Nevrozele isterice

         Ca şi ipohondria,termenul de isterie îşi are originea în antichitate. Considerată uneori ca nebunie,alteori ca manifestare a puterii diavoleşti,isteria  a căpătat treptat eticheta unei boli respectabile.Sydenham (1624-1689) găsea isteria ca având o frecvenţă de 1 din 6 pacienţi,ai săi,din Londra.Conceptul de isterie a suferit foarte multe schimbări şi a fost utilizat într-o mare varietate de sensuri (termenul provine din grecescul Hystera,ceea ce înseamnă uter).

    Istoria conceptului de isterie este strâns legată de feminitate şi de atitudinea faţă de acest sex a bărbaţilor medici.Conceptul a fost legat de asemenea de conceptul de emotivitate tulburată,fecunditate,desorganizarea vieţii sexuale, simptome dramatice.

    Gândirea ecleziastică a presupus existenţa unei legături între diavol şi expresia sexualităţii,motiv pentru care s-a invocat natura sexuală a tulburărilor isterice,simptomele fiind legate de forţe spirituale malefice sau de ideia de posesiune diavolească.Cu toate acestea,chiar în plin ev mediu,Paracelsius considera isteria ca pe o boală mintală.Jordan (1578-1632) respingea originea demonologică a simptomelor,sursa tulburărilor fiind considerat creierul.R.Whytt (1714-1766) descrie o serie de manifestări isterice ca:senzaţia de căldură, tremurături,senzaţia de opresiune precardiacă,dureri schimbătoare,cefalee, spasme musculare,tuse nervoasă,tulburări de somn.

    În secolele 18 şi 19 isteria a devenit o boală la modă.Spre sfârşitul secolului al XIX-lea,studiul isteriei de către Charcot a subliniat prezenţa ei la ambele sexe, opera sa fiind continuată de P.Janet,care va nega prevalenţa originii sexuale a isteriei,evidenţiind în schimb importanţa ideilor subconştiente,a importanţei simbolice a simptomelor isterice.P.Janet va aduce contribuţii importante prin studiul mecanismelor disociative (termen utilizat de el pentru prima oară).S.Freud,pe baza celebrului caz Anna S.,observă că simptomatologia isterică este legată de traume semnificative din viaţa ei (boala şi moartea tatălui). Împreună cu Breurer publică "Studien Uber Hysterie" în care se reîntorc la vechea temă a sexualităţii şi a importanţei emoţiilor reprimate în geneza isteriei,aducând de asemenea conceptul importanţei simbolice a simptomelor.

   Glosarul O.M.S. (1976) subliniază că isteria este caracterizată prin desordini mintale de care pacientul nu este conştient,cu restrângerea câmpului conştiinţei sau cu tulburări ale funcţiilor motorii sau sensoriale care par a aduce avantaje psihologice sau au o valoare simbolică.Isteria se asociază cu fenomene de conversiune sau disociere.În isteria de conversiune apar tulburări somatice pe baza aspectului specific al psihologiei bolnavului,în timp ce în isteria de disociere se manifestă o îngustare a câmpului conştiinţei,ce pare a servi unui scop inconştient,fiind acomapniată sau uşurată de amnezia selectivă.Comportamentul isteric poate să mimeze o psihoză sau mai bine zis ideia pacientului despre psihoză.

   Pe baza unei reviste a literaturii de specialitate din SUA,Chodoff şi Lyons (1958) rezumă astfel conceptele despre isterie utilizate în mod curent:

      1.Comportamentul unor indivizi cu personalitate isterică accentuată;

      2.O simptomatologie psihosomatică particulară,numită de conversiune isterică;

      3.Tulburări psiho-nevrotice caracterizate prin fobii,manifestări anxioase;

      4.Paternuri psihopatologice particulare;

      5.Termenul de oprobiu sau contextul pejorativ;

   În prezent putem spune că asistăm la un declin al conceptului de isterie.Acest lucru se datoreşte scăderii în ţările industrializate a formelor clasice de simptomatologie isterică şi a faptului că şi medicii se feresc a pune acest diagnostic,care are adesea un caracter pejorativ.Poate că ar fi bine,spune Snaith,să nu se mai pună diagnosticul de isterie,dar adjectivul isteric să se folosească pentru simptomele respective.În DSM IV isteria este divizată în tulburări disociative şi tulburări somatoforme (tulburări de conversiune).

  Merskey (1979) pledează contra unităţii clinice a isteriei şi mai degrabă pentru o mulţime de aspecte (isterie monosimptomatică,plângeri isterice organice,boli de autoinducţie cum ar fi anorexia mentală,tulburări pseudopsihopatice ca sindromul Gansser,epidemiile de isterie etc).Se pare că pentru stadiul actual de desvoltare a cercetărilor,diagnosticul de isterie nu va mai fi mult timp justificat,în timp ce termenul de isterie va mai fi încă sursă de neînţelegeri.Sub influenţa lui Freud,isteria s-a considerat de origine psihogenă (stres emoţional),pe baza căruia apar o serie de tulburări organice şi psihologice."Belle indifference" nu mai este azi aşa de constantă,mecanismele disociative fiind mult mai frecvente.Adeseori diagnosticul de isterie semnifică exasperarea şi rejetul clinicianului,apărând mai degrabă ca un diagnostic de oprobiu,în timp ce simptomatologia clasică a devenit rară.

      Nevrozele isterice sunt nevrozele care se caracterizează prin tulburări somatice determinate psihogen şi care pentru bolnavi poate însemna un câştig secundar (avantaje sau simpatie din partea celor din jur).Manifestările isterice apar ca fiind "fiziologice" în perioada copilărie,la vârsta adolescenţei vorbindu-se de o adevărată explozie a fenomenelor isterice (60% la fete,40% la băieţi).   

  Adolescenţa rămâne şi o vârstă la care pot apare fenomene de isterie colectivă.Şi în mediul studenţesc manifestările isterice sunt frecvente (15-16% după Fan,1967).

      Isteria,în general,ar avea o frecvenţă de 1-2% în cadrul populaţiei generale feminine şi ar avea o bază familială (cu o incidenţi de până la 20% la rudele de sânge).

     Înaintea  descrierii fiecărei forme clinice în parte,trebuiesc stabilite o serie de caracteristici generale ale nevrozelor isterice.Sunt enumerate pe baza datelor din literatura de specialitate numeroase caracteristici.

   Prima problemă care se pune este aceea a importanţei personalităţii.După Snaith ar fi incriminate în acest cadru următoarele caracteristici:

      -egoismul,vanitatea,egocentrismul,selfindulgenţa;

      -exhibiţionismul,dramatizarea,minciuna;

      -tulburări neaşteptate de aspect excitabil,precum şi prezenţa inconstanţei;

      -labilitatea emoţională;

      -sexualitatea lascivă a tuturor funcţiilor nesexuale;

      -frigiditatea,imaturitatea sexuală;

      De fapt,arată autorul,este vorba în acest tablou al literaturii de un "tablou al femeii",o caricaturizare a feminităţii realizate de către bărbaţi (deşi unii autori au creat din acestea adevărate profiluri de personalitate pentru nevrozele isterice). S-a vorbit de personalitatea histrionică (de la grecescul hystrio=actor). T.Lemperiere subliniază că trebuie făcută diferenţa între personalitatea isterică şi personalitatea istericilor.A existat un anumit acord privind  existenţa unor trăsături de personalitate cum ar fi:egocentrismul,histrionismul,labilitatea emoţională, erotizarea raporturilor sociale,fragilitatea,dependenţa afectivă.Histrionismul este,după autorul sus citat,punctul central al personalităţii isterice.Totul este pus în scenă,pentru a atrage atenţia,a place,a seduce.Pentru aceasta pacienţii utilizează procedee şi atitudini teatrale:prezentare teatrală, supramachiaj, hiperexpresivitate mimică,plasticitatea exprimării corporale (dramatizarea vocii,intonaţiei,recurgerea la formule,pentru a frapa auditoriul,o incarnaţie exemplară a stereotipului feminin al epocii,până la imitarea unei artiste în vogă).

    Există medii şi culturi care valorizează histrionismul,altele care îl reprimă.A afişa un personaj,a juca un rol,este pentru isteric o necesitate imperioasă.Histrionismul implică o mare plasticitate a personalităţii,cu o mare mobilitate de roluri în funcţie de anturaj (simte situaţia chiar dacă nu o înţelege,având o manieră empatică de înţelegere).Teatralitatea existenţei isterice cere un corolar care este reactivitatea excesivă pe plan emoţional,care permite individului o gamă mare de aspecte,cu o expresie spectaculoasă,graţie caracterului mai mult instinctiv decât raţional (Lemperiere).Istericul utilizează aceste particularităţi eminamente demonstrativ, urtilizând organizarea proprie instinctivo-afectivă pentru a-şi manipula anturajul.

   O altă caracteristică a isteriei este dependenţa persoanei,ceea ce demonstrează organizarea arhaică a personalităţii.Istericii sunt dependenţi,nu pot trăi decât în mediul care îi tolerează (familie,comunitate,în caz contrar singurul lor mediu rămânând spitalul).Ei consideră logic a fi trataţi ca nişte copii,pentru că se simt "slabi şi bolnavi".O altă caracteristică constă în comportamentul permanent de seducere,care le dă o valoare narcizică permanentă.

    După P.Janet personalitatea isterică este dominată de sugestibilitate şi distractibilitate,fiind un tip psiho-infantil,cu nevoie de dependenţă şi cu energie psihică redusă.După Eysenk (1960) istericii sunt mai extrovertiţi şi mai puţin nevrotici ca pacienţi al căror tablou clinic este dominat de anxietate şi depresie. Există pacienţi la care există mai multe tulburări de personalitate şi alţii la care predomină bogăţia simptomatologiei isterice.A doua caracteristică ar consta în prezenţa unei simptomatologii multiple şi polimorfe,definirea isteriei în termenii unei simptomatologii multiple,a devenit o regulă.

     În 1859 Briquet descrie o entitate care avea caracteristic o simptomatologie multiplă,cu manifestări în diferite sisteme şi organe şi care ar fi de natură isterică.Din acest motiv,majoritatea autorilor descriu azi isteria în sensul sindromului lui Briquet.După Snaith sindromul s-ar baza pe trei criterii:

     -pacientul trebuie să aibă o istorie medicală dramatică sau complicată,cu debut înainte de 35 de ani;

    -trebuiesc 25 de simptome în 9-10 domenii;

    -să nu existe cauze care să explice simptomele;

  O încercare de a redefini isteria,în acest sens a făcut grupul de la St.Luis din SUA (Farley,Woodruff,Guze,1968,Perley,1962 etc).Totuşi descrierea isteriei în termenii sindromului lui Briquet nu s-a putut substitui descrierii clasice a isteriei.

  O altă problemă cheie a nevrozelor isterice o reprezintă gradul crescut de sugestibilitate a pacienţilor.Din acest motiv orice simptom apărut pe această cale apare de natură isterică (cum ar fi "folie a deux",simptomele bizare apărute după emoţii puternice,maniile de dans din evul mediu,mania muzicii pop,lupta dintre grupele de tineri etc).Foarte importantă este apariţia epidemică a unor manifestări isterice descrise recent în multiple zone geografice.La fete apar simptome fizice ca durerile abdominale,tulburările emoţionale necontrolate.Epidemia poate începe dramatic sau după instigarea unor vecini,după boli.În diferite grupe,aceste comportamente pot fi tolerate,aprobate sau din contra considerate ca deviante sau chiar ca boală.

   O altă caracteristică generală a isteriei este reprezentată de aspectul său ca mijloc de comunicare sau ca factor de câştig.Ideea centrală privind isteria astăzi este legată de procesul de a obţine avantaje din boală.Există 2 feluri de avantaje:avantajul primar (obţinerea unei reduceri a anxietăţii,prin mecanismul de conversiune sau de disociere,în simptomatologie somatică) şi avantajul secundar (obţinerea de avantaje din statutul de om bolnav,pe care societatea noastră îl acordă celor într-o stare de boală reală).

   Un alt aspect privind valoarea simptomatologiei isterice este acela privind rolul ei de comunicare a unei situaţii intolerabile.Prin simptomele sale individul ţine să atragă atenţia şi să obţină ajutor pentru reducerea tulburărilor afective,pe care le resimte ca intolerabile.După Balint (1957) isteria de conversiune ar reprezenta conceptualizarea modelului nonverbal de comunicare.

   In descrierea nevrozelor isterice vom prezenta cele două forme:isteria de disociere şi isteria de conversiune. 

despre creierul uman · despre sanatate · nevroza · NEVROZELE · Nevrozele isterice · sanatate mintala · sanatateverde

Nevrozele isterice

Nevrozele isterice

         Ca şi ipohondria,termenul de isterie îşi are originea în antichitate. Considerată uneori ca nebunie,alteori ca manifestare a puterii diavoleşti,isteria  a căpătat treptat eticheta unei boli respectabile.Sydenham (1624-1689) găsea isteria ca având o frecvenţă de 1 din 6 pacienţi,ai săi,din Londra.Conceptul de isterie a suferit foarte multe schimbări şi a fost utilizat într-o mare varietate de sensuri (termenul provine din grecescul Hystera,ceea ce înseamnă uter).

    Istoria conceptului de isterie este strâns legată de feminitate şi de atitudinea faţă de acest sex a bărbaţilor medici.Conceptul a fost legat de asemenea de conceptul de emotivitate tulburată,fecunditate,desorganizarea vieţii sexuale, simptome dramatice.

    Gândirea ecleziastică a presupus existenţa unei legături între diavol şi expresia sexualităţii,motiv pentru care s-a invocat natura sexuală a tulburărilor isterice,simptomele fiind legate de forţe spirituale malefice sau de ideia de posesiune diavolească.Cu toate acestea,chiar în plin ev mediu,Paracelsius considera isteria ca pe o boală mintală.Jordan (1578-1632) respingea originea demonologică a simptomelor,sursa tulburărilor fiind considerat creierul.R.Whytt (1714-1766) descrie o serie de manifestări isterice ca:senzaţia de căldură, tremurături,senzaţia de opresiune precardiacă,dureri schimbătoare,cefalee, spasme musculare,tuse nervoasă,tulburări de somn.

    În secolele 18 şi 19 isteria a devenit o boală la modă.Spre sfârşitul secolului al XIX-lea,studiul isteriei de către Charcot a subliniat prezenţa ei la ambele sexe, opera sa fiind continuată de P.Janet,care va nega prevalenţa originii sexuale a isteriei,evidenţiind în schimb importanţa ideilor subconştiente,a importanţei simbolice a simptomelor isterice.P.Janet va aduce contribuţii importante prin studiul mecanismelor disociative (termen utilizat de el pentru prima oară).S.Freud,pe baza celebrului caz Anna S.,observă că simptomatologia isterică este legată de traume semnificative din viaţa ei (boala şi moartea tatălui). Împreună cu Breurer publică "Studien Uber Hysterie" în care se reîntorc la vechea temă a sexualităţii şi a importanţei emoţiilor reprimate în geneza isteriei,aducând de asemenea conceptul importanţei simbolice a simptomelor.

   Glosarul O.M.S. (1976) subliniază că isteria este caracterizată prin desordini mintale de care pacientul nu este conştient,cu restrângerea câmpului conştiinţei sau cu tulburări ale funcţiilor motorii sau sensoriale care par a aduce avantaje psihologice sau au o valoare simbolică.Isteria se asociază cu fenomene de conversiune sau disociere.În isteria de conversiune apar tulburări somatice pe baza aspectului specific al psihologiei bolnavului,în timp ce în isteria de disociere se manifestă o îngustare a câmpului conştiinţei,ce pare a servi unui scop inconştient,fiind acomapniată sau uşurată de amnezia selectivă.Comportamentul isteric poate să mimeze o psihoză sau mai bine zis ideia pacientului despre psihoză.

   Pe baza unei reviste a literaturii de specialitate din SUA,Chodoff şi Lyons (1958) rezumă astfel conceptele despre isterie utilizate în mod curent:

      1.Comportamentul unor indivizi cu personalitate isterică accentuată;

      2.O simptomatologie psihosomatică particulară,numită de conversiune isterică;

      3.Tulburări psiho-nevrotice caracterizate prin fobii,manifestări anxioase;

      4.Paternuri psihopatologice particulare;

      5.Termenul de oprobiu sau contextul pejorativ;

   În prezent putem spune că asistăm la un declin al conceptului de isterie.Acest lucru se datoreşte scăderii în ţările industrializate a formelor clasice de simptomatologie isterică şi a faptului că şi medicii se feresc a pune acest diagnostic,care are adesea un caracter pejorativ.Poate că ar fi bine,spune Snaith,să nu se mai pună diagnosticul de isterie,dar adjectivul isteric să se folosească pentru simptomele respective.În DSM IV isteria este divizată în tulburări disociative şi tulburări somatoforme (tulburări de conversiune).

  Merskey (1979) pledează contra unităţii clinice a isteriei şi mai degrabă pentru o mulţime de aspecte (isterie monosimptomatică,plângeri isterice organice,boli de autoinducţie cum ar fi anorexia mentală,tulburări pseudopsihopatice ca sindromul Gansser,epidemiile de isterie etc).Se pare că pentru stadiul actual de desvoltare a cercetărilor,diagnosticul de isterie nu va mai fi mult timp justificat,în timp ce termenul de isterie va mai fi încă sursă de neînţelegeri.Sub influenţa lui Freud,isteria s-a considerat de origine psihogenă (stres emoţional),pe baza căruia apar o serie de tulburări organice şi psihologice."Belle indifference" nu mai este azi aşa de constantă,mecanismele disociative fiind mult mai frecvente.Adeseori diagnosticul de isterie semnifică exasperarea şi rejetul clinicianului,apărând mai degrabă ca un diagnostic de oprobiu,în timp ce simptomatologia clasică a devenit rară.

      Nevrozele isterice sunt nevrozele care se caracterizează prin tulburări somatice determinate psihogen şi care pentru bolnavi poate însemna un câştig secundar (avantaje sau simpatie din partea celor din jur).Manifestările isterice apar ca fiind "fiziologice" în perioada copilărie,la vârsta adolescenţei vorbindu-se de o adevărată explozie a fenomenelor isterice (60% la fete,40% la băieţi).   

  Adolescenţa rămâne şi o vârstă la care pot apare fenomene de isterie colectivă.Şi în mediul studenţesc manifestările isterice sunt frecvente (15-16% după Fan,1967).

      Isteria,în general,ar avea o frecvenţă de 1-2% în cadrul populaţiei generale feminine şi ar avea o bază familială (cu o incidenţi de până la 20% la rudele de sânge).

     Înaintea  descrierii fiecărei forme clinice în parte,trebuiesc stabilite o serie de caracteristici generale ale nevrozelor isterice.Sunt enumerate pe baza datelor din literatura de specialitate numeroase caracteristici.

