibila si mobila, lunga de aproximativ de 10 centimetri. In nas, este curatat de particulele de praf mai voluminoase, apoi intra in contact cu peretele traheii. Mucoasa nasului, acoperita de cili, va propulsa mucusul incarcat de praful din aer spre faringe. Aerul apoi coboara apoi spre bronhii, care ii conduc in plamâni.
Fiecare bronhie deserveste un plamân. Cele 2 bronhii principale iau nastere la extremitatile inferioara a traheii si se subdivizeaza apoi in conducte mai mici, bronhiole. Bronhiolele constituie conductele intermediare ale plamânilor si transporta aerul pâna la alveolele pulmonare. La acest nivel aerul ajunge la capilare, la globulele rosii. Oxigenul si gazul carbonic se infiltreaza in capilare datorita diferentei de presiune partiala care exista intre alveola si vasul sanguin. Trecerea se face din compartimentul in care presiunea gazoasa este mai mare spre cel in care aceasta e mai mica. Celulele sanguine au un pigment special, hemoglobina, care are proprietatea de a fixa oxigenul. Acesta este extras din aer si transportat de sânge la inima, apoi spre toate tesuturile organismului, unde este consumat de celule.
Deseurile gazoase fac drumul invers, trecând de la globulele rosii la alveole, si sunt eliminate prin fluxul de aer expirat.
Aceste miscari de inspir si de expir sunt posibile datorita contractiei si expansiunii cutiei toracice. Diafragmul, un muschi curb, foarte subtire, situat sub plamâni, comanda aceasta miscare cu ajutorul muschilor intercostali. In timpul unui inspir, diafragma si muschii intercostali se contracta. Coastele se ridica, in timp ce diafragmul coboara si se aplatizeaza. Toracele creste ca volum, presiunea sa interna scade, ceea ce produce un aport de aer din exterior. Plamânii se umfla. In expir, muschii se relaxeaza, coastele coboara si se apropie, in timp ce diafragma isi recapata pozitia curbata, cu convexitate in sus. Cutia toracica isi reia volumul initial, presiunea sa interna creste, iar aerul pe care il contine este expulzat: plamânii se golesc.
In timpul respiratiei, plamânii sunt lubrifiati de pleura, o membrana transparenta care ii inveleste in intregime. Cele doua foite pleurale produc o secretie seroasa, denumita lichid pleural, care reduce frecare.sanatateverde plamani sistemul respirator
Fiecare plamân prezinta scizuri care il impart in lobi. Plamânul stâng are scizura oblica si una orizontala. Acest al treilea lob face plamânul drept mai voluminos. Plamânul stâng este mai mic, pentru a lasa loc inimii.
Ritmul respiratiei este programat de centri nervosi situati in bulbul rahidian. Influxurile parcurg nervii intercostali si frenici, care stimuleaza diafragmul si muschii intercostali. Activitatea neuronilor este ciclica, dar constanta. Ea produce 12-18 de respiratii pe minut, inspirul si expirul durând in total aproape 5 secunde.
Respiratia este un act spontan, complex, ale carui ritm si amplitudine pot fi modificate de diferite elemente exterioare(boala, alcool, somnifere...) care inhiba neuronii implicati.



Remediile propuse de sanatateverde.ro se bazeaza in general pe plante medicinale si aromatice aflate practic la indemana oricui. In paginile ce urmeaza sunt expuse principii catre o viata mai sanatoase, diete si cure de slabire recomandate de specialisti in domeniu, de obicei cu rezultate garantate, precum si reguli pentru o alimentatie sanatoasa.
Credem cu adevarat ca acest site poate fi de un real folos tuturor celor care sunt interesati de medicina naturista, de plantele medicinale si efectele benefice ale acestora asupra corpului, cel putin o parte dintre dumneavoastra.
Va invitam sa cercetati paginile site-ului nostru in speranta ca ve-ti gasi cat mai multe informatii folositoare!.

Sistemul limfatic - Partea nestiuta a axei circulatorii

Sistemul limfatic - Partea nestiuta a axei circulatorii

Fiecare celula a organismului este scufundata intr-un lichid din care isi arunca deseuri. Acest mediu trebuie sa aiba o compozitie stabila pentru a garanta starea buna si functionarea perfecta a celulelor. Echilibrul sau se bazeaza pe mecanisme de reglare orchestrate de sistemul limfatic. Acesta colecteaza excedentul de limfa, fluid incolor eliberat de sânge, care se acumuleaza in tesuturi, si il aduce la inima. Limfa transporta substantele nutritive si preia deseurile celulare. Ea are drept sarcina transportul lipidelor si al moleculelor liposolubile, din intestin pâna in sânge.
