Alior

Denumirea populară: alior, buruiană de friguri, buruiană de negi, buruiană de râie măgărească, laptele cânelui, laptele lupului, laur, lăptic, lilinăr.
În tradiţia populară: plantele bine dezvoltate şi înflorite se foloseau în multe sate, pentru vopsitul ouălor în
galben sau a firelor şi ţesăturilor.

Aliorul, dozat cu grijă de bătrânele meştere, a avut multe întrebuinţări în medicină atât în cea umană cât şi veterinară. Latexul plantei se folosea contra pecinginei, negilor şi bureţilor sau pistruilor.
În zona Branului se punea în urechi contra durerilor de măsele.
Tulpinile florifere se fierbeau şi decoctul ajuta la spălarea rănilor şi râia.
Planta fiartă se punea în legături contra durerilor de cap.
Se bea cu apă caldă ca purgativ, iar în hapuri, cu făină de grâu, se lua pentru dureri de stomac.

Se fierbe în lapte dulce, ori numai în apă şi se dădea contra frigurilor. Era folosit şi la dureri reumatice, sau răni pe trupul bolnavilor. Se fierbea aliorul cu apă şi cu zeama obţinută se spălau, iar cu vrejul se făceau oblojeli la trup. Nu se mai foloseşte ca plantă medicinală fiind abandonată deoarece s-au descoperit altele cu efecte mai puternice în afecţiunile la care se folosea şi care pe deasupra nu mai sunt toxice.
Compoziţie chimică: latex, gumă, răşini, uleiuri grase şi eterice, tanin, albumină, etc.
Proprietăţi: are efecte contra distrugerii micozelor şi este foarte util în tratarea eczemelor. Se mai poate folosi de asemenea la tratarea viermilor intestinali şi ca revulsiv extern.
Toxicologie! Planta este otrăvitoare aşa că se va lua intern cu mare atenţie. La ochi poate să producă orbirea.
Seminţele pot chiar să omoare un om.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: negi, pecingine, etc.
Folosire: se utilizează latexul care se aplică local. Se obţine din planta proaspătă.