   Prima problemă care se pune este aceea a importanţei personalităţii.După Snaith ar fi incriminate în acest cadru următoarele caracteristici:

      -egoismul,vanitatea,egocentrismul,selfindulgenţa;

      -exhibiţionismul,dramatizarea,minciuna;

      -tulburări neaşteptate de aspect excitabil,precum şi prezenţa inconstanţei;

      -labilitatea emoţională;

      -sexualitatea lascivă a tuturor funcţiilor nesexuale;

      -frigiditatea,imaturitatea sexuală;

      De fapt,arată autorul,este vorba în acest tablou al literaturii de un "tablou al femeii",o caricaturizare a feminităţii realizate de către bărbaţi (deşi unii autori au creat din acestea adevărate profiluri de personalitate pentru nevrozele isterice). S-a vorbit de personalitatea histrionică (de la grecescul hystrio=actor). T.Lemperiere subliniază că trebuie făcută diferenţa între personalitatea isterică şi personalitatea istericilor.A existat un anumit acord privind  existenţa unor trăsături de personalitate cum ar fi:egocentrismul,histrionismul,labilitatea emoţională, erotizarea raporturilor sociale,fragilitatea,dependenţa afectivă.Histrionismul este,după autorul sus citat,punctul central al personalităţii isterice.Totul este pus în scenă,pentru a atrage atenţia,a place,a seduce.Pentru aceasta pacienţii utilizează procedee şi atitudini teatrale:prezentare teatrală, supramachiaj, hiperexpresivitate mimică,plasticitatea exprimării corporale (dramatizarea vocii,intonaţiei,recurgerea la formule,pentru a frapa auditoriul,o incarnaţie exemplară a stereotipului feminin al epocii,până la imitarea unei artiste în vogă).

    Există medii şi culturi care valorizează histrionismul,altele care îl reprimă.A afişa un personaj,a juca un rol,este pentru isteric o necesitate imperioasă.Histrionismul implică o mare plasticitate a personalităţii,cu o mare mobilitate de roluri în funcţie de anturaj (simte situaţia chiar dacă nu o înţelege,având o manieră empatică de înţelegere).Teatralitatea existenţei isterice cere un corolar care este reactivitatea excesivă pe plan emoţional,care permite individului o gamă mare de aspecte,cu o expresie spectaculoasă,graţie caracterului mai mult instinctiv decât raţional (Lemperiere).Istericul utilizează aceste particularităţi eminamente demonstrativ, urtilizând organizarea proprie instinctivo-afectivă pentru a-şi manipula anturajul.

   O altă caracteristică a isteriei este dependenţa persoanei,ceea ce demonstrează organizarea arhaică a personalităţii.Istericii sunt dependenţi,nu pot trăi decât în mediul care îi tolerează (familie,comunitate,în caz contrar singurul lor mediu rămânând spitalul).Ei consideră logic a fi trataţi ca nişte copii,pentru că se simt "slabi şi bolnavi".O altă caracteristică constă în comportamentul permanent de seducere,care le dă o valoare narcizică permanentă.

    După P.Janet personalitatea isterică este dominată de sugestibilitate şi distractibilitate,fiind un tip psiho-infantil,cu nevoie de dependenţă şi cu energie psihică redusă.După Eysenk (1960) istericii sunt mai extrovertiţi şi mai puţin nevrotici ca pacienţi al căror tablou clinic este dominat de anxietate şi depresie. Există pacienţi la care există mai multe tulburări de personalitate şi alţii la care predomină bogăţia simptomatologiei isterice.A doua caracteristică ar consta în prezenţa unei simptomatologii multiple şi polimorfe,definirea isteriei în termenii unei simptomatologii multiple,a devenit o regulă.

     În 1859 Briquet descrie o entitate care avea caracteristic o simptomatologie multiplă,cu manifestări în diferite sisteme şi organe şi care ar fi de natură isterică.Din acest motiv,majoritatea autorilor descriu azi isteria în sensul sindromului lui Briquet.După Snaith sindromul s-ar baza pe trei criterii:

     -pacientul trebuie să aibă o istorie medicală dramatică sau complicată,cu debut înainte de 35 de ani;

    -trebuiesc 25 de simptome în 9-10 domenii;

    -să nu existe cauze care să explice simptomele;

  O încercare de a redefini isteria,în acest sens a făcut grupul de la St.Luis din SUA (Farley,Woodruff,Guze,1968,Perley,1962 etc).Totuşi descrierea isteriei în termenii sindromului lui Briquet nu s-a putut substitui descrierii clasice a isteriei.

  O altă problemă cheie a nevrozelor isterice o reprezintă gradul crescut de sugestibilitate a pacienţilor.Din acest motiv orice simptom apărut pe această cale apare de natură isterică (cum ar fi "folie a deux",simptomele bizare apărute după emoţii puternice,maniile de dans din evul mediu,mania muzicii pop,lupta dintre grupele de tineri etc).Foarte importantă este apariţia epidemică a unor manifestări isterice descrise recent în multiple zone geografice.La fete apar simptome fizice ca durerile abdominale,tulburările emoţionale necontrolate.Epidemia poate începe dramatic sau după instigarea unor vecini,după boli.În diferite grupe,aceste comportamente pot fi tolerate,aprobate sau din contra considerate ca deviante sau chiar ca boală.

   O altă caracteristică generală a isteriei este reprezentată de aspectul său ca mijloc de comunicare sau ca factor de câştig.Ideea centrală privind isteria astăzi este legată de procesul de a obţine avantaje din boală.Există 2 feluri de avantaje:avantajul primar (obţinerea unei reduceri a anxietăţii,prin mecanismul de conversiune sau de disociere,în simptomatologie somatică) şi avantajul secundar (obţinerea de avantaje din statutul de om bolnav,pe care societatea noastră îl acordă celor într-o stare de boală reală).

   Un alt aspect privind valoarea simptomatologiei isterice este acela privind rolul ei de comunicare a unei situaţii intolerabile.Prin simptomele sale individul ţine să atragă atenţia şi să obţină ajutor pentru reducerea tulburărilor afective,pe care le resimte ca intolerabile.După Balint (1957) isteria de conversiune ar reprezenta conceptualizarea modelului nonverbal de comunicare.

   In descrierea nevrozelor isterice vom prezenta cele două forme:isteria de disociere şi isteria de conversiune. 

Nevroza obsesivă

    Unii autori o mai denumesc şi nevroza obsesivo-compulsivă,deşi termenul poate apărea ca un pleonasm.

   Nevroza obsesivă se caracterizează prin apariţia ideilor şi acţiunilor obsesive pe care bolnavul nu le poate stăpâni.Ca şi în cazul nevrozei fobice anxietatea este resimţită puternic de către pacient care va avea senzaţia incapacităţii controlului ideilor şi acţiunilor obsesive.După Anthony (1976),20% dintre nevrozele obsesive debutează înainte de 15 ani,50-60% înainte de 20 de ani,iar 75% înainte de 25 de ani.

    În nevroza obsesivă individul este foţat să gândească sau să acţioneze împotriva dorinţei lui,să facă lucruri pe care el nu le doreşte (deşi este conştient de aceasta,el nu se poate opune).După Snaith (1981) trei feluri de fenomene sunt introduse în cadrul conceptului:

     -o perioadă lungă de meditaţie care poate fi confruntată cu răspunsuri de nerezolvat;

    -impulsul la act,spre agresivitate sau manieta defensivă socială (cum ar fi de exemplu blasfemia pentru credincioşi);

    -angajarea în comportamente prelungite (ca spălat,controlat,curăţenie etc);

   Definirea fenomenelor obsesive este centrată în jurul temei sensului subiectiv al compulsiunii (Lewis,1936).Totuşi nu trebuie considerate obsesive toate comportamentele repetitive.

    Etiologie.În explicarea nevrozei obsesive se confruntă numeroase puncte de vedere.

    Punctul de vedere psihanalitic s-a impus odată cu apariţia lucrărilor lui Freud. Încă de la primele sale lucrări,Freud (1896) includea nevroze obsesivă în cadrul explicaţiilor sale psihodinamice.Simptomatologia ar apare astfel,prin mecanismul psihic inconştient şi,ar fi un mecanism de apărare,o încercare de represiune a unor idei incompatibile,în opoziţie puternică cu eul pacientului.Această experienţă represivă ar avea,de asemenea,o natură sexuală.În opoziţie cu isteria,de natură pasivă,în nevroza obsesivă trauma a avut o natură agresivă,motiv pentru care este mai frecventă la bărbaţi (reproşuri pentru unele performanţe sexuale în copilărie).Aceste acte ar constitui germenele nevrozei de mai târziu,acţionând ca  agresiune sexuală contra sexului opus şi fiind reprimate,vor fi înlocuite de manifestări primare de defensă (cum ar fi conştiinciozitatea, ruşinea, autoreproşurile etc).Boala apare ca un eşec al apărării,reîntoarcerea memoriei reprimate ce ar apare în conştiinţă în forme alterate.Deşi conţinutul simptomului este în prezent nesexual,se poate presupune că este determinat de actul sexual,printr-o logică a gândirii.Ar fi vorba de un fel de simptome secundare de apărare,cum ar fi actele rituale care încearcă a da înapoi,actele memorate şi nebinevenite.Pacientul în ruminaţie,de exemplu,încearcă a-şi stăpâni memoria recurgând la lucruri dubitative.Desvoltarea majoră în gândirea psihanalitică priveşte natura nevrozelor obsesive ca fiind regresive (regresiunea la stadiul anal).

     Numeroase contribuţii au fost aduse de teoriile învăţării.Deşi este vorba de explicaţii simpliste,privind simptomatologia nevrotică ele sunt importante,mai ales că şi-au găsit corespondent şi în anumite tratamente comportamentale.Eysenk şi Rachman (1965),pe şoareci obligaţi a face discriminări insolvabile,a putut determina apariţia unor ritualuri stereotipe şi rigide,situaţii care au putut persista şi ulterior.Autorii vorbesc de o fixaţie "compulsivă",spunând că unele simptome obsesive la om s-ar putea explica în acelaşi mod.Wolpe (1958) consideră că ar exista două tipuri de fenomene,denumite de el "reductaore de anxietate",obsesii şi "obsesii care cresc anxietatea".În primul caz,anxietatea este redusă chiar dacă este vorba de o perioadă scurtă,dar în a doua categorie,după o reducere temporară,apare creşterea anxietăţii.După Teasdale (1974) un ritual ar fi o formă de a evita răspunsul la un sistem nociv.

    O altă problemă importantă în etiopatogenie o constituie valoarea tulburărilor dispoziţiei,în geneza obsesiilor.Henry Mandsley arată că tulburările obsesive sunt o varietate a tulburărilor afective.Brown (1942) remarcă faptul că 8% din părinţi şi 2% din fraţii bolnavilor au suferit de PMD,cifră superioară faţă de acelaşi fenomen în nevroza anxioasă sau isterică.Black (1974) sumarizează studiile genetice în nevroza obsesivă,susţinând existenţa unui element ereditar,aceasta operând cu unii factori ai structurii personalităţii şi vulnerabilităţii altor forme a tulburărilor psihice.Millan (1980) subliniază că bolnavul obsesiv este negativist,izolat,având o viziune extremă asupra lui însăşi.Acest lucru denotă existenţa unei stări depresive, motiv pentru care autorul subliniază că simptomatologia obsesivă este un mod de "abordare" a depresiei care este aşteptată să apară.

    S-au acordat,de asemenea,un rol important personalităţii.O serie de trăsături a personalităţii ar fi prezente şi necesare pentru apariţia nevrozei obsesive.Nevroza obsesivă nu ar fi decât o exagerare a acestor trăsături (deşi lipseşte un consens privind trăsăturiler specifice ale personalităţii).Freud (1908) descrie "erotismul anal",caracterizat prin încăpăţânare,spirit de ordine,conştiinciozitate.

    Cuvântul anankastic (de la grecescul anankasmos=compulsiune) a fost aplicat la o serie de simptome şi tipuri de personalitate,referindu-se la trăsături ca: rigiditatea,conştiinciozitatea,punctualitatea,scrupulozitatea morală.Totuşi Pollitt (1960) arată că 1/3 dintre bolnavii cu nevroză obsesivă nu prezintă personalitate compulsivă prevalentă.Lewis (1936) se îndoieşte şi el de specificitatea personalităţii obsesive dar descrie totuşi două tipuri de personalitate.Prima este caracterizată prin încăpăţânare,morozitate,iritabilitate iar a doua prin oscilaţii afective,fără autoîncredere,supunere.Totuşi este greu de precizat în ce măsură aceste trăsături ale personalităţii sau chiar simptome de boală.Slater şi Roth (1969) descriu şi ei trăsături specifice personalităţii obsesive ca:rigiditate, inflexibilitate,lipsa adaptabilităţii,conştiinciozitate,iubirea ordinei şi a disciplinei, inerţie mintală cu dificultatea schimbării,inerţie.Această structură a personalităţii ar forma baza nevrozei obsesive.Totuşi aprecierea diferitelor trăsături ale personalităţii nevroticului obsesiv diferă de la autor la autor,absenţa lor variind între 16-36% (Snaith,1981).Fiind luate retroactiv,adeseori pacientul minte pentru a explica simptomatologia prezentă.În dinamica nevrozei obsesive,Coleman şi Broen (1972) descriu următoarele paternuri dinamice:

       1.Activităţile şi gândurile substitutive.Anxietatea este evitată prin impunerea unor gânduri şi activităţi.Aceste idei şi activităţi obsesive se substituie celor progresive.Preocuparea nevrotică constă în aceea că prin aceasta bolnavul vrea să scape de problemele sexuale,maritale sau interpersonale.Este vorba deci de mecanisme defensive.

      2.Vina şi frica de pedeapsă.Adeseori comportamentul obsesivo-compulsiv, înseamnă sentimentul de vină sau autocondamnare (în literatură,de exemplu, spălatul mâinilor după acte criminale).

      3.Asigurarea ordinii şi capacitatea de prezicere a viitorului.Pentru a exista într-o lume plină de pericole,nevroticul încearcă menţinerea ordinii prin aceia că devine foarte meticulos şi metodic.Prin rigiditatea comportamentului el caută să-şi asigure securitatea şi să prevină orice ar fi rău.Comportamentul ritual,adeseori semi-magic din nevroza obsesivă este parte a ordonării unei lumi periculoase,reamintind ritualurile repetitive şi rigide ale popoarelor primitive care alungă spiritele rele şi asigură colaborarea celor bune.Dacă devin eficiente ritualurile se vor fixa de manieră rigidă.

    Conform acestei dinamici terapia nevrozei obsesive,trebuie să urmeze trei strategii de bază (Coleman şi Broen):

       -Ajută individul să discrimineze între gânduri şi acţiuni şi să accepte dorinţele pe care le consideră "interzise" şi să le integreze în selfstructură;

      -Să ajutăm individul să facă discriminare între pericolul obiectiv şi imaginar şi să-l încurajăm să răspundă selectiv la diferite categorii de stimuli;

     -Blocarea ritualurilor obsesiv-compulsive prin reîntărirea pozitivă sau administrând stimuli adverşi (ca E.Ş.),când ritualurile se repetă.Toate aceste strategii ţintesc eliminarea apărării nevrotice şi ajută individul să realizeze că nu trebuie continuat comportamentul morbid.

  Factorul familial şi constituţional a fost incriminat adestea în etiologia nevrozei obsesive.În cadrul lotului nostru,am observat în familiile acestor copii o stare de conformism exagerat.Kolb(1979) subliniază că lumea acestor bolnavi devine rigidă,prea ordonată,cu foarte multe interdicţii,cu reacţii exagerate de apărare (idei şi acţiuni obsesive).Conflictul dintre trebuinţe şi necesităţile conformării la rigiditatea educativă a familiei se explică prin nevoia obţinerii dragostei.In acest context ideile de ură sunt reprimate,ceea ce determină conflictul nevrotic.

    Descrierea clinică.Boala se manifestă prin idei şi comportamente obsesive (idei obsesive,compulsiuni),pot apare diferite idei absurde,fenomene de ruminaţie mintală, acţiuni compulsive (ritualuri,compulsiunea atingerii unor obiecte,spălarea mâinilor etc).

   Walker şi Beech (1969) fac următoarele observaţii privind nevroza obsesivă:

     -prezenţa iritabilităţii,depresiei şi anxietăţii drept componente importante ale dispoziţiei afective,asociate cu comportamentul ritualistic;

    -aceste componente sunt variabile în prezenţă şi intensitate;

    -ritualurile lungi sunt asociate cu dispoziţia proastă iar dispoziţia continuă a se înrăutăţi pe măsură ce ritualurile continuă;

    -efectuarea ritualurilor are efect benefic asupra dispoziţiei;

   Adeseori ideile obsesive se pot confunda cu fobiile.După Mark (1969) frica obsesivă nu este legată direct de obiect sau situaţie ci mai degrabă de consecinţele care apar.Un individ cu fobie de câine este anxios când acesta apare,pe când obsesivul se va gândi mereu la consecinţele contaminării prin intermediul unui câine.Akhtar (1975) face deosebire între conţinutul şi forma obsesiilor.Prin formă,el înţelege dubiul,gândirea,frica,imaginile,impulsiunile şi acţiunile.Conţinutul ar fi legat de tematica agresivă,a contaminării,securităţii sau speculaţiilor metafizice.Forma şi conţinutul se combină diferit în timp,în cadrul cazului respectiv.După Snaith definiţia fenomenelor obsesive se centrază în jurul temei sensului subiectiv al compulsiunii,a rezistenţei la eliminarea ei,a recunoaşterii lipsei ei de sens.

   Pacientul,deşi la vârsta adolescenţei,se prezintă ca o personalitate rigidă,care îşi controlează strict gesturile şi ţinuta,recurge la tot felul de detalii dând aspectul unor persoane mature,intelectualizate.Incadrarea în prescripţiile educatiuve este rigidă şi frecvent apare refugiul în reverie sau într-o viaţă fantastică.Dongier(1976) împarte nevrozele obsesive în următoarele forme:

         -forma fobică cu angoasă şi emotivitate;

         -forma fobică fără angoasă;

         -formele cu predominenţa inhibiţiei;

         -formele psihastenice de tip Janet;

         -caracterul obsesional;

    Activitatea compulsivă şi ideile obsesive sunt trăite cu critică de către pacienţii cu nevroză obsesivă,dar într-o fază mai avansată pot apare ritualurile şi se poate ajunge chiar la importante modificări caracteriale.Aceste modificări au făcut pe mulţi autori să vorbească de o personalitate anancastă sau de un caracter obsesional.

   In aceste situaţii este vorba de personalităţi intelectualizate,pedante,raţionale care în activitatea lor pun accentul pe lipsa de subiectivism,pe logică şi dreptate. Ordinea,curăţenia şi punctualitatea domneşte în jurul acestor indivizi.Ideile obsesive abordează o varietate foarte mare,începând cu idei care abordează funcţionalitatea corporală,cu acele  privind scrupulele morale,până la ruminaţii abstracte privind unele aspecte insolvabile.Cel mai frecvent apar idei referitoare la acte morale.Fenomenele obsesive se desfăşoară pe un fond anxios,situaţie accentuată atunci când este vorba de acte imorale.Chiar dacă ideia nu trece în acţiune,fenomenul duce la stări importante de disconfort.