Contine proteine, grasimi, saruri minerale, iar compozitia sa se apropie de cea a plasmei, din care are rezultat. Compozitia si aspectul sau difera totusi dupa regiune in care se gaseste. Astfel, in intestine, limfa contine multe grasimi si are un aspect laptos. In ficat, ea este bogata in proteine.
Sistemul limfatic contine vase limfatice, ganglioni si organele limfoide repartizate in diverse regiuni ale corpului.sistemul limfatic sanatate verde
Amigdalele, apendicele vermicular si splina sunt organe limfoide. Ele servesc drept depozit pentru celulele de aparare, cum ar fi limfocitele, care pot astfel sa intervina la aparitia unei infectii.
Ganglionii limfatici sunt mici aglomerari celulare de forma rotunjita, cu diametrul de 10-15mm, distribuiti sub forma de ciorchini de-a lungul vaselor limfatice. Fiecare ganglion este compartiment in mai multi foliculi limfatici bogati in globule albe, cum sunt limfocitele si macrofagele. Limfa care patrunde in ganglioni este filtrata de foliculi limfatici si debarasata de eventualii sai agenti infectiosi.
Amigdalele sunt conglomerate de foliculi limfatici, in care abunda celulele de aparare. De forma rotunjita, ele sunt acoperite de o mucoasa. Se intâmpla frecvent ca ele se umfle, in timpul unei angine. Celulele lor sunt in acest caz angajate intr-o lupta incrâncenate impotriva bacteriilor ofensive. Ganglionii pot atunci sa-si mareasca volumul si sa fie palpati la nivelul gâtului, ceea ce inseamna ca vin in ajutorul amigdalelor.
Apendicele este situat intre intestinul subtire si cel gros. Cu o lungime de 8 cm, are si el foliculi limfatici, care ii permit sa ajute organismului la combaterea infectiilor. Are totusi un rol minor, iar absenta sa nu se perturba cu nimic echilibrul mediului inferior al organismului.
Alt organ limfoid, splina este situata in partea de sus a abdomenului si cântareste cam 150g la adult. Functia sa principala este distrugerea globulelor rosii utilizate, dar ea joaca un rol important in sistem imun. Splina cuprinde minusculi foliculi repartizati in doua grupe: unii sunt compusi din limfocite imature, iar ceilalti din limfocite mature. Celulele defensive ale foliculelor asigura functiile imune ale splinei, producând anticorpi.
Circulatia limfei se face dinspre tesuturi spre sânge, prin intermediul valvelor si datorita contractiei muschilor netezi ai peretelui vaselor. Limfa este captata in tesuturi de capilarele limfatice, al caror perete il strabate, si condusa la ganglioni. Dupa ce a fost filtrata, ea este evacuata spre spatiile interstitiale. Capilarele limfatice o colecteaza din nou pentru a o directiona spre inima. Limfa strabate tuburi din ce in ce mai importante: vase, trunchiuri, canale limfatice, apoi canalul toracic, vasul-amiral al sistemului limfatic, care deverseaza limfa in sânge la nivelul venelor situate la baza gâtului. Limfa dreneaza astfel mediul intern, jucând rolul de supapa de „preaplin”.
Structura sistemului limfatic seamana cu cea a sistemului sanguin: ea cuprinde in acelasi timp vase si organe. Analogia se opreste aici pentru ca, in sistemul limfatic, aceste doua parti sunt total independente una de alta. Visele limfatice vehiculeaza limfa spre inima, in timp ce organele limfatice servesc la stocarea limfocitelor care asigura apararea organismului.
Reteaua limfatica este constituita in primul rând din vase prezente in toate tesuturile, intre celulele si capilarele sanguine. Doar sistemul nervos central, oasele, dintii si maduva osoasa sunt lipsite de sistem limfatic.
Alta specialitate a retelei limfatice: vasele sale sunt dotate cu un sistem de usi care se deschid si se inchid in functie de presiunea existenta in compartimentul interstitial. Aceste valvule impiedica refluarea limfei. Odata ajunsa in capilare limfatice, ea se scurge spre vasele limfatice si se indreapta spre inima. Aceste vase seamana mult cu venele. Vasele limfatice superficiale urmeaza acelasi itinerar ca venele superficiale, iar vasele profunde iau calea arterelor profunde.