    În compulsiuni,individul execută acte absurde şi stranii.Acest lucru apare sub forma unor mişcări simple sau complexe (ritualuri) uneori foarte complexe.Aceste ritualuri perturbă profund viaţa individului.Efectuarea ritualului aduce temporar o uşurare,în timp ce întreruperea lui duce la creşterea anxietăţii.

despre creierul uman · despre sanatate · nevroza · Nevroza obsesivă · NEVROZELE · Sanatatea mintala · sanatateverde

Nevroza obsesivă

Nevroza obsesivă

    Unii autori o mai denumesc şi nevroza obsesivo-compulsivă,deşi termenul poate apărea ca un pleonasm.

   Nevroza obsesivă se caracterizează prin apariţia ideilor şi acţiunilor obsesive pe care bolnavul nu le poate stăpâni.Ca şi în cazul nevrozei fobice anxietatea este resimţită puternic de către pacient care va avea senzaţia incapacităţii controlului ideilor şi acţiunilor obsesive.După Anthony (1976),20% dintre nevrozele obsesive debutează înainte de 15 ani,50-60% înainte de 20 de ani,iar 75% înainte de 25 de ani.

    În nevroza obsesivă individul este foţat să gândească sau să acţioneze împotriva dorinţei lui,să facă lucruri pe care el nu le doreşte (deşi este conştient de aceasta,el nu se poate opune).După Snaith (1981) trei feluri de fenomene sunt introduse în cadrul conceptului:

     -o perioadă lungă de meditaţie care poate fi confruntată cu răspunsuri de nerezolvat;

    -impulsul la act,spre agresivitate sau manieta defensivă socială (cum ar fi de exemplu blasfemia pentru credincioşi);

    -angajarea în comportamente prelungite (ca spălat,controlat,curăţenie etc);

   Definirea fenomenelor obsesive este centrată în jurul temei sensului subiectiv al compulsiunii (Lewis,1936).Totuşi nu trebuie considerate obsesive toate comportamentele repetitive.

    Etiologie.În explicarea nevrozei obsesive se confruntă numeroase puncte de vedere.

    Punctul de vedere psihanalitic s-a impus odată cu apariţia lucrărilor lui Freud. Încă de la primele sale lucrări,Freud (1896) includea nevroze obsesivă în cadrul explicaţiilor sale psihodinamice.Simptomatologia ar apare astfel,prin mecanismul psihic inconştient şi,ar fi un mecanism de apărare,o încercare de represiune a unor idei incompatibile,în opoziţie puternică cu eul pacientului.Această experienţă represivă ar avea,de asemenea,o natură sexuală.În opoziţie cu isteria,de natură pasivă,în nevroza obsesivă trauma a avut o natură agresivă,motiv pentru care este mai frecventă la bărbaţi (reproşuri pentru unele performanţe sexuale în copilărie).Aceste acte ar constitui germenele nevrozei de mai târziu,acţionând ca  agresiune sexuală contra sexului opus şi fiind reprimate,vor fi înlocuite de manifestări primare de defensă (cum ar fi conştiinciozitatea, ruşinea, autoreproşurile etc).Boala apare ca un eşec al apărării,reîntoarcerea memoriei reprimate ce ar apare în conştiinţă în forme alterate.Deşi conţinutul simptomului este în prezent nesexual,se poate presupune că este determinat de actul sexual,printr-o logică a gândirii.Ar fi vorba de un fel de simptome secundare de apărare,cum ar fi actele rituale care încearcă a da înapoi,actele memorate şi nebinevenite.Pacientul în ruminaţie,de exemplu,încearcă a-şi stăpâni memoria recurgând la lucruri dubitative.Desvoltarea majoră în gândirea psihanalitică priveşte natura nevrozelor obsesive ca fiind regresive (regresiunea la stadiul anal).

     Numeroase contribuţii au fost aduse de teoriile învăţării.Deşi este vorba de explicaţii simpliste,privind simptomatologia nevrotică ele sunt importante,mai ales că şi-au găsit corespondent şi în anumite tratamente comportamentale.Eysenk şi Rachman (1965),pe şoareci obligaţi a face discriminări insolvabile,a putut determina apariţia unor ritualuri stereotipe şi rigide,situaţii care au putut persista şi ulterior.Autorii vorbesc de o fixaţie "compulsivă",spunând că unele simptome obsesive la om s-ar putea explica în acelaşi mod.Wolpe (1958) consideră că ar exista două tipuri de fenomene,denumite de el "reductaore de anxietate",obsesii şi "obsesii care cresc anxietatea".În primul caz,anxietatea este redusă chiar dacă este vorba de o perioadă scurtă,dar în a doua categorie,după o reducere temporară,apare creşterea anxietăţii.După Teasdale (1974) un ritual ar fi o formă de a evita răspunsul la un sistem nociv.

    O altă problemă importantă în etiopatogenie o constituie valoarea tulburărilor dispoziţiei,în geneza obsesiilor.Henry Mandsley arată că tulburările obsesive sunt o varietate a tulburărilor afective.Brown (1942) remarcă faptul că 8% din părinţi şi 2% din fraţii bolnavilor au suferit de PMD,cifră superioară faţă de acelaşi fenomen în nevroza anxioasă sau isterică.Black (1974) sumarizează studiile genetice în nevroza obsesivă,susţinând existenţa unui element ereditar,aceasta operând cu unii factori ai structurii personalităţii şi vulnerabilităţii altor forme a tulburărilor psihice.Millan (1980) subliniază că bolnavul obsesiv este negativist,izolat,având o viziune extremă asupra lui însăşi.Acest lucru denotă existenţa unei stări depresive, motiv pentru care autorul subliniază că simptomatologia obsesivă este un mod de "abordare" a depresiei care este aşteptată să apară.

    S-au acordat,de asemenea,un rol important personalităţii.O serie de trăsături a personalităţii ar fi prezente şi necesare pentru apariţia nevrozei obsesive.Nevroza obsesivă nu ar fi decât o exagerare a acestor trăsături (deşi lipseşte un consens privind trăsăturiler specifice ale personalităţii).Freud (1908) descrie "erotismul anal",caracterizat prin încăpăţânare,spirit de ordine,conştiinciozitate.

    Cuvântul anankastic (de la grecescul anankasmos=compulsiune) a fost aplicat la o serie de simptome şi tipuri de personalitate,referindu-se la trăsături ca: rigiditatea,conştiinciozitatea,punctualitatea,scrupulozitatea morală.Totuşi Pollitt (1960) arată că 1/3 dintre bolnavii cu nevroză obsesivă nu prezintă personalitate compulsivă prevalentă.Lewis (1936) se îndoieşte şi el de specificitatea personalităţii obsesive dar descrie totuşi două tipuri de personalitate.Prima este caracterizată prin încăpăţânare,morozitate,iritabilitate iar a doua prin oscilaţii afective,fără autoîncredere,supunere.Totuşi este greu de precizat în ce măsură aceste trăsături ale personalităţii sau chiar simptome de boală.Slater şi Roth (1969) descriu şi ei trăsături specifice personalităţii obsesive ca:rigiditate, inflexibilitate,lipsa adaptabilităţii,conştiinciozitate,iubirea ordinei şi a disciplinei, inerţie mintală cu dificultatea schimbării,inerţie.Această structură a personalităţii ar forma baza nevrozei obsesive.Totuşi aprecierea diferitelor trăsături ale personalităţii nevroticului obsesiv diferă de la autor la autor,absenţa lor variind între 16-36% (Snaith,1981).Fiind luate retroactiv,adeseori pacientul minte pentru a explica simptomatologia prezentă.În dinamica nevrozei obsesive,Coleman şi Broen (1972) descriu următoarele paternuri dinamice:

       1.Activităţile şi gândurile substitutive.Anxietatea este evitată prin impunerea unor gânduri şi activităţi.Aceste idei şi activităţi obsesive se substituie celor progresive.Preocuparea nevrotică constă în aceea că prin aceasta bolnavul vrea să scape de problemele sexuale,maritale sau interpersonale.Este vorba deci de mecanisme defensive.

      2.Vina şi frica de pedeapsă.Adeseori comportamentul obsesivo-compulsiv, înseamnă sentimentul de vină sau autocondamnare (în literatură,de exemplu, spălatul mâinilor după acte criminale).

      3.Asigurarea ordinii şi capacitatea de prezicere a viitorului.Pentru a exista într-o lume plină de pericole,nevroticul încearcă menţinerea ordinii prin aceia că devine foarte meticulos şi metodic.Prin rigiditatea comportamentului el caută să-şi asigure securitatea şi să prevină orice ar fi rău.Comportamentul ritual,adeseori semi-magic din nevroza obsesivă este parte a ordonării unei lumi periculoase,reamintind ritualurile repetitive şi rigide ale popoarelor primitive care alungă spiritele rele şi asigură colaborarea celor bune.Dacă devin eficiente ritualurile se vor fixa de manieră rigidă.

    Conform acestei dinamici terapia nevrozei obsesive,trebuie să urmeze trei strategii de bază (Coleman şi Broen):

       -Ajută individul să discrimineze între gânduri şi acţiuni şi să accepte dorinţele pe care le consideră "interzise" şi să le integreze în selfstructură;

      -Să ajutăm individul să facă discriminare între pericolul obiectiv şi imaginar şi să-l încurajăm să răspundă selectiv la diferite categorii de stimuli;

     -Blocarea ritualurilor obsesiv-compulsive prin reîntărirea pozitivă sau administrând stimuli adverşi (ca E.Ş.),când ritualurile se repetă.Toate aceste strategii ţintesc eliminarea apărării nevrotice şi ajută individul să realizeze că nu trebuie continuat comportamentul morbid.

  Factorul familial şi constituţional a fost incriminat adestea în etiologia nevrozei obsesive.În cadrul lotului nostru,am observat în familiile acestor copii o stare de conformism exagerat.Kolb(1979) subliniază că lumea acestor bolnavi devine rigidă,prea ordonată,cu foarte multe interdicţii,cu reacţii exagerate de apărare (idei şi acţiuni obsesive).Conflictul dintre trebuinţe şi necesităţile conformării la rigiditatea educativă a familiei se explică prin nevoia obţinerii dragostei.In acest context ideile de ură sunt reprimate,ceea ce determină conflictul nevrotic.

    Descrierea clinică.Boala se manifestă prin idei şi comportamente obsesive (idei obsesive,compulsiuni),pot apare diferite idei absurde,fenomene de ruminaţie mintală, acţiuni compulsive (ritualuri,compulsiunea atingerii unor obiecte,spălarea mâinilor etc).

   Walker şi Beech (1969) fac următoarele observaţii privind nevroza obsesivă:

     -prezenţa iritabilităţii,depresiei şi anxietăţii drept componente importante ale dispoziţiei afective,asociate cu comportamentul ritualistic;

    -aceste componente sunt variabile în prezenţă şi intensitate;

    -ritualurile lungi sunt asociate cu dispoziţia proastă iar dispoziţia continuă a se înrăutăţi pe măsură ce ritualurile continuă;

    -efectuarea ritualurilor are efect benefic asupra dispoziţiei;

   Adeseori ideile obsesive se pot confunda cu fobiile.După Mark (1969) frica obsesivă nu este legată direct de obiect sau situaţie ci mai degrabă de consecinţele care apar.Un individ cu fobie de câine este anxios când acesta apare,pe când obsesivul se va gândi mereu la consecinţele contaminării prin intermediul unui câine.Akhtar (1975) face deosebire între conţinutul şi forma obsesiilor.Prin formă,el înţelege dubiul,gândirea,frica,imaginile,impulsiunile şi acţiunile.Conţinutul ar fi legat de tematica agresivă,a contaminării,securităţii sau speculaţiilor metafizice.Forma şi conţinutul se combină diferit în timp,în cadrul cazului respectiv.După Snaith definiţia fenomenelor obsesive se centrază în jurul temei sensului subiectiv al compulsiunii,a rezistenţei la eliminarea ei,a recunoaşterii lipsei ei de sens.

   Pacientul,deşi la vârsta adolescenţei,se prezintă ca o personalitate rigidă,care îşi controlează strict gesturile şi ţinuta,recurge la tot felul de detalii dând aspectul unor persoane mature,intelectualizate.Incadrarea în prescripţiile educatiuve este rigidă şi frecvent apare refugiul în reverie sau într-o viaţă fantastică.Dongier(1976) împarte nevrozele obsesive în următoarele forme:

         -forma fobică cu angoasă şi emotivitate;

         -forma fobică fără angoasă;

         -formele cu predominenţa inhibiţiei;

         -formele psihastenice de tip Janet;

         -caracterul obsesional;

    Activitatea compulsivă şi ideile obsesive sunt trăite cu critică de către pacienţii cu nevroză obsesivă,dar într-o fază mai avansată pot apare ritualurile şi se poate ajunge chiar la importante modificări caracteriale.Aceste modificări au făcut pe mulţi autori să vorbească de o personalitate anancastă sau de un caracter obsesional.

   In aceste situaţii este vorba de personalităţi intelectualizate,pedante,raţionale care în activitatea lor pun accentul pe lipsa de subiectivism,pe logică şi dreptate. Ordinea,curăţenia şi punctualitatea domneşte în jurul acestor indivizi.Ideile obsesive abordează o varietate foarte mare,începând cu idei care abordează funcţionalitatea corporală,cu acele  privind scrupulele morale,până la ruminaţii abstracte privind unele aspecte insolvabile.Cel mai frecvent apar idei referitoare la acte morale.Fenomenele obsesive se desfăşoară pe un fond anxios,situaţie accentuată atunci când este vorba de acte imorale.Chiar dacă ideia nu trece în acţiune,fenomenul duce la stări importante de disconfort.

    În compulsiuni,individul execută acte absurde şi stranii.Acest lucru apare sub forma unor mişcări simple sau complexe (ritualuri) uneori foarte complexe.Aceste ritualuri perturbă profund viaţa individului.Efectuarea ritualului aduce temporar o uşurare,în timp ce întreruperea lui duce la creşterea anxietăţii.

Nevroza fobică

    Nevroza fobică se caracterizează prin apariţia pe primul plan al simptomatologiei a fobiilor şi a unei stări de anxietate intensă.

      Termenul de fobie  vine de la grecescul phobos=frică,teroare.În 1872, Westphal,în lucrarea sa "Die Agoraphobie" introduce acest termen în limbajul mdical.Freud (1895),în lucrarea sa "Obsesiile şi fobiile",divide fobiile în 2 clase : fobii comune şi contingente (primele fiind frici exagerate de lucruri,a doua categorie apare în condiţii speciale care nu inspiră frică la omul normal,cum ar fi agorafobia).

    Anxietatea care stă la baza acestor fenomene s-ar datora,după Freud, acumulării de tensiuni sexuale produse de abstinenţă sau acte sexuale neconsumate.Timp de 15 ani,aşa cum subliniază biograful său Ernest Jones (1964),Freud nu va vorbi de fobii,datorită probabil şi propriilor sale fobii de moarte şi care apăreau pe fondul dispoziţiei sale alternante.Totuşi în 1909 el va publica cazul micului Hans,situaţie pe care o va apropia de isterie.

    După Coleman şi Broen nevroza fobică se referă nu numai la frici învăţate de anumite obiecte şi situaţii dar de asemenea şi la anumite paternuri anxioase şi comportamente de evitare.După Eiduson (1968),nevroza fobică ar reprezenta

8-12% ca pondere în rândul celorlalte nevroze.Ea este mai frecventă la tineri şi mai frecventă la femei.

    Etiologie.Sursa primară de conflict determină anxietatea,care la rândul ei determină fenomenul fobic (Freud).Psihanaliza dă diverse interpretări simbolice fobiilor.Snaith enumeră următorii factori psihogenetici în agorafobie:

     1.anxietatea în stradă reprezintă o tentaţie inconştientă (ideia străzii deschise este convenabilă pentru aventuri sexuale);

      2.Strada este un loc în care poate fi privit;

     3.Frica de stradă este o apărare contra exhibiţionismului şi scatofiliei;

     4.Strada are variate înţelesuri simbolice,care se schimbă în funcţie de fază şi analiză (strada,podul ar putea simboliza penisul,traficul relaţiile sexuale părinteşti).

     După Lewis (1973) fobia ar fi determinată de o similitudine între conţinutul viselor şi lanţul asociativ al obiectului interesat în fobie.Asocierea obiectului cu situaţia stresantă poate fi în cadrul concepţiei reflexologice elementul declanşator al fobiei care după un număr de repetări poate apare fără o altă întărire.

     În concepţia privind fobia ca simptom învăţat ar exista două metode de eliminare a fricii:condiţionarea directă şi imitarea socială.Wolpe (1958) în lucrarea sa "Psihoterapia prin inhibiţie reciprocă",introduce conceptul ştergerii treptate a anxietăţii şi fobiei prin desensibilizare sistematică.El defineşte nevroza fobică drept o obişnuinţă persistentă a unui comportament maladaptativ achiziţionat prin învăţare în organismul fiziologic normal.Dar această interpretare,în termenii reflex condiţionaţi tinde a deveni un adevărat pat procustian (deşi admite şi anxietate necondiţionată).Frica din nevroza fobică depinde şi de atitudinea individului şi de reacţia altora la frică (reacţia mamei este adesea esenţială).

     Tradiţional fobiile sunt considerate încercări de a se ocupa de pericole interne şi externe,prin evitarea situaţiei (ca o reacţie defensivă).După Coleman şi Broen trei factori trebuie luaţi în consideraţie în desvoltarea fobiilor:deplasarea anxietăţii,apărarea contra unor impulsuri ameninţătoare şi învăţarea evitării sau condiţionarea.

     1.Deplasarea anxietăţii constă în aceea că fobia reprezintă o deplasare a fricii de la situaţia stresantă la alte obiecte şi situaţii (fenomen pus în evidenţă mai ales de către psihanaliză).Acest lucru este asociat de către Freud cu complexul lui Oedip (frica de tată s-ar deplasa asupra unor obiecte externe).După Freud fobia la adulţi s-ar desvolta numai la persoane cu relaţii sexuale perturbate (ulterior s-a văzut că şi alte situaţii stresante ar putea duce la fobie).Multe fobii,arată Arieti (1961) pot indica o stare de anxietate generalizată.

     2.Apărarea contra unor impulsuri ameninţătoare,după care fobia ar fi o reacţie defensivă,protectivă,în care individul este apărat de impulsurile sale agresive sau sexuale care ar deveni periculoase.

      3.Condiţionarea şi învăţarea evitării.Există pe baza învăţării numeroase fobii uşoare (dacă ai fost muşcat de un câine,o perioadă prezinţi o uşoară fobie de câini).

    Structura personalităţii are un rol important în desvoltarea unei nevroze fobice.Unele trăsături anormale de personalitate pot favoriza desvoltarea unei nevroze fobice.Totuşi există mari dificultăţi de a defini trăsăturile anormale de personalitate,lucru similar şi în alte forme de nevroză.S-a vorbit de trăsături de dependenţă,ostilitate,sensibilitate etc.Terhum (1949) consideră pe agorafobici ca fiind în primul rând nişte constituţionalişti,cu sugestibilitate,imaginativi şi sensitivi,cu un standard mare de exigenţă,cu inteligenţă activă şi ambiţii,dependenţă.Se remarcă că aceşti indivizi suferă încă din copilărie de unele fobii.Se pare că dependenţa ar fi caracteristica de bază a personalităţii sau aceasta ar rezulta din experienţa precoce a simptomelor nevrotice.Roth (1959) consideră şi el dependenţa printre trăsăturile fundamentale ale fobicului.De asemenea se notează imaturitatea,înclinaţia spre anxietate,uşurinţa formării unor fobii uşoare.Relaţiile fetelor cu mamele lor sunt descrise ca intense,numeroase dintre ele prezentând o mare fragilitate cu mult înaintea debutului nevrozei.

    Tulburările temporare ale dispoziţiei pot constitui terenul pe care poate germina nevroza fobică.Multe dintre nevrozele fobice debutează după situaţii de nefericire,insecuritate,conflicte cu indicarea unor tulburări de dispoziţie.S-a implicat adesea rolul unei dispoziţii triste sau anxioase,ca suport afectiv al fobiilor.

    Un alt element este constituit de  intensitatea şi semnificaţia traumei psihice, potenţialul său de ameninţare.Ameninţarea poate fi reală sau poate figura doar în imaginaţia pacientului.   

     In istoricul acestor nevroze există adesea o perioadă de anxietate fără obiect,pentru ca la un anumit moment să apară un incident cu o structurare a forţelor interne care va conduce la apariţia fobiei.Dar relaţia conflict intern-fobie rămâne încă obscură şi complexă.Apărarea contra anxietăţii ar apare din mecanismul de displasare şi simbolizare,anxietatea fiind detaşată de sursa reală (tendinţe interzise) şi deplasată spre o serie de situaţii şi obiecte.

    Descriere clinică.Nevroza fobică se caracterizează prin prezenţa pe un fond anxios a unui număr variabil de idei fobice.Cităm dintre acestea:

     -agorafobia,frica de spaţii deschise;

     -claustrofobia,frica de spaţii închise;

     -zoofobia,frica de animale;

     -algofobia,frica de durere;

    -acrofobia,frica de înălţime;

    -hematofobia,frica de sânge;

    -microbofobia,frica de microbi;

    -monofobia,frica de singurătate;

    -nictofobia,frica de întuneric;

    -nosofobia,frica de boli:

   Există fobii care privesc stimuli externi (agorafobia,fobiile sociale etc) şi fobii de stimuli interiori (nosofobii,algofobii etc).Expunerea obiectului fobiei în faţa bolnavului determină uneori apariţia unor stări acute de panică.Nevroticul admite lipsa de motivaţie şi de obiect a fricii sale,deşi nu poate să-şi manipuleze această frică.Persistenţa ideilor fobice duce la creşterea anxietăţii,intensitate care poate varia.

    Debutul bolii este cel mai frecvent lent,la început sub forma unei anxietăţi difuze,la care în mod treptat apare fobia (frica cu obiect).

   Apariţia fobiilor în perioda de stare începe să limiteze activitatea pacientului, apare izolarea iar personalitatea lui este copleşită de deprimare şi pesimism.

    In perioada de stare fobiile apar bine conturate.Apar alte simptome asociate fobiilor cum ar fi dureri diferite (lombare,stomacale),cefalee,anxietate.În stări acute cu panică pot apare fenomene de derealizare şi de depersonalizare,iar uneori starea fobică se poate combina cu starea obsesivă.Tipul de fobie este legat în mare parte de mediul cultural.Mark (1969) defineşte fobia prin 4 criterii:

     -frica disproporţionată faţă de cerinţele sitauţiei;

     -frica nu poate fi explicabilă sau înlăturată;

     -frica depăşeşte posibilităţile controlului voluntar;

     -frica duce la evitarea situaţiei ce o provoacă;

   In cadrul cazuisticii proprii,pacienţii au fost spitalizaţi pentru anxietate,idei obsesive, apatie,tulburări de concentrare,fenomene de ruminaţie.In momentul când trebuie să dea răspunsuri la şcoală,apăreau perioade de blocaj.Fenomenele de emotivitate produceau o epuizare rapidă,senzaţia de lucru în gol şi fără randament.Deşi gândeau mult nu puteau da răspunsuri în prezenţa altor persoane.Apărea teama de oameni,teama că nu se va putea realiza,plâns nemotivat.Faţă de reacţia celor din jur pacienţii se izolau,trăiau stări anxioase,de nelinişte.Mici jigniri din partea colegilor determinau reacţii disproporţionate de nervozitate.Fenomenele patologice apăreau mai frecvent în jurul clasei a 7-a de obicei cu tulburări de atenţie,apariţia unor mici probleme care preocupau pe pacienţi, dramatizarea unor mici eşecuri.La un moment dat aceste contradicţii "intrapsihice" devin intolerabile şi în acest moment apare ideia de "împrăştiere", ideia că nu mai poate să-şi manipuleze singur situaţia.Apar oscilaţii timice şi în special tristeţe şi desamăgire.Pe acest fond apar diferite comportamente psihopatologice:devin refractari,apatici,prezintă desgust faţă de viaţă,apar idei obsesive şi mai ales ideia că a făcut ceva greşit sau apariţia unor dismorfofobii (mai ales fobia nasului).

    Terorizaţi de frica de a nu greşi pacienţii îşi controlează ideile,gesturile,iar viaţa în aceste condiţii devine un adevărat calvar,apar idei de inutilitate.

    Tot la adolescent sunt descrise şi alte tipuri de fobii,cum ar fi fobia de şcoală, de spaţii deschise,vehicole,animale,ereutofobia,frica de moarte. Fobia şcolară se aseamănă mult cu refuzul şcolar.Apare la elevii mai mici dar poate apare şi la adolescenţi.Fobia şcolară poate apare în momentul schimbării şcolii sau în situaţia unor grave conflicte în familia de origine,a nevoiii de a se despărţi de familie.O serie de materii grele,profesori intoleranţi (mai ales la obiectele care presupun judecată abstractă) pot mări dificultăţile intelectuale şi conduc,astfel la fobia şcolară.Poate să apară fobie numai pentru anumite materii,poate să aibă la bază anumite pedepse pe care le consideră injuste.

    Stări de izolare legate de un caracter timid,anxios sau legate de situaţii stresante din familie pot apare de  asemenea.Tot psihoreactiv poate apare încăpăţânarea,atitudinea de opoziţie,care poate merge până la refuzul de a merge la şcoală,fuga,expresii puerile, hiperemotivitate şi alte probleme.Uneori la bază pot sta probleme legate de viitorul lor,de profesia viitoare.Se pot remarca diferite situaţii(Danton-Boileau,1971):

      -o atitudine "adultă" care nu lasă loc entuziasmului şi fanteziei,exprimând de fapt o situaţie foarte vulnerabilă;

      -imposibilitatea acceptării sfaturilor pedagogice;

      -fixarea obstinantă a unui obiect în afara preocupărilor saleFrica de şcoală apare mai ales la adolescenţii tineri (imediat după pubertate) sau poate continua un fenomen similar apărut încă din copilărie (atribuit anxietăţii de separare dar şi unor insuccese şcolare).Fobia şcolară se mai poate datora şi unor incidente ruşinoase(scăparea urinei sau fecalelor în timpul orelor de clasă),unor accidente sau boli în familie etc.Tot în cadrul tabloului clinic al nevrozei fobice apar adesea fenomene psihosomatice (vomă, cefalee, constipaţie, tahicardie etc).Evoluţia bolii duce la mulţi subiecţi la cronicizare.

    Ereutofobia sau frica e a nu roşi în public,limitează contactele sociale ale individului.

   Tanatofobia sau frica de moarte,pentru propria persoană sau pentru alţii,pare ca o permanentă preocupare anxioasă.

   În nevroza fobică sunt foarte frecvente asocierile cu fenomenele psihosomatice (vomă,constipaţie,tahicardie etc).Evoluţia spre cronicizare a nevrozei fobice este destul de frecventă.De fapt există o anumită specificitate pentru diferite tipuri de fobii.Astfel frica de înălţime,întuneric apare mai ales în jurul vârstei de 23 de ani,fobiile sociale în jur de 19 ani,agorafobia în jur de 24 ani.

    Agorafobia este frica de spaţii deschise,largi.În acest context pacientul are frică de a părăsi domiciliul,frică de pieţe,de traversarea străzilor.În astfel de situaţii pacienţii devin anxioşi,până la declanşarea unor stări de panică,apariţia unor fenomene psihofiziologice,uneori fenomene de depersonalizare.Alte fobii se pot asocia agorafobiei.Alţii se tem de spaţii deschise din cauza aglomeraţiei,de imposibilitatea de a avea un loc să micţioneze.Gradul de acompaniament anxios este variabil,uneori fenomenele desfăşurându-se permanent pe fondul unor importante stări anxioase.

   Există,de asemenea o serie de fobii speciale cum ar fi frica de animale,de spital,de injecţii,de a sta pe întuneric,mai ales singur.Numărul fobiilor specifice este practic fără limită (o grădină de prefixe latine şi greceşti).O serie de fobii sociale apar în contextul relaţiilor interpersonale şi se datoresc creşterii gradului de anxietate în contextul relaţiilor cu alţi indivizi.Somatizarea fricii în aceste sitauaţii este frecventă(tremurături,paloare,vomă etc).Personalitatea acestor indivizi este foarte sensibilă,au o permanentă senzaţie de insecuritate socială, reacţii anxioase la criticism (real sau imaginar).Stresuri mici precipită fobiile 

despre creierul uman · despre sanatate · nevroza · Nevroza fobică · NEVROZELE · sanatate mintala · sanatateverde

Nevroza fobică

    Nevroza fobică se caracterizează prin apariţia pe primul plan al simptomatologiei a fobiilor şi a unei stări de anxietate intensă.

      Termenul de fobie  vine de la grecescul phobos=frică,teroare.În 1872, Westphal,în lucrarea sa "Die Agoraphobie" introduce acest termen în limbajul mdical.Freud (1895),în lucrarea sa "Obsesiile şi fobiile",divide fobiile în 2 clase : fobii comune şi contingente (primele fiind frici exagerate de lucruri,a doua categorie apare în condiţii speciale care nu inspiră frică la omul normal,cum ar fi agorafobia).

    Anxietatea care stă la baza acestor fenomene s-ar datora,după Freud, acumulării de tensiuni sexuale produse de abstinenţă sau acte sexuale neconsumate.Timp de 15 ani,aşa cum subliniază biograful său Ernest Jones (1964),Freud nu va vorbi de fobii,datorită probabil şi propriilor sale fobii de moarte şi care apăreau pe fondul dispoziţiei sale alternante.Totuşi în 1909 el va publica cazul micului Hans,situaţie pe care o va apropia de isterie.

    După Coleman şi Broen nevroza fobică se referă nu numai la frici învăţate de anumite obiecte şi situaţii dar de asemenea şi la anumite paternuri anxioase şi comportamente de evitare.După Eiduson (1968),nevroza fobică ar reprezenta

8-12% ca pondere în rândul celorlalte nevroze.Ea este mai frecventă la tineri şi mai frecventă la femei.

    Etiologie.Sursa primară de conflict determină anxietatea,care la rândul ei determină fenomenul fobic (Freud).Psihanaliza dă diverse interpretări simbolice fobiilor.Snaith enumeră următorii factori psihogenetici în agorafobie:

     1.anxietatea în stradă reprezintă o tentaţie inconştientă (ideia străzii deschise este convenabilă pentru aventuri sexuale);

      2.Strada este un loc în care poate fi privit;

     3.Frica de stradă este o apărare contra exhibiţionismului şi scatofiliei;

     4.Strada are variate înţelesuri simbolice,care se schimbă în funcţie de fază şi analiză (strada,podul ar putea simboliza penisul,traficul relaţiile sexuale părinteşti).

     După Lewis (1973) fobia ar fi determinată de o similitudine între conţinutul viselor şi lanţul asociativ al obiectului interesat în fobie.Asocierea obiectului cu situaţia stresantă poate fi în cadrul concepţiei reflexologice elementul declanşator al fobiei care după un număr de repetări poate apare fără o altă întărire.

     În concepţia privind fobia ca simptom învăţat ar exista două metode de eliminare a fricii:condiţionarea directă şi imitarea socială.Wolpe (1958) în lucrarea sa "Psihoterapia prin inhibiţie reciprocă",introduce conceptul ştergerii treptate a anxietăţii şi fobiei prin desensibilizare sistematică.El defineşte nevroza fobică drept o obişnuinţă persistentă a unui comportament maladaptativ achiziţionat prin învăţare în organismul fiziologic normal.Dar această interpretare,în termenii reflex condiţionaţi tinde a deveni un adevărat pat procustian (deşi admite şi anxietate necondiţionată).Frica din nevroza fobică depinde şi de atitudinea individului şi de reacţia altora la frică (reacţia mamei este adesea esenţială).

     Tradiţional fobiile sunt considerate încercări de a se ocupa de pericole interne şi externe,prin evitarea situaţiei (ca o reacţie defensivă).După Coleman şi Broen trei factori trebuie luaţi în consideraţie în desvoltarea fobiilor:deplasarea anxietăţii,apărarea contra unor impulsuri ameninţătoare şi învăţarea evitării sau condiţionarea.

     1.Deplasarea anxietăţii constă în aceea că fobia reprezintă o deplasare a fricii de la situaţia stresantă la alte obiecte şi situaţii (fenomen pus în evidenţă mai ales de către psihanaliză).Acest lucru este asociat de către Freud cu complexul lui Oedip (frica de tată s-ar deplasa asupra unor obiecte externe).După Freud fobia la adulţi s-ar desvolta numai la persoane cu relaţii sexuale perturbate (ulterior s-a văzut că şi alte situaţii stresante ar putea duce la fobie).Multe fobii,arată Arieti (1961) pot indica o stare de anxietate generalizată.

     2.Apărarea contra unor impulsuri ameninţătoare,după care fobia ar fi o reacţie defensivă,protectivă,în care individul este apărat de impulsurile sale agresive sau sexuale care ar deveni periculoase.

      3.Condiţionarea şi învăţarea evitării.Există pe baza învăţării numeroase fobii uşoare (dacă ai fost muşcat de un câine,o perioadă prezinţi o uşoară fobie de câini).

    Structura personalităţii are un rol important în desvoltarea unei nevroze fobice.Unele trăsături anormale de personalitate pot favoriza desvoltarea unei nevroze fobice.Totuşi există mari dificultăţi de a defini trăsăturile anormale de personalitate,lucru similar şi în alte forme de nevroză.S-a vorbit de trăsături de dependenţă,ostilitate,sensibilitate etc.Terhum (1949) consideră pe agorafobici ca fiind în primul rând nişte constituţionalişti,cu sugestibilitate,imaginativi şi sensitivi,cu un standard mare de exigenţă,cu inteligenţă activă şi ambiţii,dependenţă.Se remarcă că aceşti indivizi suferă încă din copilărie de unele fobii.Se pare că dependenţa ar fi caracteristica de bază a personalităţii sau aceasta ar rezulta din experienţa precoce a simptomelor nevrotice.Roth (1959) consideră şi el dependenţa printre trăsăturile fundamentale ale fobicului.De asemenea se notează imaturitatea,înclinaţia spre anxietate,uşurinţa formării unor fobii uşoare.Relaţiile fetelor cu mamele lor sunt descrise ca intense,numeroase dintre ele prezentând o mare fragilitate cu mult înaintea debutului nevrozei.

    Tulburările temporare ale dispoziţiei pot constitui terenul pe care poate germina nevroza fobică.Multe dintre nevrozele fobice debutează după situaţii de nefericire,insecuritate,conflicte cu indicarea unor tulburări de dispoziţie.S-a implicat adesea rolul unei dispoziţii triste sau anxioase,ca suport afectiv al fobiilor.

    Un alt element este constituit de  intensitatea şi semnificaţia traumei psihice, potenţialul său de ameninţare.Ameninţarea poate fi reală sau poate figura doar în imaginaţia pacientului.   

     In istoricul acestor nevroze există adesea o perioadă de anxietate fără obiect,pentru ca la un anumit moment să apară un incident cu o structurare a forţelor interne care va conduce la apariţia fobiei.Dar relaţia conflict intern-fobie rămâne încă obscură şi complexă.Apărarea contra anxietăţii ar apare din mecanismul de displasare şi simbolizare,anxietatea fiind detaşată de sursa reală (tendinţe interzise) şi deplasată spre o serie de situaţii şi obiecte.

    Descriere clinică.Nevroza fobică se caracterizează prin prezenţa pe un fond anxios a unui număr variabil de idei fobice.Cităm dintre acestea:

     -agorafobia,frica de spaţii deschise;

     -claustrofobia,frica de spaţii închise;

     -zoofobia,frica de animale;

     -algofobia,frica de durere;

    -acrofobia,frica de înălţime;

    -hematofobia,frica de sânge;

    -microbofobia,frica de microbi;

    -monofobia,frica de singurătate;

    -nictofobia,frica de întuneric;

    -nosofobia,frica de boli:

   Există fobii care privesc stimuli externi (agorafobia,fobiile sociale etc) şi fobii de stimuli interiori (nosofobii,algofobii etc).Expunerea obiectului fobiei în faţa bolnavului determină uneori apariţia unor stări acute de panică.Nevroticul admite lipsa de motivaţie şi de obiect a fricii sale,deşi nu poate să-şi manipuleze această frică.Persistenţa ideilor fobice duce la creşterea anxietăţii,intensitate care poate varia.

    Debutul bolii este cel mai frecvent lent,la început sub forma unei anxietăţi difuze,la care în mod treptat apare fobia (frica cu obiect).

   Apariţia fobiilor în perioda de stare începe să limiteze activitatea pacientului, apare izolarea iar personalitatea lui este copleşită de deprimare şi pesimism.