Diametrul vaselor creste progresiv pe masura ce limfa se apropie de inima. Fiecare regiune a organismului are propriile sale vase limfatice. Cele ale gâtului dreneaza limfa de la nivelul capului si al gâtului. Vasele regiunii abdominale conduc limfa de la nivelul organelor abdominale, cum ar fi stomacul, ficatul, pancreasul si intestinele, spre ganglionii limfatici ai abdomenului. Apoi intra in actiune ganglionii care-si incep activitatea de epurare. Odata debarasata de particulele sale nocive, limfa porneste din nou spre alte vase limfatice inainte de a ajunge in circulatia venoasa.
Cele mai mari vase din aceasta retea formeaza asa-numitele trunchiuri limfatice. Limfa care parvine la nivelul toracelui se imparte in doua canale. Cele doua canale deverseaza limfa filtrata in circulatia venoasa, la baza gâtului, la punctul de jonctiune dintre vena jugulara interna si vena subclavie.
Spre deosebite de circulatia venoasa, circulatia limfatica functioneaza fara a fi pompata. Aceasta e pusa in miscare de contractiile muschilor scheletici. Ea se scurge variindu-si debitul in functie de presiunile provocate de cavitatea toracica la fiecare inspir. Totusi, sistemul cardio-vascular participa in mare parte la aceasta circulatie, prin extremitatea tecilor conjunctive care invelesc toate vasele, fie ca sunt sanguine, fie limfatice, comunicând acestora din urma vibratiilor primelor. Pulsatiile arterelor contribuie astfel direct la progresia limfei.
Contractiile muschilor netezi, situati in peretii canalelor limfatice, favorizeaza revarsarea finala a limfei in circulatia venoasa. Din aceasta cauza ea nu se scurge la fel de usor si rapid ca sângele. O activitate fizica nu poate decât sa amelioreze circulatia sa si deci drenajul substantelor nocive.
Sistemul limfatic are mai multe functii esentiale comune cu sistemul sanguin. Cele doua sisteme participa la activ la homeostazie, echilibrul mediului intern. Ele reprezinta o modalitate de transport al principiilor nutritive si al deseurilor dintr-un loc al organismului intr-altul. Ambele dispun de mecanisme de aparare impotriva infectiilor.

Remediile propuse de sanatateverde.ro se bazeaza in general pe plante medicinale si aromatice aflate practic la indemana oricui. In paginile ce urmeaza sunt expuse principii catre o viata mai sanatoase, diete si cure de slabire recomandate de specialisti in domeniu, de obicei cu rezultate garantate, precum si reguli pentru o alimentatie sanatoasa.
Credem cu adevarat ca acest site poate fi de un real folos tuturor celor care sunt interesati de medicina naturista, de plantele medicinale si efectele benefice ale acestora asupra corpului, cel putin o parte dintre dumneavoastra.
Va invitam sa cercetati paginile site-ului nostru in speranta ca ve-ti gasi cat mai multe informatii folositoare!.

Sistemul circulator

Sistemul circulator - Pompa de viata a organismului

Inima, considerata ca un organ nobil de aproape toate culturile, nu este sediul sentimentelor. Rolul sau nu este insa mai putin important. Ea asigura circulatia sângelui in intregul corp. Este un organ muscular gol pe dinauntru, in forma de para, situat in partea mediana a cavitatii toracice, intre plamâni. Nu mai mare decât pumnul, greutatea sa medie este de 260g si lungimea variaza de la 12 la 14cm, la o latime de aproximativ 9cm. Vârful sau, denumit apex, se sprijina pe diafragm si este usor orientat spre stânga.
Pompa cardiaca este compusa dintr-o masa contractila, miocardul, acoperita si protejata spre exteriorul de epicard, strat foarte rezistent care o leaga de diafragm, de stern si de vasele mari, iar in interiorul de endocard-membrana fina, alba, care tapeteaza interiorul cavitatii cardiace. Miocardul este constituit cea mai mare parte a masei inimii. Este constituit mai ales din celule musculare cardiace care ii confera capacitatea de a se contracta. Aceste contractii ritmice sunt denumite batai cardiace.inima sanatate verde terapii naturiste palnte circulatia
I n interiorul miocardului, fibre de tesut conjunctiv leaga intre ele celulele musculare si formeaza fascicule care se intrepatrund in spirala. Aceasta retea de fibre dense si elastice intareste peretele intern al miocardului. Miocardul are propriul sau sistem de irigare – arterele coronare – care ii aduc substante nutritive si oxigenul necesar functionarii. Aceste artere iau nastere la baza aortei si incercuiesc inima.