    In perioada de stare fobiile apar bine conturate.Apar alte simptome asociate fobiilor cum ar fi dureri diferite (lombare,stomacale),cefalee,anxietate.În stări acute cu panică pot apare fenomene de derealizare şi de depersonalizare,iar uneori starea fobică se poate combina cu starea obsesivă.Tipul de fobie este legat în mare parte de mediul cultural.Mark (1969) defineşte fobia prin 4 criterii:

     -frica disproporţionată faţă de cerinţele sitauţiei;

     -frica nu poate fi explicabilă sau înlăturată;

     -frica depăşeşte posibilităţile controlului voluntar;

     -frica duce la evitarea situaţiei ce o provoacă;

   In cadrul cazuisticii proprii,pacienţii au fost spitalizaţi pentru anxietate,idei obsesive, apatie,tulburări de concentrare,fenomene de ruminaţie.In momentul când trebuie să dea răspunsuri la şcoală,apăreau perioade de blocaj.Fenomenele de emotivitate produceau o epuizare rapidă,senzaţia de lucru în gol şi fără randament.Deşi gândeau mult nu puteau da răspunsuri în prezenţa altor persoane.Apărea teama de oameni,teama că nu se va putea realiza,plâns nemotivat.Faţă de reacţia celor din jur pacienţii se izolau,trăiau stări anxioase,de nelinişte.Mici jigniri din partea colegilor determinau reacţii disproporţionate de nervozitate.Fenomenele patologice apăreau mai frecvent în jurul clasei a 7-a de obicei cu tulburări de atenţie,apariţia unor mici probleme care preocupau pe pacienţi, dramatizarea unor mici eşecuri.La un moment dat aceste contradicţii "intrapsihice" devin intolerabile şi în acest moment apare ideia de "împrăştiere", ideia că nu mai poate să-şi manipuleze singur situaţia.Apar oscilaţii timice şi în special tristeţe şi desamăgire.Pe acest fond apar diferite comportamente psihopatologice:devin refractari,apatici,prezintă desgust faţă de viaţă,apar idei obsesive şi mai ales ideia că a făcut ceva greşit sau apariţia unor dismorfofobii (mai ales fobia nasului).

    Terorizaţi de frica de a nu greşi pacienţii îşi controlează ideile,gesturile,iar viaţa în aceste condiţii devine un adevărat calvar,apar idei de inutilitate.

    Tot la adolescent sunt descrise şi alte tipuri de fobii,cum ar fi fobia de şcoală, de spaţii deschise,vehicole,animale,ereutofobia,frica de moarte. Fobia şcolară se aseamănă mult cu refuzul şcolar.Apare la elevii mai mici dar poate apare şi la adolescenţi.Fobia şcolară poate apare în momentul schimbării şcolii sau în situaţia unor grave conflicte în familia de origine,a nevoiii de a se despărţi de familie.O serie de materii grele,profesori intoleranţi (mai ales la obiectele care presupun judecată abstractă) pot mări dificultăţile intelectuale şi conduc,astfel la fobia şcolară.Poate să apară fobie numai pentru anumite materii,poate să aibă la bază anumite pedepse pe care le consideră injuste.

    Stări de izolare legate de un caracter timid,anxios sau legate de situaţii stresante din familie pot apare de  asemenea.Tot psihoreactiv poate apare încăpăţânarea,atitudinea de opoziţie,care poate merge până la refuzul de a merge la şcoală,fuga,expresii puerile, hiperemotivitate şi alte probleme.Uneori la bază pot sta probleme legate de viitorul lor,de profesia viitoare.Se pot remarca diferite situaţii(Danton-Boileau,1971):

      -o atitudine "adultă" care nu lasă loc entuziasmului şi fanteziei,exprimând de fapt o situaţie foarte vulnerabilă;

      -imposibilitatea acceptării sfaturilor pedagogice;

      -fixarea obstinantă a unui obiect în afara preocupărilor saleFrica de şcoală apare mai ales la adolescenţii tineri (imediat după pubertate) sau poate continua un fenomen similar apărut încă din copilărie (atribuit anxietăţii de separare dar şi unor insuccese şcolare).Fobia şcolară se mai poate datora şi unor incidente ruşinoase(scăparea urinei sau fecalelor în timpul orelor de clasă),unor accidente sau boli în familie etc.Tot în cadrul tabloului clinic al nevrozei fobice apar adesea fenomene psihosomatice (vomă, cefalee, constipaţie, tahicardie etc).Evoluţia bolii duce la mulţi subiecţi la cronicizare.

    Ereutofobia sau frica e a nu roşi în public,limitează contactele sociale ale individului.

   Tanatofobia sau frica de moarte,pentru propria persoană sau pentru alţii,pare ca o permanentă preocupare anxioasă.

   În nevroza fobică sunt foarte frecvente asocierile cu fenomenele psihosomatice (vomă,constipaţie,tahicardie etc).Evoluţia spre cronicizare a nevrozei fobice este destul de frecventă.De fapt există o anumită specificitate pentru diferite tipuri de fobii.Astfel frica de înălţime,întuneric apare mai ales în jurul vârstei de 23 de ani,fobiile sociale în jur de 19 ani,agorafobia în jur de 24 ani.

    Agorafobia este frica de spaţii deschise,largi.În acest context pacientul are frică de a părăsi domiciliul,frică de pieţe,de traversarea străzilor.În astfel de situaţii pacienţii devin anxioşi,până la declanşarea unor stări de panică,apariţia unor fenomene psihofiziologice,uneori fenomene de depersonalizare.Alte fobii se pot asocia agorafobiei.Alţii se tem de spaţii deschise din cauza aglomeraţiei,de imposibilitatea de a avea un loc să micţioneze.Gradul de acompaniament anxios este variabil,uneori fenomenele desfăşurându-se permanent pe fondul unor importante stări anxioase.

   Există,de asemenea o serie de fobii speciale cum ar fi frica de animale,de spital,de injecţii,de a sta pe întuneric,mai ales singur.Numărul fobiilor specifice este practic fără limită (o grădină de prefixe latine şi greceşti).O serie de fobii sociale apar în contextul relaţiilor interpersonale şi se datoresc creşterii gradului de anxietate în contextul relaţiilor cu alţi indivizi.Somatizarea fricii în aceste sitauaţii este frecventă(tremurături,paloare,vomă etc).Personalitatea acestor indivizi este foarte sensibilă,au o permanentă senzaţie de insecuritate socială, reacţii anxioase la criticism (real sau imaginar).Stresuri mici precipită fobiile 

Neurastenia

Neurastenia este o formă clinică de nevroză caracterizată prin apariţia pe primul plan a asteniei,fatigabilităţii cronice şi ahedoniei.Ponderea neurasteniei printre celelalte forme de nevroză ar fi de 10% din  cazuri.În forme uşoare neurastenia ar fi foarte frecventă în anumite medii sociale sau la anumite categorii de indivizi (femei casnice,tineri etc).Unii autori (Sullivan,Snaith) nu consideră neurastenia ca având o existenţă reală,ca un concept unidimensional,postulând însă existenţa simptomelor neurastenice ca fiind de origine fiziologică (în stări de eficienţă, malnutriţie,intoxicaţii cronice etc).Fenomenele interpersonale ar putea duce şi ele la declanşarea unor simptome cum ar fi oboseala,apatia,tulburările de somn,dar care sunt concepute de autori ca operaţii protectoare în faţa scăderii autostimei, prin căutarea refugiului în aceste simptome "protectoare",în faţa unor stări tensive,pentru a scăpa de sentimentul devalorizării sau de ostilitate.

    Etiologie.Bleuler respinge ideia lui Beard privind epuizarea s.n.c. drept cauză a neurasteniei,considerând,din contra,munca benefică,persoanele care lucrează căzând rar victimă neurasteniei.

    Termenul de neurastenie,în sensul epuizării nervoase, a fost introdus în psihiatrie de către George Miller Beard (1869),care susţinea că "nervii pot ceda" ca urmare a suprasolicitării.Beard îşi imagina celula nervoasă ca o baterie,care se poate epuiza (când rezerva de hrană stocată se termină,pierzându-şi astfel "sarcina naturală".Graţie acestei concepţii,Metchell va elabora tipul de tratament prin "odihnă completă",care putea duce la astfel de vindecare a "anemiei creierului".

  Influenţa modelului lui Beard va apare şi în formulările timpurii ale lui Freud, privind etiologia nevrozei.Ca şi Beard el atribuia forţelor fizico-chimice o importanţă mult mai mare decât factorilor patologici.În prima teorie freudiană privind anxietatea el face o distincţie între factorii etiologici care duc la anxietate în psihonevroze (de origine psihogenă) şi nevrozele actuale (care ar avea baze fizice).Descărcările tensiunilor sexuale ar avea la bază substanţe chimice şi humorale.Numai în psihonevroze,anxietatea s-ar datora factorilor psihici (în mod specific refulării).

    Freud preciza că fatigabilitatea şi astenia sunt rezultatul unei epuizări excesive a energiei libidinale,motiv pentru care energia vitală necesară unor funcţii psihice sau de apărare (pentru a controla impulsurile) diminuiază energia necesară altor funcţii psihice.Dar aceiaşi acţiune epuizantă poate să o aibă şi alte stresuri psihice,precum şi diferiţi factori favorizanţi,cum ar fi surmenajul.Ulterior Freud a remarcat natura psihologică a anxietăţii în nevroze,însă toată viaţa el a văzut o relaţie strânsă între fizic şi psihic (primele precedând pe celelalte).O tulburare fiziologică actuală ar putea precipita simptomatologia psihonevrotică,devenind sursă de iritare.Pentru P.Janet neurastenia ar fi o stare prelungită de oboseală fără cauză somatică.El consideră că neurastenia se datoreşte unei deprivări psihice în care există o epuizare a energiei mintale şi o scădere a funcţiilor psihice.Astăzi neurastenia este privită,în primul rând ca un proces psihologic determinat de frustraţii prelungite,descurajare,lipsă de speranţă,plictiseală.În neurastenie toate acestea sunt realizate în cadrul unei reacţii de oboseală, fenomen comun multor situaţii de adaptare.Simptomatologia neurasteniei (anxietate,tulburări de somn,astenie,cefalee etc) sunt şi rezultatul unei scăderi a rezervelor biologice.Acelaşi rol patogenetic poate să-l aibă în societatea modernă şi "câştigul secundar" dar utilizarea în acest scop a simptomatologiei,ca şi în cazul altor nevroze nu este conştientă.Trebuie de asemenea subliniat că în societatea noastră oboseala şi sentimentul de demisie sunt foarte comune,însă un individ normal ajunge la o adaptare corespunzătoare.La neurastenic,din contra,acest lucru duce la creşterea sentimentului de neputinţă,de inadecvare şi dependenţă de alţii.Simptomatologia neurastenică este rezistentă la tratament,în timp ce bolnavii nu pot accepta natura psihologică a bolii (fiind mai înclinaţi spre explicaţii somatice).

   In cadrul lotului nostru am evidenţiat existenţa unor boli somatice ale părinţilor,certuri în familie,apariţia părintelui vitreg,certuri cu persoane semnificative din familie(cu bunicii de exemplu).De asemenea a mai fost vorba de concepţii retrograde ale părinţilor privind educaţia copiilor sau viitorul lor,atitudine brutală a tatălui faţă de copil sau faţă de mamă, răsfăţ exagerat sau orgoliu exagerat privind situaţia la învăţătură a copilului etc.O serie de cauze făceau trimitere la aspectul fizic al pacientului (talie mică sau prea mare,nivelul intelectual etc).

    Pacienţii erau de obicei instabili emoţional,neperseverenţi,uşor fatigabili,se descurajau imediat,chiar după primele eşecuri,sau din contra erau prea vanitoşi,rigizi,aveau convingerea superiorităţii lor,deşi aceasta nu le era recunoscută.

    Descriere clinică.Aspectul clinic în neurastenie este centrat pe slăbiciunea iritativă,dureri diverse şi sensaţii psihice stranii.Insomnia şi iritabilitatea apar asociate cu sentimentul mai mult sau mai puţin cronicizat,de proastă funcţionare a organismului (de la senzaţia de disconfort,până la tulburări importante localizate în diferite organe sau siateme).Freud considera cefaleea,iritabilitatea spinală, dispepsia cu flatulenţă,constipaţia,drept principalele caracteristici ale neurasteniei.Meyer consideră că termenul de neurastenie trebuie rezervat cazurilor în care epuizarea se asociază iritabilităţii,neliniştii,diferitelor tulburări organice (inclusiv oxaluria şi fosfaturia).Foarte frecvnete la bărbaţi sunt tulburările de dinamică sexuală.În acest fel,arată Chronski,neurastenia semnifică literalmente debilitatea sau slăbiciunea nervoasă.Coleman şi Broen (1972) caracterizează neurastenia prin astenie,tulburări de concentrare,fatigabiulitate nervoasă, distractibilitate,lipsă de vigoare pentru a duce o activitate până la capăt.Deşi petrec mult timp dormind ei se scoală obosiţi.Chiar dacă reuşesc să se sustragă stării de astenie iritativă ei sunt foarte uşor dărâmabili iar starea iniţială se reinstalează repede.

   O altă caracteristică a oboselii iritative o reprezintă selectivitatea ei.Dacă pentru unele activităţi pacientul este disponibil (jocuri,distracţii),pentru altele nu este (mai ales în faţa familiei sau în profesie).

   Legătura dintre diferiţii factori stresanţi şi favorizanţi şi apariţia tulburărilor psihice este mai evidentă la indivizii mai tineri.Frecvent conflictul actual nu face decât să redeştepte o situaţie psihotraumatizantă precoce.La adolescenţi cititul noaptea,nerespectarea orelor de odihnă,abuzurile sexuale,onania,abuzul de alimente sunt foarte frecvente.

    Boala debutează,de obicei lent,la început simptomele manifestându-se doar în anumite perioade.Debutul acut este excepţional.

   Exista o legătură aproape inteligibilă între factorii stresanţi şi apariţia sindromului astenic,deşi există totdeauna şi drama unui conflict intrapsihic. Surmenajul,lipsa oricărei igiene mintale (chefuri prelungite,consum de alcool,muzică zgomotoasă şi anxiogenă pentru ore în şir etc),toate în defavoarea somnului,a unei odihne active,au fost cauzele cele mai frecvente la nevroticii tineri sau adolescenţi.Starea pacienţilor apărea lent cu senzaţia de epuizare, iritabilitate, astenie, cefalee, insomnie,anxietatea şi depresia fiind pe al doilea plan.Aceste fenomene au fost prezente la lotul studiat de noi.Pacienţii prezentau astenie,tremurături ale extremităţilor,contracturi musculare sau scăpau uşor obiectele din mână.Astenia era trăită psihic ca o mare dereglare şi invaliditate,randamentul în muncă era aproape pierdut,erau nervoşi,irascibili.Pe acest fond apăreau crize de plâns, lamentări, insomnie, coşmaruri. Micile eşecuri şcolare creiau adevărate drame pe care le realizau catastrofic (plâns,reacţii pitiatice,anxietate).

  Un element important l-a constituit scăderea gradului de sociabilitate,nu mai suporta colegii,gupul de prieteni,nu mai suportau viaţa de colectiv,cămin,nu se mai înţelegeau cu colegii de clasă.Cei din jur erau comentaţi duşmănos (tâmpiţi, lichele,nu îi meritau prietenia).Aceste fenomene apăreau mai ales la aceia care au trăit într-o atmosferă de supraprotecţie şi de aservire afectivă a celor din jur.

despre creierul uman · despre sanatate · Neurastenia · nevroza · NEVROZELE · sanatate mintala · sanatateverde

Neurastenia

Neurastenia

Neurastenia este o formă clinică de nevroză caracterizată prin apariţia pe primul plan a asteniei,fatigabilităţii cronice şi ahedoniei.Ponderea neurasteniei printre celelalte forme de nevroză ar fi de 10% din  cazuri.În forme uşoare neurastenia ar fi foarte frecventă în anumite medii sociale sau la anumite categorii de indivizi (femei casnice,tineri etc).Unii autori (Sullivan,Snaith) nu consideră neurastenia ca având o existenţă reală,ca un concept unidimensional,postulând însă existenţa simptomelor neurastenice ca fiind de origine fiziologică (în stări de eficienţă, malnutriţie,intoxicaţii cronice etc).Fenomenele interpersonale ar putea duce şi ele la declanşarea unor simptome cum ar fi oboseala,apatia,tulburările de somn,dar care sunt concepute de autori ca operaţii protectoare în faţa scăderii autostimei, prin căutarea refugiului în aceste simptome "protectoare",în faţa unor stări tensive,pentru a scăpa de sentimentul devalorizării sau de ostilitate.

    Etiologie.Bleuler respinge ideia lui Beard privind epuizarea s.n.c. drept cauză a neurasteniei,considerând,din contra,munca benefică,persoanele care lucrează căzând rar victimă neurasteniei.

    Termenul de neurastenie,în sensul epuizării nervoase, a fost introdus în psihiatrie de către George Miller Beard (1869),care susţinea că "nervii pot ceda" ca urmare a suprasolicitării.Beard îşi imagina celula nervoasă ca o baterie,care se poate epuiza (când rezerva de hrană stocată se termină,pierzându-şi astfel "sarcina naturală".Graţie acestei concepţii,Metchell va elabora tipul de tratament prin "odihnă completă",care putea duce la astfel de vindecare a "anemiei creierului".

  Influenţa modelului lui Beard va apare şi în formulările timpurii ale lui Freud, privind etiologia nevrozei.Ca şi Beard el atribuia forţelor fizico-chimice o importanţă mult mai mare decât factorilor patologici.În prima teorie freudiană privind anxietatea el face o distincţie între factorii etiologici care duc la anxietate în psihonevroze (de origine psihogenă) şi nevrozele actuale (care ar avea baze fizice).Descărcările tensiunilor sexuale ar avea la bază substanţe chimice şi humorale.Numai în psihonevroze,anxietatea s-ar datora factorilor psihici (în mod specific refulării).

    Freud preciza că fatigabilitatea şi astenia sunt rezultatul unei epuizări excesive a energiei libidinale,motiv pentru care energia vitală necesară unor funcţii psihice sau de apărare (pentru a controla impulsurile) diminuiază energia necesară altor funcţii psihice.Dar aceiaşi acţiune epuizantă poate să o aibă şi alte stresuri psihice,precum şi diferiţi factori favorizanţi,cum ar fi surmenajul.Ulterior Freud a remarcat natura psihologică a anxietăţii în nevroze,însă toată viaţa el a văzut o relaţie strânsă între fizic şi psihic (primele precedând pe celelalte).O tulburare fiziologică actuală ar putea precipita simptomatologia psihonevrotică,devenind sursă de iritare.Pentru P.Janet neurastenia ar fi o stare prelungită de oboseală fără cauză somatică.El consideră că neurastenia se datoreşte unei deprivări psihice în care există o epuizare a energiei mintale şi o scădere a funcţiilor psihice.Astăzi neurastenia este privită,în primul rând ca un proces psihologic determinat de frustraţii prelungite,descurajare,lipsă de speranţă,plictiseală.În neurastenie toate acestea sunt realizate în cadrul unei reacţii de oboseală, fenomen comun multor situaţii de adaptare.Simptomatologia neurasteniei (anxietate,tulburări de somn,astenie,cefalee etc) sunt şi rezultatul unei scăderi a rezervelor biologice.Acelaşi rol patogenetic poate să-l aibă în societatea modernă şi "câştigul secundar" dar utilizarea în acest scop a simptomatologiei,ca şi în cazul altor nevroze nu este conştientă.Trebuie de asemenea subliniat că în societatea noastră oboseala şi sentimentul de demisie sunt foarte comune,însă un individ normal ajunge la o adaptare corespunzătoare.La neurastenic,din contra,acest lucru duce la creşterea sentimentului de neputinţă,de inadecvare şi dependenţă de alţii.Simptomatologia neurastenică este rezistentă la tratament,în timp ce bolnavii nu pot accepta natura psihologică a bolii (fiind mai înclinaţi spre explicaţii somatice).

   In cadrul lotului nostru am evidenţiat existenţa unor boli somatice ale părinţilor,certuri în familie,apariţia părintelui vitreg,certuri cu persoane semnificative din familie(cu bunicii de exemplu).De asemenea a mai fost vorba de concepţii retrograde ale părinţilor privind educaţia copiilor sau viitorul lor,atitudine brutală a tatălui faţă de copil sau faţă de mamă, răsfăţ exagerat sau orgoliu exagerat privind situaţia la învăţătură a copilului etc.O serie de cauze făceau trimitere la aspectul fizic al pacientului (talie mică sau prea mare,nivelul intelectual etc).

    Pacienţii erau de obicei instabili emoţional,neperseverenţi,uşor fatigabili,se descurajau imediat,chiar după primele eşecuri,sau din contra erau prea vanitoşi,rigizi,aveau convingerea superiorităţii lor,deşi aceasta nu le era recunoscută.

    Descriere clinică.Aspectul clinic în neurastenie este centrat pe slăbiciunea iritativă,dureri diverse şi sensaţii psihice stranii.Insomnia şi iritabilitatea apar asociate cu sentimentul mai mult sau mai puţin cronicizat,de proastă funcţionare a organismului (de la senzaţia de disconfort,până la tulburări importante localizate în diferite organe sau siateme).Freud considera cefaleea,iritabilitatea spinală, dispepsia cu flatulenţă,constipaţia,drept principalele caracteristici ale neurasteniei.Meyer consideră că termenul de neurastenie trebuie rezervat cazurilor în care epuizarea se asociază iritabilităţii,neliniştii,diferitelor tulburări organice (inclusiv oxaluria şi fosfaturia).Foarte frecvnete la bărbaţi sunt tulburările de dinamică sexuală.În acest fel,arată Chronski,neurastenia semnifică literalmente debilitatea sau slăbiciunea nervoasă.Coleman şi Broen (1972) caracterizează neurastenia prin astenie,tulburări de concentrare,fatigabiulitate nervoasă, distractibilitate,lipsă de vigoare pentru a duce o activitate până la capăt.Deşi petrec mult timp dormind ei se scoală obosiţi.Chiar dacă reuşesc să se sustragă stării de astenie iritativă ei sunt foarte uşor dărâmabili iar starea iniţială se reinstalează repede.

   O altă caracteristică a oboselii iritative o reprezintă selectivitatea ei.Dacă pentru unele activităţi pacientul este disponibil (jocuri,distracţii),pentru altele nu este (mai ales în faţa familiei sau în profesie).

   Legătura dintre diferiţii factori stresanţi şi favorizanţi şi apariţia tulburărilor psihice este mai evidentă la indivizii mai tineri.Frecvent conflictul actual nu face decât să redeştepte o situaţie psihotraumatizantă precoce.La adolescenţi cititul noaptea,nerespectarea orelor de odihnă,abuzurile sexuale,onania,abuzul de alimente sunt foarte frecvente.

    Boala debutează,de obicei lent,la început simptomele manifestându-se doar în anumite perioade.Debutul acut este excepţional.

   Exista o legătură aproape inteligibilă între factorii stresanţi şi apariţia sindromului astenic,deşi există totdeauna şi drama unui conflict intrapsihic. Surmenajul,lipsa oricărei igiene mintale (chefuri prelungite,consum de alcool,muzică zgomotoasă şi anxiogenă pentru ore în şir etc),toate în defavoarea somnului,a unei odihne active,au fost cauzele cele mai frecvente la nevroticii tineri sau adolescenţi.Starea pacienţilor apărea lent cu senzaţia de epuizare, iritabilitate, astenie, cefalee, insomnie,anxietatea şi depresia fiind pe al doilea plan.Aceste fenomene au fost prezente la lotul studiat de noi.Pacienţii prezentau astenie,tremurături ale extremităţilor,contracturi musculare sau scăpau uşor obiectele din mână.Astenia era trăită psihic ca o mare dereglare şi invaliditate,randamentul în muncă era aproape pierdut,erau nervoşi,irascibili.Pe acest fond apăreau crize de plâns, lamentări, insomnie, coşmaruri. Micile eşecuri şcolare creiau adevărate drame pe care le realizau catastrofic (plâns,reacţii pitiatice,anxietate).

  Un element important l-a constituit scăderea gradului de sociabilitate,nu mai suporta colegii,gupul de prieteni,nu mai suportau viaţa de colectiv,cămin,nu se mai înţelegeau cu colegii de clasă.Cei din jur erau comentaţi duşmănos (tâmpiţi, lichele,nu îi meritau prietenia).Aceste fenomene apăreau mai ales la aceia care au trăit într-o atmosferă de supraprotecţie şi de aservire afectivă a celor din jur.

Nevroza ipohondrică

    Nevroza ipohondrică se caracterizează printr-o grijă exagerată faţă de propria sa stare de sănătate şi impresia că suferă de anumite boli fără a avea pentru aceatsă susţinere o argumentaţie temeinică.Nu este prea frecventă la adolescenţi, dar poate apare în cazul crizei personalităţii.Deşi fenomenele ipohondrice sunt frecvent întâlnite în numeroase situaţii psihopatologice,nevroza ipohondrică,ca atare,reprezintă doar 5% din numărul total al nevrozelor şi pare a fi mai frecventă pentru perioadele mai tardive de vârstă,fiind mai frecventă la femei decât la bărbaţi.

    Termenul de ipohondrie provine din limba greacă (Chondron=cartilagiu) iar ipohondru este aria abdominală sub care se proiectează stomahul, ficatul, splina, organe a căror tulburare se credea că poate determina o serie de tulburări mintale (ipohondria).

     Etiologie:Freud explica ipohondria prin fenomenul narcizic,comportamentul ipohondric fiind o reacţie de apărare.Prezenţa unor persoane iubite suferinde poate fi un factor favorizant,dar există şi o înclinaţie "ereditară" de a somatiza stresurile.Refugiul în boală,cu beneficiul secundar,legătura simbiotică a unor mame supraprotectoare care simt nevoia de a îngriji copilul exagerat,pot fi factori etiologici favorizanţi.Tot Freud postulează că ipohondria reprezintă o retragere a interesului sau a libidoului din obiectele lumii exterioare,în locul acestui fenomen intensificându-se toate fantasmele privind propriul corp.

   Freud a lansat ipoteza că ipohondria reprezintă baza somatică a paranoei,la fel cum nevroza anxioasă ar fi baza reacţiilor somatice din isterie.

   Pentru Sullivan ipohondria ar fi un tip paticular de operaţie securizantă, preocuparea pentru corp servind ca "limbaj" faţă de o situaţie interpersonală (în acest fel anxietatea putând fi minimalizată sau evitată).

    Ipohondria,arată Chrzonoski,este caracterizată printr-un simbolism implicit, centrat asupra corpului,reflectând astfel o regresiune a cunoaşterii.Boala devine,de fapt,aici,aspectul exterior al personalităţii.Rado subliniază că ipohondria serveşte la ascunderea sentimentelor de furie reprimată.Sentimentele simbolice de nedorit,respins,izolat se pot exprima prin ipohondrie.Unele simptome ipohondrice se pot înţelege mai bine în cadrul rolului pacientului în familie sau în funcţie de factorii socio-culturali.

     Anumite preocupări somatice sunt larg acceptat în cultura noastră (interesul pentru greutatea corporală,controlul sânilor,picioarelor,taliei sunt chiar încurajate). La femei există un complex de preocupări ipohondrice acceptate social.Dar modul de viaţă este un fenomen în continuă schimbare şi probabil în viitor noi schimbări se vor petrece.Se ştie că există în exprimarea fenomenelor psihopatologice un tip de exprimare "existenţială" şi un alt tip de exprimare "viscerală" sau somatică.      Ultimul mod de exprimare este specific mai ales grupelor de populaţie suburbană, cu grad de intelectualizare mai redus,a unor grupe subculturale sau a zonelor subdesvoltate.După Anna Freud ipohondria ar fi rară la copii,cu excepţia acelora orfani de mamă sau instituţionalizaţi,deşi o serie de "precursori" ipohondrici pot apare şi la aceştia (oboseală,tulburări de somn,diferite obsesii etc).Prezenţa unor persoane iubite,suferinde,în jurul copilului,pot de asemenea favoriza apariţia ipohondriei.Kolb (1979),Vangham (1969) vorbesc de o înclinaţie ereditară de a "somatiza" stresurile.Se ştie că în societăţile civilizate se acordă o mare importanţă şi îngăduinţă pentru eşecuri,supraprotecţie şi încurajarea dependenţei pentru indivizii bolnavi.Acest fenomen poate duce la regresiune şi la refugiul în boală.

    După Pilowski (1969) trei factor ar avea rol principal în nevroza ipohondrică:

     -preocuparea deosebită pentru corp;

     -frica exagerată de boală;

     -convingerea că este bolnav,motiv pentru care răspunsul la tratament este adesea nul;

      Maniera de percepere a "bolii" poate fi învăţată în contextul social şi al propriului grup etnic,în copilărie,pe baza felului de manifestare a altora (mai ales a părinţilor).Stilul de a fi bolnav se poate brusc schimba,în cazul unor circumstanţe adverse individuale sau de grup.

    Mayon (1976) studiază factorii care contribuie la exprimarea disconfortului corporal şi a fenomenelor simptomatice.Ar fi vorba de factori predispozanţi şi precipitanţi.Din grupa factorilor poredispozanţi ar face parte:structura personalităţii,experienţa anterioară privind boala lui sau a altora,cunoştinţele sanitare ale individului,paternurile comportamentale privind "felul de a fi bolnav" în grupul cultural din care face parte,situaţia socială prezentă a individului.Dintre cauzele precipitante fac parte diferite situaţii stresante,publicitatea despre boală,toleranţa la boală a grupului din care individul face parte.

    Descriere clinică.Ipohondria denotă preocupare,nelinişte subiectivă referitoare la o suferinţă fizică gravă,fără a avea pentru aceasta un substrat obiectiv (organic sau fiziologic).Este vorba de o preocupare exagerată de sănătate,cu exagerarea simptomelor uşoare şi afirmarea unora inexistente.Convingerea în existenţa bolii este atât de intensă,încât indivizii preferă orice formă de tratament,oricât ar fi de laborios sau de periculos.

     După Snaith (1981) termenul de nevroză ipohondrică este înţeles de clinician în trei maniere distincte:

     1.o preocupare morbidă privind sănătatea;

     2.convingerea anxioasă că sufere în prezent de o anumită boală;

     3.Starea pacientului corespunde expresiei "a se bucura de o sănătate rea";

    Elementul central al manifestării clinice în nevroza ipohondrică îl constituie,în primul rând tulburările de dispoziţie.Acest lucru se poate exprima prin prezenţa unei depresii manifeste sau a unor manifestări de mascare a depresiei.Starea depresivă duce la creşterea tensiunii musculare şi la tulburări funcţionale ale sistemului nervos vegetativ.Ca şi în cadrul anxietăţii aceste fenomene duc la tensiuni musculare dureroase,palpitaţii,dureri localizate,tulburări respiratorii şi digestive.Durerea poate fi ,după Sengel,şi o expresie simbolică a unui sentiment sever de vinovăţie.Aşa cum am mai arătat,exprimarea somatică a depresiei este şi un produs social şi cultural (depinzând de vârstă,de statut social).Un rol important îl are şi faptul că în acordarea statutului de bolnav,medicii dau mai multă importanţă fenomenelor fizice decât psihice.Foarte importante,de asemenea,sunt anumite condiţii sociale în care fenomenele ipohondrice apar,rolul lor de "câştig secundar" (de atenţie,simpatie etc).

   Pacientul ipohondric ne oferă o descriere precisă şi detailată a simptomatologiei (folosind adesea notaţii făcute anterior,dosare etc).Ei descriu,mai ales tulburări în regiunea abdominală şi a aparatului excretor,fără a exclude şi alte organe şi sisteme.Adeseori sunt abonaţi la presa medicală,citesc multă literatură medicală, motiv pentru care apoi singuri realizează diferite diagnostice de care ar suferi (cancer SIDA,boli grave de inimă etc).În ciuda ignoranţei lor ei au o mare înclinaţie de a-şi studia corpul,şi se conving că suferă de ceva grav şi incurabil.În ciuda acestor preocupăti,şi a diagnosticelor grave pe care cred că le au ei nu exprimă o anxietate comparabilă cu aceea a adevăraţilor pacienţi şi acest lucru s-ar datora excelentei lor condiţii fizice.Graţie bogăţiei de informaţii medicale pe care le posedă,ei pot urma adesea tratamente complicate,prescrise de ei însăşi.   

    Pacienţii studiaţi de noi prezentau pe primul plan o emotivitate crescută,mai ales în cadrul şcolarizării (frică de a nu greşi,de a nu supăra profesorii etc).Nivelul intelectual nu era prea mare la pacienţii noştri iar ameninţarea cu eşecul şcolar era mereu prezentă.Din aceste motive pacienţii erau într-o stare de stres permanentă.Primul examen medical a apărut ca ceva salvator pentru pacient,dar uneori şi pentru familie,centrul de greutate fiind dirijat de acun înainte spre "starea de sănătate" a copilului.

    Pacienţii prezintă acuze ipohondrice,uneori difuze ,alteori centrate pe anumite organe.Intreaga familie este în alertă,părinţii devin însoţitorii permanenţiu ai elevilor la diferitele cabinete medicale.Familia însăşi prezintă plângeri detailate şi are convingerea unor suferinţe foarte importante,chiar incurabile.

Putem avea de a face ca şi la adulţi cu indivizi cu dosare medicale ţinute la zi, reţete, analize etc.Plângerile pacienţilor sunt de cele mai multe ori difuze,fără nici o proiecţie anatomică,se remarcă cu uşurinţă marile exagerări,limbajul din cărţi sau reviste, medicamentul devine o obişnuinţă şi obişnuit apare automedicaţie sau recurgerea la diferiţi vindecători empirici.

In afara fenomenelor ipohondrice descrise mai sus există o serie de sindroame asociate fenomenului ipohondric nevrotic.Dintre acestea cităm în special depersonalizarea şi derealizarea nevrotică.

     Depersonalizarea nevrotică.Depersonalizarea nevrotică se caracterizează prin sentimentul că obiectele din jur sau părţi ale corpului sunt modificate, ireale, stranii şi private de semnificaţia lor normală,că personalitatea lor s-a schimbat,este ireală,vagă sau automatizată.In ciuda acestor fenomene pacientul este convins de caracterul subiectiv al acestor acuze.

     Etiologie.Experienţele cu LSD şi mescalină au putut reproduce experimental fenomenul de depersonalizare.Aceste fenomene s-au obţinut şi în cazul fenomenelor de deprivare sensorială şi de excitare a lobilor temporali.Anthoni subliniază importanţa mecanismului psihogenetic în depersonalizarea nevrotică, unde ar fi vorba de fenomene de tulburări ale identificării eu-lui,depersonalizarea fiind un tip de apărare patologică şi primitivă.Este vorba aici de un fenomen de tulburare a perceperii lumii înconjurătoare şi a propriului corp şi se însoţeşte de sentimentul alterării,alienării.Este vorba de o disociere între cunoştinţele anterioare şi noile sensaţii cu iluzii sau halucinaţii de percepţie,false recunoaşteri.

     Descriere clinică.Depersonalizarea nevrotică se desfăşoară pe un fond de conştiinţă şi de comportament normal,de contact permanent cu mediul.Sensaţia subiectivă a depersonalizării este trăită cu critică şi poate fi pe o durată mai lungă sau mai scurtă de timp.Sensaţia depersonalizării este o trăire stranie şi constă în perceperea modificării fie a întregului corp,fie a unor părţi din el.Uneori poate apare chiar sensaţia dedublării personalităţii,sensaţia că nu mai poate să-şi exprime sentimentele şi că ele nu-i mai aparţin.Atât derealizarea cât şi depersonalizarea sunt acompaniate de tulburări emoţionale, anxietate,perplexitate şi mai rar senzaţie de fericire şi fascinare.Fenomenul derealizării ar fi mai frecvent la fetele de 14 ani şi care ar prezenta un grad mai mare de imaturitate afectivă, sau ar apare pe fondul unor stări reactive(Korkina).

      După Mayer-Gross depersonalizarea ar fi un răspuns preformat al creierului (ar depinde de interesarea sistemului limbic în care se realizează integrarea experienţei,memoriei şi dispoziţiei).Roth (1959) raportează aparţia depersonalizării pe fondul nevrozei fobice.

      În cadrul depersonalizării şi derealizării nevrotice,individul are impresia că obiectele din jurul său,părţi ale corpului său sunt modificate,ireale,stranii,private de semnificaţia lor normală.Aceste fenomene sunt mult mai frecvente la tineri,ei trăind,adesea pentru scurt timp impresia unor schimbări vagi sau automatizate.În ciuda dramatismului unui asemenea fenomen,individul are conştiinţa caracterului lor subiectiv.Fenomenul depersonalizării este foarte frecvent la tineri.După Nemiah în colegiile americane fenomenele s-ar întâlni în aproape 50% din cazuri.Această mare frecvenţă s-ar datora fenomenelor desvoltării corporale şi a integrării noii imagini.Derealizarea de asemenea ar fi importantă şi ea nu ar apare decât după 12-13 ani,numai după această vârstă existând condiţii ca un asemenea fenomen să se petreacă.Todd (1975) numeşte acest fenomen "sindromul lui Alice în Ţara Minunilor"în care s-ar reuni fenomenul de derealizare cu acela de depersonalizare.

    În dismorfofobia nevrotică este interesată în mod deosebit extremitatea cefalică (nas,gură,pomeţi etc).Uneori poate apare chiar senzaţia de dedublare a personalităţii,senzaţia că nu-şi mai poate exprima sentimentele şi că acestea nu-i

mai aparţin.

    Un alt sindrom asociat conceptului ipohondric îl constituie nevroza de

accident sau nevroza de rentă.În cadru acestei stări,există o disproporţie între interesarea anatomopatologică şi simptomatologie ("nevroză de compensare"sau "nevroză de litigiu").După Miller această stare apare în situaţia îndeplinirii a două condiţii:

     -când accidentul s-a produs din vina altuia,cel puţin după părerea pacientului);

     -în situaţia când i s-ar cuveni despăgubiri financiare;

   Tulburările nu sunt,însă,motivate conştient,nu este vorba de o simulaţie simplă,în schimb simptomele sunt severe şi prelungite.Deşi după traumatism există un important sindrom psihoorganic,existenţa unor fenomene nevrotice este reală,iar existenţa unei depresii reactive este normală după accident.