Muschiul cardiac contine doua cavitati superioare, atriile, si doua inferioare, ventriculele. In atrii patrunde sângele mai sarac in oxigen, dupa ce a circulat prin organism. Data fiind dimensiunea lor mica, acestea nu participa realmente la activitatea de pompa a inimii si nici la umplerea ventriculelor a 3 linguri de sânge. Atriile sunt separate de o membrana, septul interatrial, sl fiecare dintre ele se prelungeste, in partea sa superioara, printr-un corp plat si plisat., urechiusa, care ii mareste volumul. Venele pulmonare, ca si alte vene ale inimii, se deschid in urechiusa stânga.
Ventriculele sunt cavitati in forma de con, a caror baza este dirijata in sus. Ele sunt separate, de asemenea, de o membrana, septul interventricular, si constituie punctul de plecare a circulatiei sanguine. Acestea sunt pompele propriu-zise ale inimii. Ventriculul drept trimite sângele spre plamâni pentru a permite schimburile de gaze. El este pompa circulatiei pulmonare. Ventriculul stâng trimite sângele spre aorta, aceasta pornind circulatia sistemica.
Doua orificii dotate cu valvule se observa la intrarea fiecarui ventricul, patru valvule.
Datorita acestor patru valve, sângele circula in sens unic prin cele patru cavitati ale inimii. Valvele se deschid si se inchid ca niste clapete, straturile lor externe fiind sensibile la variatiile presiunii sanguine.
Sângele urmeaza intotdeauna acelasi traiect in inima, de la dreapta, spre stânga: sarac in oxigen, intra in urechiusa dreapta apoi in ventriculul drept, traverseaza trunchiul pulmonar pentru a ajunge la plamâni, unde se oxigeneaza. Sângele imbogatit cu oxigen se reintoarce apoi spre urechiusa stânga prin venele pulmonare. El trece prin ventriculul stâng, apoi este ejectat de aorta, care il distribuie in corp prin ramificatiile sale. Venele aduc atunci sângele sarac in oxigen spre urechiusa dreapta. Astfel se inchide sistemul...
Inima este deseori comparata cu o pompa. Acest muschi cu patru cavitati se contracta si se relaxeaza in permanenta, intr-un ritm regulat. Este compus in cea mai mare parte din miocard. Contractia muschiului este complet independenta de vointa noastra.
Mecanismul contractiei se bazeaza pe emiterea si transmiterea de impulsuri electrice denumite potentiale de actiune. Aceste semnale sunt propagate dupa un mecanism denumit depolarizare. Din o suta de fibre ale miocardului, una singura poate declansa un potential de actiune. Sistemul de conducerea a inimii este compus din noduri, aglomerari tisulare globuloase, ansambluri de fibre nervoase paralele.
Nodul sinusal se gaseste in peretele urechiusei stângi. Minuscul, el ofera cea mai rapida frecventa de impulsuri dintre toate elementele sistemului de conducere, cca 70+700 de ori pe minut. Unda potentiala creata de nodul sinusal ce traverseaza atriile este dirijata spre nodul atrio-ventricular. Este nevoie de aproximativ 0.22 secunde pentru ca influxul sa se propage in intreg sistem de conducere a inimii. Contractia ventriculara are loc imediat dupa sosirea influxului, de la apexul cardiac spre partea superioara a ventriculelor. Valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid atunci si sângele este ejectat in vase.
In timpul unei batai a inimii se produc multiple evenimente. Reunite sub denumirea de revolutie cardiaca. Aceasta cuprinde doua faze. In timpul primei faze, diastola, peretele atriilor si ventriculelor se relaxeaza, iar sângele umple cavitatile. Cea de a doua faza, sau sistola, cuprinde contractia peretelui si golirea sa de continut. In cursul diastolei, presiunea e mica, sângele umple atriile relaxate, trecând apoi in ventricule prin orificii cu valvele deschise. Valvele aortei si trunchiul pulmonar sunt inchise.
I n timpul sistolei, presiunea creste lent. Atriile se contracta si tot sângele este ejectat in ventricule. Muschii peretilor ventriculari se contracta, comprimând sângele prezent in cavitatile lor si crescând in acelasi timp presiunea ventriculara.
Valvele atrio-ventriculari se inchid brusc pentru a impiedica orice reflux al sângelui. Apoi valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid, permitând ejectia sângelui spre aorta si spre trunchiul pulmonar. Dupa aceasta expulzate, ventriculele se destind si presiunea ventriculara scade sensibil. Sângele ramas in aorta si trunchi reflueaza atunci spre ventricule, care isi inchid automat valvele. Dupa inchiderea valvelor, incepe un nou ciclu, o noua diastola.
corpul uman sistemul circulatorCirculatia sângelui este un mecanism complet in a carui reglare intervin diverse sisteme ale organismului: sistemul nervos, hormonal si sistemul umoral. Trei parametri caracterizeaza aparatul circulator: debitul sanguin, presiunea sanguina al rezistenta periferica.
Debitul sanguin este definit de volumul de sânge care se scurge in sistemul vascular intr-o perioada precisa de timp. El este constant atunci când corpul este in repaus, dar poate varia in orice moment, dupa starea sau nevoile organismului.
Presiunea sanguina desemneaza, in ceea ce o priveste, forta pe care sângele o exercita asupra peretilor vaselor, cum ar fi arterele sau venele. Sângele circula datorita diferentelor de presiune care il propulseaza in sistemul vascular. Acest lichid se scurge astfel cu fluiditatea dintr-o regiune de inalta presiune, cum este aorta, spre o regiune de joasa presiune, cum sunt marile vene.
Propulsarea sângelui este controlata de aparatul cardio-vascular si de sistemele nervos si hormonal. De natura extrinseca, acest al doilea control al volumului sanguin se realizeaza prin intermediul unei duble inervatii a inimii implicând fibre simpatice si parasimpatice; primele au un efect accelerator asupra frecventei si asupra volumului de sânge ejectat, celelalte modereaza frecventa cardiaca.
Ambele actioneaza eliberând substante chimice care exercita sau inhiba celulele cardiace.
Atunci când organismul sufera un stres, sistemul nervos simpatic emite noradrenalina care determina inima sa bata mai repede. Când corpul este in repaus, sistemul parasimpatic incetineste ritmul cardiac eliberând aceticolina.
Circulatia sângelui este frânata de frecarea lichidului de peretii vaselor. Este ceea ce se numeste rezistenta periferica. Vâscozitatea sângelui, diametrul sau lungimea vaselor pot face ca aceasta rezistenta sa varieze. O vâscozitea crescuta, ca si ingustimea unui vas pot incetini sensibil scurgerea sângelui. O usoara crestere a diametrului sau este suficienta pentru a reduce rezistenta si presiunea arteriala.
Atunci când ventriculul stâng se contracta, sângele este expulzat spre sorta cu o forta care ii permite sa curga cu foarte mare viteza, destinzând peretii aortei. In mod obisnuit, sunt masurate doua feluri de presiune arteriala. Presiunea sistolica sau maximala, care se masoara in timpul unei contractii cardiace si se situeaza in medie intre 10 si 14 cm de mercur. Aceasta presiune scade apoi foarte rapid si atinge minima in timpul fazei de repaus a inimii. Presiunea minima, diastolica, variaza intre 6 si 9 cm de mercur. Aceasta sunt cifre pe care vi le comunica medicul, dumneavoastra atunci când ca ia tensiunea: 14 cu 8 sau 10 cu 6. Circulatia sângelui variaza dupa tesuturile pe care le deserveste, fiecare organ având propriile sale nevoi sanguine. Acest fenomen denumit rezistenta periferica variaza in functie de vâscozitatea sângelui, diametrul sau lungimea vaselor. Astfel, muschii scheletici necesita un debit sanguin adaptat la activitatile lor de moment. Pielea, care indeplineste mai multe functii, printre care reglarea temperaturii corporale, necesita un debit sanguin de aproape 2,5 litri pe minut. Creierul, are nevoie de un debit sanguin mai stabil, de ordinul a 0.75 litri pe minut. Debitul sanguin raspunde astfel exigentilor fiecarui organ si ale miliardelor de celule care compun organismul.