     Sindromul Munchausen sau "dependenţa de spital" a fost introdus de către Asher (1951).Este vorba de pacienţi ridicoli,care pretind că suferă de boli grave şi îndelungate.Pacienţii pot imita boli grave,adevărate urgenţe medicale (implicând chiar intervenţii chirurgicale).Barker studiază un caz care a avut 73 de internări în decurs de 12 ani şi altul cu 124 de internări în 23 de ani.După Asher sindromul ar fi generat de următorii factor:

    -dorinţa de a fi în centrul atenţiei;

    -plăcerea de a pune pe medici şi spitalul în încurcătură;

    -dorinţa de a uza de medicamente;

    -dorinţa de a scăpa de responsabilităţi civile sau chiar penale;

    -dorinţa de a sta gratuit în spital;

Totuşi nici aceste motive nu ar putea explica totul.

despre creierul uman · despre sanatate · nevroza · Nevroza ipohondrică · NEVROZELE · sanatate mintala · sanatateverde

Nevroza ipohondrică

Nevroza ipohondrică

    Nevroza ipohondrică se caracterizează printr-o grijă exagerată faţă de propria sa stare de sănătate şi impresia că suferă de anumite boli fără a avea pentru aceatsă susţinere o argumentaţie temeinică.Nu este prea frecventă la adolescenţi, dar poate apare în cazul crizei personalităţii.Deşi fenomenele ipohondrice sunt frecvent întâlnite în numeroase situaţii psihopatologice,nevroza ipohondrică,ca atare,reprezintă doar 5% din numărul total al nevrozelor şi pare a fi mai frecventă pentru perioadele mai tardive de vârstă,fiind mai frecventă la femei decât la bărbaţi.

    Termenul de ipohondrie provine din limba greacă (Chondron=cartilagiu) iar ipohondru este aria abdominală sub care se proiectează stomahul, ficatul, splina, organe a căror tulburare se credea că poate determina o serie de tulburări mintale (ipohondria).

     Etiologie:Freud explica ipohondria prin fenomenul narcizic,comportamentul ipohondric fiind o reacţie de apărare.Prezenţa unor persoane iubite suferinde poate fi un factor favorizant,dar există şi o înclinaţie "ereditară" de a somatiza stresurile.Refugiul în boală,cu beneficiul secundar,legătura simbiotică a unor mame supraprotectoare care simt nevoia de a îngriji copilul exagerat,pot fi factori etiologici favorizanţi.Tot Freud postulează că ipohondria reprezintă o retragere a interesului sau a libidoului din obiectele lumii exterioare,în locul acestui fenomen intensificându-se toate fantasmele privind propriul corp.

   Freud a lansat ipoteza că ipohondria reprezintă baza somatică a paranoei,la fel cum nevroza anxioasă ar fi baza reacţiilor somatice din isterie.

   Pentru Sullivan ipohondria ar fi un tip paticular de operaţie securizantă, preocuparea pentru corp servind ca "limbaj" faţă de o situaţie interpersonală (în acest fel anxietatea putând fi minimalizată sau evitată).

    Ipohondria,arată Chrzonoski,este caracterizată printr-un simbolism implicit, centrat asupra corpului,reflectând astfel o regresiune a cunoaşterii.Boala devine,de fapt,aici,aspectul exterior al personalităţii.Rado subliniază că ipohondria serveşte la ascunderea sentimentelor de furie reprimată.Sentimentele simbolice de nedorit,respins,izolat se pot exprima prin ipohondrie.Unele simptome ipohondrice se pot înţelege mai bine în cadrul rolului pacientului în familie sau în funcţie de factorii socio-culturali.

     Anumite preocupări somatice sunt larg acceptat în cultura noastră (interesul pentru greutatea corporală,controlul sânilor,picioarelor,taliei sunt chiar încurajate). La femei există un complex de preocupări ipohondrice acceptate social.Dar modul de viaţă este un fenomen în continuă schimbare şi probabil în viitor noi schimbări se vor petrece.Se ştie că există în exprimarea fenomenelor psihopatologice un tip de exprimare "existenţială" şi un alt tip de exprimare "viscerală" sau somatică.      Ultimul mod de exprimare este specific mai ales grupelor de populaţie suburbană, cu grad de intelectualizare mai redus,a unor grupe subculturale sau a zonelor subdesvoltate.După Anna Freud ipohondria ar fi rară la copii,cu excepţia acelora orfani de mamă sau instituţionalizaţi,deşi o serie de "precursori" ipohondrici pot apare şi la aceştia (oboseală,tulburări de somn,diferite obsesii etc).Prezenţa unor persoane iubite,suferinde,în jurul copilului,pot de asemenea favoriza apariţia ipohondriei.Kolb (1979),Vangham (1969) vorbesc de o înclinaţie ereditară de a "somatiza" stresurile.Se ştie că în societăţile civilizate se acordă o mare importanţă şi îngăduinţă pentru eşecuri,supraprotecţie şi încurajarea dependenţei pentru indivizii bolnavi.Acest fenomen poate duce la regresiune şi la refugiul în boală.

    După Pilowski (1969) trei factor ar avea rol principal în nevroza ipohondrică:

     -preocuparea deosebită pentru corp;

     -frica exagerată de boală;

     -convingerea că este bolnav,motiv pentru care răspunsul la tratament este adesea nul;

      Maniera de percepere a "bolii" poate fi învăţată în contextul social şi al propriului grup etnic,în copilărie,pe baza felului de manifestare a altora (mai ales a părinţilor).Stilul de a fi bolnav se poate brusc schimba,în cazul unor circumstanţe adverse individuale sau de grup.

    Mayon (1976) studiază factorii care contribuie la exprimarea disconfortului corporal şi a fenomenelor simptomatice.Ar fi vorba de factori predispozanţi şi precipitanţi.Din grupa factorilor poredispozanţi ar face parte:structura personalităţii,experienţa anterioară privind boala lui sau a altora,cunoştinţele sanitare ale individului,paternurile comportamentale privind "felul de a fi bolnav" în grupul cultural din care face parte,situaţia socială prezentă a individului.Dintre cauzele precipitante fac parte diferite situaţii stresante,publicitatea despre boală,toleranţa la boală a grupului din care individul face parte.

    Descriere clinică.Ipohondria denotă preocupare,nelinişte subiectivă referitoare la o suferinţă fizică gravă,fără a avea pentru aceasta un substrat obiectiv (organic sau fiziologic).Este vorba de o preocupare exagerată de sănătate,cu exagerarea simptomelor uşoare şi afirmarea unora inexistente.Convingerea în existenţa bolii este atât de intensă,încât indivizii preferă orice formă de tratament,oricât ar fi de laborios sau de periculos.

     După Snaith (1981) termenul de nevroză ipohondrică este înţeles de clinician în trei maniere distincte:

     1.o preocupare morbidă privind sănătatea;

     2.convingerea anxioasă că sufere în prezent de o anumită boală;

     3.Starea pacientului corespunde expresiei "a se bucura de o sănătate rea";

    Elementul central al manifestării clinice în nevroza ipohondrică îl constituie,în primul rând tulburările de dispoziţie.Acest lucru se poate exprima prin prezenţa unei depresii manifeste sau a unor manifestări de mascare a depresiei.Starea depresivă duce la creşterea tensiunii musculare şi la tulburări funcţionale ale sistemului nervos vegetativ.Ca şi în cadrul anxietăţii aceste fenomene duc la tensiuni musculare dureroase,palpitaţii,dureri localizate,tulburări respiratorii şi digestive.Durerea poate fi ,după Sengel,şi o expresie simbolică a unui sentiment sever de vinovăţie.Aşa cum am mai arătat,exprimarea somatică a depresiei este şi un produs social şi cultural (depinzând de vârstă,de statut social).Un rol important îl are şi faptul că în acordarea statutului de bolnav,medicii dau mai multă importanţă fenomenelor fizice decât psihice.Foarte importante,de asemenea,sunt anumite condiţii sociale în care fenomenele ipohondrice apar,rolul lor de "câştig secundar" (de atenţie,simpatie etc).

   Pacientul ipohondric ne oferă o descriere precisă şi detailată a simptomatologiei (folosind adesea notaţii făcute anterior,dosare etc).Ei descriu,mai ales tulburări în regiunea abdominală şi a aparatului excretor,fără a exclude şi alte organe şi sisteme.Adeseori sunt abonaţi la presa medicală,citesc multă literatură medicală, motiv pentru care apoi singuri realizează diferite diagnostice de care ar suferi (cancer SIDA,boli grave de inimă etc).În ciuda ignoranţei lor ei au o mare înclinaţie de a-şi studia corpul,şi se conving că suferă de ceva grav şi incurabil.În ciuda acestor preocupăti,şi a diagnosticelor grave pe care cred că le au ei nu exprimă o anxietate comparabilă cu aceea a adevăraţilor pacienţi şi acest lucru s-ar datora excelentei lor condiţii fizice.Graţie bogăţiei de informaţii medicale pe care le posedă,ei pot urma adesea tratamente complicate,prescrise de ei însăşi.   

    Pacienţii studiaţi de noi prezentau pe primul plan o emotivitate crescută,mai ales în cadrul şcolarizării (frică de a nu greşi,de a nu supăra profesorii etc).Nivelul intelectual nu era prea mare la pacienţii noştri iar ameninţarea cu eşecul şcolar era mereu prezentă.Din aceste motive pacienţii erau într-o stare de stres permanentă.Primul examen medical a apărut ca ceva salvator pentru pacient,dar uneori şi pentru familie,centrul de greutate fiind dirijat de acun înainte spre "starea de sănătate" a copilului.

    Pacienţii prezintă acuze ipohondrice,uneori difuze ,alteori centrate pe anumite organe.Intreaga familie este în alertă,părinţii devin însoţitorii permanenţiu ai elevilor la diferitele cabinete medicale.Familia însăşi prezintă plângeri detailate şi are convingerea unor suferinţe foarte importante,chiar incurabile.

Putem avea de a face ca şi la adulţi cu indivizi cu dosare medicale ţinute la zi, reţete, analize etc.Plângerile pacienţilor sunt de cele mai multe ori difuze,fără nici o proiecţie anatomică,se remarcă cu uşurinţă marile exagerări,limbajul din cărţi sau reviste, medicamentul devine o obişnuinţă şi obişnuit apare automedicaţie sau recurgerea la diferiţi vindecători empirici.

In afara fenomenelor ipohondrice descrise mai sus există o serie de sindroame asociate fenomenului ipohondric nevrotic.Dintre acestea cităm în special depersonalizarea şi derealizarea nevrotică.

     Depersonalizarea nevrotică.Depersonalizarea nevrotică se caracterizează prin sentimentul că obiectele din jur sau părţi ale corpului sunt modificate, ireale, stranii şi private de semnificaţia lor normală,că personalitatea lor s-a schimbat,este ireală,vagă sau automatizată.In ciuda acestor fenomene pacientul este convins de caracterul subiectiv al acestor acuze.

     Etiologie.Experienţele cu LSD şi mescalină au putut reproduce experimental fenomenul de depersonalizare.Aceste fenomene s-au obţinut şi în cazul fenomenelor de deprivare sensorială şi de excitare a lobilor temporali.Anthoni subliniază importanţa mecanismului psihogenetic în depersonalizarea nevrotică, unde ar fi vorba de fenomene de tulburări ale identificării eu-lui,depersonalizarea fiind un tip de apărare patologică şi primitivă.Este vorba aici de un fenomen de tulburare a perceperii lumii înconjurătoare şi a propriului corp şi se însoţeşte de sentimentul alterării,alienării.Este vorba de o disociere între cunoştinţele anterioare şi noile sensaţii cu iluzii sau halucinaţii de percepţie,false recunoaşteri.

     Descriere clinică.Depersonalizarea nevrotică se desfăşoară pe un fond de conştiinţă şi de comportament normal,de contact permanent cu mediul.Sensaţia subiectivă a depersonalizării este trăită cu critică şi poate fi pe o durată mai lungă sau mai scurtă de timp.Sensaţia depersonalizării este o trăire stranie şi constă în perceperea modificării fie a întregului corp,fie a unor părţi din el.Uneori poate apare chiar sensaţia dedublării personalităţii,sensaţia că nu mai poate să-şi exprime sentimentele şi că ele nu-i mai aparţin.Atât derealizarea cât şi depersonalizarea sunt acompaniate de tulburări emoţionale, anxietate,perplexitate şi mai rar senzaţie de fericire şi fascinare.Fenomenul derealizării ar fi mai frecvent la fetele de 14 ani şi care ar prezenta un grad mai mare de imaturitate afectivă, sau ar apare pe fondul unor stări reactive(Korkina).

      După Mayer-Gross depersonalizarea ar fi un răspuns preformat al creierului (ar depinde de interesarea sistemului limbic în care se realizează integrarea experienţei,memoriei şi dispoziţiei).Roth (1959) raportează aparţia depersonalizării pe fondul nevrozei fobice.

      În cadrul depersonalizării şi derealizării nevrotice,individul are impresia că obiectele din jurul său,părţi ale corpului său sunt modificate,ireale,stranii,private de semnificaţia lor normală.Aceste fenomene sunt mult mai frecvente la tineri,ei trăind,adesea pentru scurt timp impresia unor schimbări vagi sau automatizate.În ciuda dramatismului unui asemenea fenomen,individul are conştiinţa caracterului lor subiectiv.Fenomenul depersonalizării este foarte frecvent la tineri.După Nemiah în colegiile americane fenomenele s-ar întâlni în aproape 50% din cazuri.Această mare frecvenţă s-ar datora fenomenelor desvoltării corporale şi a integrării noii imagini.Derealizarea de asemenea ar fi importantă şi ea nu ar apare decât după 12-13 ani,numai după această vârstă existând condiţii ca un asemenea fenomen să se petreacă.Todd (1975) numeşte acest fenomen "sindromul lui Alice în Ţara Minunilor"în care s-ar reuni fenomenul de derealizare cu acela de depersonalizare.

    În dismorfofobia nevrotică este interesată în mod deosebit extremitatea cefalică (nas,gură,pomeţi etc).Uneori poate apare chiar senzaţia de dedublare a personalităţii,senzaţia că nu-şi mai poate exprima sentimentele şi că acestea nu-i

mai aparţin.

    Un alt sindrom asociat conceptului ipohondric îl constituie nevroza de

accident sau nevroza de rentă.În cadru acestei stări,există o disproporţie între interesarea anatomopatologică şi simptomatologie ("nevroză de compensare"sau "nevroză de litigiu").După Miller această stare apare în situaţia îndeplinirii a două condiţii:

     -când accidentul s-a produs din vina altuia,cel puţin după părerea pacientului);

     -în situaţia când i s-ar cuveni despăgubiri financiare;

   Tulburările nu sunt,însă,motivate conştient,nu este vorba de o simulaţie simplă,în schimb simptomele sunt severe şi prelungite.Deşi după traumatism există un important sindrom psihoorganic,existenţa unor fenomene nevrotice este reală,iar existenţa unei depresii reactive este normală după accident.

     Sindromul Munchausen sau "dependenţa de spital" a fost introdus de către Asher (1951).Este vorba de pacienţi ridicoli,care pretind că suferă de boli grave şi îndelungate.Pacienţii pot imita boli grave,adevărate urgenţe medicale (implicând chiar intervenţii chirurgicale).Barker studiază un caz care a avut 73 de internări în decurs de 12 ani şi altul cu 124 de internări în 23 de ani.După Asher sindromul ar fi generat de următorii factor:

    -dorinţa de a fi în centrul atenţiei;

    -plăcerea de a pune pe medici şi spitalul în încurcătură;

    -dorinţa de a uza de medicamente;

    -dorinţa de a scăpa de responsabilităţi civile sau chiar penale;

    -dorinţa de a sta gratuit în spital;

Totuşi nici aceste motive nu ar putea explica totul.

Nevroza depresivă

     Nevroza depresivă se caracterizează prin prezenţa pregnantă în cadrul simptomatologiei a depresiei,depresie în disproporţie cu situaţia incriminată.

Nevroza depresivă ar avea cam 20-30% pondere,în cadrul celorlalte nevroze.

     Glosarul OMS (1976) defineşte nevroza depresivă ca pe o depresie disproporţională,urmare a unei experienţe depresante,reacţia fiind legată de traume psihice care preced boala (mai ales o pierdere).Depresia nevrotică se deosebeşte de cea psihotică nu numai prin intensitatea ei mai mică dar şi prin prezenţa sau absenţa altor caracteristici psihotice sau nevrotice.Ca şi în cazul altor forme de nevroză observăm că glosarul OMS dă o definire foarte largă (probabil pentru a satisface punctele de vedere foarte diferite din acest domeniu).Kiloh şi colab.(1972) subliniază că termenul de nevroză depresivă este un diagnostic prin excludere şi în primul rând de excludere a trăsăturilor depresiei endogene.

       Etiologie.Teoretic în nevroza depresivă,pacientul va reacţiona în faţa angoasei existenţiale prin depresie şi scăderea autostimei.Declanşarea bolii a avut o motivare neînsemnată:contradicţii cu profesorii,părinţii,educaţie mai severă, eşecuri etc.Impunerea unei cariere,particularităţi fizice (părul roşu,de exemplu) sau lingvistice (vorbirea într-un anumit dialect) au fost adesea incriminate.

    In toate cazurile indivizii realizau sitauaţia unei pierderi(materiale sau a stimei,a posibilităţilor de viitor).

    Conflictul legat de procesul identificării şi separării este în mare parte nerezolvat, pacienţii realizează ca pe o pierdere,situaţia lor de dependenţă (realizează o lipsă de valoare cu scăderea autostimei).

În cadrul acestui fenomen,rolul principal l-ar avea familia,care prin supraprotecţie sau neîncredere,mai ales faţă de un tânăr,îi frânează acestuia drumul spre maturizare.

   Psihanaliştii vorbesc de conflicte intrapsihice în timp ce medicii practicieni sunt înclinaţi mai ales spre implicarea eredităţii sau a structurii microsociale în care individul trăieşte.

    Un rol esenţial în dinamica nevrozei depresive îl are o pierdere sau o modificare a vechiului model de existenţă.Pierderea,arată Snaith (1981) joacă rol important în cadrul naturii unei depresii,în general.Freud dezvolta teoria ostilităţii interiorizate ca proces central în geneza depresiei (ego-ul este sadic tratat de către superego).Freud implică aici nu numai pierderea unei fiinţe dragi dar şi senzaţia că a fost rănit,neglijat,exclus de la unele recompense,cu formarea unor stări de ambivalenţă faţă de alte persoane.Foarte mulţi autori au subliniat rolul unor pierderi prin moarte sau separare.

      In determinarea unei nevroze depresive Nemiah şi Anthony(1976) descriu 4 factori importanţi:

            1.schimbarea bruscă a dispoziţiei,ca răspuns specific faţă de deprivare şi pierdere;

            2.scăderea autostimei;

            3.conflicte cu instinctul agresivităţii;

            4.existenţa unei structuri a personalităţii caracterizată prin narcisism, dependenţă, ambivalenţă;

        Aşa cum se poate remarca,conceptul de depresie,ca rezultat direct sau indirect al experienţei traumatice a unei pierderi,este o ipoteză atractivă,motiv pentru care ea a fost abordată de numeroşi autori.De fapt,arată Coleman şi Broen,nevroticul depresiv are o predispoziţie specială de a reacţiona la aceste tipuri de stres,pacienţii având o scădere a toleranţei la stres şi o rigidă desvoltare a conştiinţei,ceea ce îi face uşor înclinaţi spre formarea unor sentimente de vinovăţie.Se ştie că situaţia stresantă este mereu în căutarea unui "călcâi a lui Ahile",uneori pentru a reactiva vechi conflicte şi traume (de exemplu anumite pierderi semnificative din copilărie).Alteori,subliniază autorii,individul este nevoit a-şi reprima sentimentele ostile faţă de fiinţele iubite.Dacă pacienţii se separă de aceste persoane,sau aceste persoane mor,fenomenul poate duce la intense reacţii de vinovăţie şi la apariţia depresiei.

     La adolescenţi pierderea unui obiect iubit este o cauză deosebit de frecventă. Tot la această vârstă criza de identificare,refugiul în fantezie,impresia că nu este iubit sau că este respins duc la pierderea suportului emoţional şi la apariţia unei depresii.

       Factorii familiali au fost găsiţi în cadrul lotului nostru ca foarte importanţi. Astfel părinţii erau nervoşi,aveau numeroase confllicte şi complexe,între ei şi copil nu se putea stabili o comunicaţie autentică,sinceră,discuţiile fiind în permanenţă lecţii de morală. Certurile dintre părinţi,brutalitatea,alcoolismul,viciile părinţilor au creat bolnavilor,sentimente de ură şi vinovăţie,dorinţa de a se despărţi de casă cât mai precoce.

Ca personalitate,pacienţii erau personalităţi slabe,cu resurse adaptative salbe, labile afectiv,plângăreţe,retrase sau puţin sociabile.

    Ca şi în cazul altor nevroze şi nevroticul depresiv poate uza de simptomele sale,în sensul unui "beneficiu secundar".S-a vorbit mult de importanţa relaţiilor dintre părinţi şi copii.Melanie Klein (1948) propune termenul de poziţie depresivă, ca stadiul pe care ar trebui să-l străbată copilăria.Dacă relaţiile cu mama se rezolvă pozitiv,poziţia depresivă ar fi rezolvată şi invers (când viaţa ulterioară s-ar desvolta ca un depresiv).

    Şi Snaith (1981) arată importanţa unor pierderi la vârste precoce (10-15 ani),deşi numeroşi indivizi pot trece uşor peste aceste pierderi dacă există un suport psihologic şi social.Legătura dintre moartea părinţilor şi depresie poate avea o explicaţie şi prin intermediul unor factor ereditari.

   Studiind evenimentele recente (sub 6 luni) la un lot de pacienţi,Paykel şi colab.(1969) găseşte următoarele situaţii:

    -creşterea certurilor cu soţul;

    -separarea între soţi;

    -începerea unui alt tip de muncă;

    S-au mai incriminat şi alţi factor:plecarea unui membru de familie,boli,decese în familie.Totuşi,trebuie văzut în ce măsură aceste motive sunt cauza sau efectul tulburărilor din cadrul unei nevroze depresive.

     În nevroza depresivă s-au implicat de asemenea numeroase cauze sociale.Am văzut mai sus importanţa dinamicii familiale.O serie de evenimente ca scăderea statutului social,profesional sau economic,disparitatea între aşteptare şi realizare au de asemenea un rol important.Un argument important privind importanţa cauzelor sociale este actuala creştere a depresiei la femei (graţie statutului social mai scăzut,scăderii autostimei şi aspiraţiilor).

   Mariajul ar proteja mai mult pe bărbaţi decât pe femei.După Brown (1978) următorii factor ar favoriza apariţia mai frecventă a nevrozei depresive la femei:

     -prezenţa a peste 3 copii peste 14 ani;

     -lipsa mamei înainte de 11 ani;

     -lipsa de relaţii de intimitate cu soţul sau prietenul;

     -statutul de neangajat într-o profesie;

     O mare importanţă în psihodinamica nevrozei depresive îl au o serie de modele cognitive şi comportamentale.După Beck (1967) manifestările dispoziţiei sunt determinate de structura individuală a experienţei individului,mediate printr-o schemă particulară (un set de atitudini,credinţe,prin care individul interpretează mediul său,pe ceilalţi indivizi din jurul său şi pe el însăşi).Aceasta presupune o schemă care de obicei este adoptată încă din viaţa timpurie şi se caracterizează prin concepţii negative privind sănătatea sa.Odată format acest tip de schemă tinde a fi apoi reîntărit.După P.Snaith (1981) apariţia tardivă a depresiei este rezultatul activităţii a trei paternuri cognitive (principala triadă a tulburărilor):

     -o privire negativă asupra lumii;

     -o privire negativă asupra lui;

     -o privire negativă asupra viitorului;

     Depresia apare şi ca o scădere a reîntăririi sociale în scopul realizării unui comportament adaptativ (Liberman şi Raskin,1971).Poziţia teoriei învăţării în această privinţă este că depresia nu este consecinţa primară dar este totuşi consecinţa falsei gândiri.Schema formării depresiei reprezintă un set de atitudini şi credinţe prin care individul interpretează lumea şi propria sa prezenţă în lume.

    Descriere clinică.Individul cu nevroză depresivă apare ca un individ descurajat şi trist,cu un nivel apreciabil de anxietate,cu diminuarea activităţii şi scăderea autostimei şi autoîncrederii.Din aceste motive asistăm la o scădere marcată a iniţiativei,indivizii se plâng de tulburări de concentrare,de greutăţi în memorare şi reproducere,insomnie,tulburări somatice.În unele situaţii,diagnosticul diferenţial cu neurastenia este practic imposibil (gradul de depresie este aici mult mai mare).

Akiskal şi colab. (1978) fac o listă a principalelor elemente care intră în conceptul de depresie nevrotică:

    -contrastul cu psihoza (persistenţa simţului realităţii,lipsa unor simptome ca halucinaţiile sau ideile delirante);

    -boală uşoară (tulburarea de dispoziţie este mai puţin severă şi disturbatoare faţă de unele funcţii fiziologice ca apetit,somn,libidou);

    -coexistenţa unor simptome nevrotice (deşi depresia domină tabloul clinic,se adaugă şi alte simptome nevrotice ca:anxietatea, depersonalizarea, astenia, insomnia etc);

    -prezenţa reactivităţii şi a psihogenezei;

    -depresia se caracterizează printr-o tendinţă de lungă durată de a reacţiona disproporţionat la stres,prin dispoziţie depresivă;

    În acelaşi sens Klerman şi colab.(1979) propun o listă de alte cinci dimensiuni:

     -gradul în care tulburările sunt precipitate de stres;

     -severitatea depresiei;

     -vulnerabilitatea individuală constituţională la depresie;

     -dimensiunea depresiei;

     -influenţa vârstei;

   La tineri şi mai ales la adolescenţi simptomele depresive pot fi evidente sau mascate (de diferite simptome somatice,fugă,insomnii).Adolescentul cu nevroză depresivă apare ca o persoană tristă,nefericită,retras social,necomunicativ,are impresia că este pe cale de a fi abandonat.Mulţi îl consideră stupid,el însăşi se consideră penibil,nerealizat,situaţie în care poate deveni agresiv,certăreţ, bătăuş. Familia a fost mereu incriminată şi în acest tip de nevroză.Din aceste motive au frecvent tendinţa de a fugi de acasă,de a scăpa de tensiunile din familie,mai ales când părinţii se ceartă.Criticismul exagerat,pierderea unei fiinţe dragi au fost factori precipitabţi.

    In lotul nostru pacienţii erau trişti,plângeau uşor,erau astenici şi lipsiţi de elan sau foţă vitală,nu puteau învăţa,aveau tulburări de atenţie şi de memorie.Se mai adăuga hiperestezia,irascibilitatea,senzaţia că nu-şi găseşte drumul în viaţă, oscilaţii în privinţa carierei.Au existat şi idei de sinucidere.

    In alte situaţii,pe fondul depresiv apărea tendinţa de dominare şi de a dicta părinţilor şi mai ales fraţilor mai mici,refuzul de a participa la treburile gospodăreşti,uneori terorizarea sau chiar lovirea părinţilor.Aceste stări pot fi urmate de perioade de apatie şi indiferenţă, instabilitate afectivă,refuzul de a mai vorbi.La toţi pacienţii randamentul în muncă era scăzut,la fete au mai apărut fenomene legate de viaţa sentimentală:inversiune afectivă faţă de băieţi,opoziţie de a se căsători.

    Dintre simptomele de mascare a depresiei am notat de asemenea: impulsiunile dromomanice,lipotimiile ortostatice,scăderea în greutate,tulburări vegetative, preocupări ipohondrice,palpitaţii tahicardie etc.

    Nevroticul depresiv este serios disturbat în activitatea sa,în cazuri serioase fiind inabili pentru muncă,însinguraţi,înclinaţi de a vedea numai aspectele negative ale vieţii.În unele situaţii o asemenea stare necesită chiar spitalizarea.

    Evoluţia bolii poate fi mai rapidă sau mai lentă,în formele cronicizate apar mai ales fenomenele de somatizare,modificările caracteriale se pot imprima apoi ca trăsături de personalitate (pesimism,viziune catastrofică,neîncredere în sine şi alţii pasivitate).Evoluţia îndelungată accentuiază un caracter apatic,cu sentimentul vinovăţiei,poate apare abuzul de alcool sau de droguri,poate face acte impulsive sau antisociale.Degradarea poziţiei sociale se poate datora acestor sentimente de ură şi ranchiună socială pe care le dezvoltă.

despre creierul uman · despre sanatate · nevroza · Nevroza depresivă · NEVROZELE · sanatate mintala · sanatateverde

Nevroza depresivă

Nevroza depresivă

     Nevroza depresivă se caracterizează prin prezenţa pregnantă în cadrul simptomatologiei a depresiei,depresie în disproporţie cu situaţia incriminată.

Nevroza depresivă ar avea cam 20-30% pondere,în cadrul celorlalte nevroze.

     Glosarul OMS (1976) defineşte nevroza depresivă ca pe o depresie disproporţională,urmare a unei experienţe depresante,reacţia fiind legată de traume psihice care preced boala (mai ales o pierdere).Depresia nevrotică se deosebeşte de cea psihotică nu numai prin intensitatea ei mai mică dar şi prin prezenţa sau absenţa altor caracteristici psihotice sau nevrotice.Ca şi în cazul altor forme de nevroză observăm că glosarul OMS dă o definire foarte largă (probabil pentru a satisface punctele de vedere foarte diferite din acest domeniu).Kiloh şi colab.(1972) subliniază că termenul de nevroză depresivă este un diagnostic prin excludere şi în primul rând de excludere a trăsăturilor depresiei endogene.

       Etiologie.Teoretic în nevroza depresivă,pacientul va reacţiona în faţa angoasei existenţiale prin depresie şi scăderea autostimei.Declanşarea bolii a avut o motivare neînsemnată:contradicţii cu profesorii,părinţii,educaţie mai severă, eşecuri etc.Impunerea unei cariere,particularităţi fizice (părul roşu,de exemplu) sau lingvistice (vorbirea într-un anumit dialect) au fost adesea incriminate.

    In toate cazurile indivizii realizau sitauaţia unei pierderi(materiale sau a stimei,a posibilităţilor de viitor).

    Conflictul legat de procesul identificării şi separării este în mare parte nerezolvat, pacienţii realizează ca pe o pierdere,situaţia lor de dependenţă (realizează o lipsă de valoare cu scăderea autostimei).

În cadrul acestui fenomen,rolul principal l-ar avea familia,care prin supraprotecţie sau neîncredere,mai ales faţă de un tânăr,îi frânează acestuia drumul spre maturizare.

   Psihanaliştii vorbesc de conflicte intrapsihice în timp ce medicii practicieni sunt înclinaţi mai ales spre implicarea eredităţii sau a structurii microsociale în care individul trăieşte.

    Un rol esenţial în dinamica nevrozei depresive îl are o pierdere sau o modificare a vechiului model de existenţă.Pierderea,arată Snaith (1981) joacă rol important în cadrul naturii unei depresii,în general.Freud dezvolta teoria ostilităţii interiorizate ca proces central în geneza depresiei (ego-ul este sadic tratat de către superego).Freud implică aici nu numai pierderea unei fiinţe dragi dar şi senzaţia că a fost rănit,neglijat,exclus de la unele recompense,cu formarea unor stări de ambivalenţă faţă de alte persoane.Foarte mulţi autori au subliniat rolul unor pierderi prin moarte sau separare.

      In determinarea unei nevroze depresive Nemiah şi Anthony(1976) descriu 4 factori importanţi:

            1.schimbarea bruscă a dispoziţiei,ca răspuns specific faţă de deprivare şi pierdere;

            2.scăderea autostimei;

            3.conflicte cu instinctul agresivităţii;

            4.existenţa unei structuri a personalităţii caracterizată prin narcisism, dependenţă, ambivalenţă;

        Aşa cum se poate remarca,conceptul de depresie,ca rezultat direct sau indirect al experienţei traumatice a unei pierderi,este o ipoteză atractivă,motiv pentru care ea a fost abordată de numeroşi autori.De fapt,arată Coleman şi Broen,nevroticul depresiv are o predispoziţie specială de a reacţiona la aceste tipuri de stres,pacienţii având o scădere a toleranţei la stres şi o rigidă desvoltare a conştiinţei,ceea ce îi face uşor înclinaţi spre formarea unor sentimente de vinovăţie.Se ştie că situaţia stresantă este mereu în căutarea unui "călcâi a lui Ahile",uneori pentru a reactiva vechi conflicte şi traume (de exemplu anumite pierderi semnificative din copilărie).Alteori,subliniază autorii,individul este nevoit a-şi reprima sentimentele ostile faţă de fiinţele iubite.Dacă pacienţii se separă de aceste persoane,sau aceste persoane mor,fenomenul poate duce la intense reacţii de vinovăţie şi la apariţia depresiei.

     La adolescenţi pierderea unui obiect iubit este o cauză deosebit de frecventă. Tot la această vârstă criza de identificare,refugiul în fantezie,impresia că nu este iubit sau că este respins duc la pierderea suportului emoţional şi la apariţia unei depresii.

       Factorii familiali au fost găsiţi în cadrul lotului nostru ca foarte importanţi. Astfel părinţii erau nervoşi,aveau numeroase confllicte şi complexe,între ei şi copil nu se putea stabili o comunicaţie autentică,sinceră,discuţiile fiind în permanenţă lecţii de morală. Certurile dintre părinţi,brutalitatea,alcoolismul,viciile părinţilor au creat bolnavilor,sentimente de ură şi vinovăţie,dorinţa de a se despărţi de casă cât mai precoce.

Ca personalitate,pacienţii erau personalităţi slabe,cu resurse adaptative salbe, labile afectiv,plângăreţe,retrase sau puţin sociabile.

    Ca şi în cazul altor nevroze şi nevroticul depresiv poate uza de simptomele sale,în sensul unui "beneficiu secundar".S-a vorbit mult de importanţa relaţiilor dintre părinţi şi copii.Melanie Klein (1948) propune termenul de poziţie depresivă, ca stadiul pe care ar trebui să-l străbată copilăria.Dacă relaţiile cu mama se rezolvă pozitiv,poziţia depresivă ar fi rezolvată şi invers (când viaţa ulterioară s-ar desvolta ca un depresiv).

    Şi Snaith (1981) arată importanţa unor pierderi la vârste precoce (10-15 ani),deşi numeroşi indivizi pot trece uşor peste aceste pierderi dacă există un suport psihologic şi social.Legătura dintre moartea părinţilor şi depresie poate avea o explicaţie şi prin intermediul unor factor ereditari.

   Studiind evenimentele recente (sub 6 luni) la un lot de pacienţi,Paykel şi colab.(1969) găseşte următoarele situaţii:

    -creşterea certurilor cu soţul;

    -separarea între soţi;

    -începerea unui alt tip de muncă;

    S-au mai incriminat şi alţi factor:plecarea unui membru de familie,boli,decese în familie.Totuşi,trebuie văzut în ce măsură aceste motive sunt cauza sau efectul tulburărilor din cadrul unei nevroze depresive.

     În nevroza depresivă s-au implicat de asemenea numeroase cauze sociale.Am văzut mai sus importanţa dinamicii familiale.O serie de evenimente ca scăderea statutului social,profesional sau economic,disparitatea între aşteptare şi realizare au de asemenea un rol important.Un argument important privind importanţa cauzelor sociale este actuala creştere a depresiei la femei (graţie statutului social mai scăzut,scăderii autostimei şi aspiraţiilor).

   Mariajul ar proteja mai mult pe bărbaţi decât pe femei.După Brown (1978) următorii factor ar favoriza apariţia mai frecventă a nevrozei depresive la femei:

     -prezenţa a peste 3 copii peste 14 ani;

     -lipsa mamei înainte de 11 ani;

     -lipsa de relaţii de intimitate cu soţul sau prietenul;

     -statutul de neangajat într-o profesie;

     O mare importanţă în psihodinamica nevrozei depresive îl au o serie de modele cognitive şi comportamentale.După Beck (1967) manifestările dispoziţiei sunt determinate de structura individuală a experienţei individului,mediate printr-o schemă particulară (un set de atitudini,credinţe,prin care individul interpretează mediul său,pe ceilalţi indivizi din jurul său şi pe el însăşi).Aceasta presupune o schemă care de obicei este adoptată încă din viaţa timpurie şi se caracterizează prin concepţii negative privind sănătatea sa.Odată format acest tip de schemă tinde a fi apoi reîntărit.După P.Snaith (1981) apariţia tardivă a depresiei este rezultatul activităţii a trei paternuri cognitive (principala triadă a tulburărilor):

     -o privire negativă asupra lumii;

     -o privire negativă asupra lui;

     -o privire negativă asupra viitorului;

     Depresia apare şi ca o scădere a reîntăririi sociale în scopul realizării unui comportament adaptativ (Liberman şi Raskin,1971).Poziţia teoriei învăţării în această privinţă este că depresia nu este consecinţa primară dar este totuşi consecinţa falsei gândiri.Schema formării depresiei reprezintă un set de atitudini şi credinţe prin care individul interpretează lumea şi propria sa prezenţă în lume.

    Descriere clinică.Individul cu nevroză depresivă apare ca un individ descurajat şi trist,cu un nivel apreciabil de anxietate,cu diminuarea activităţii şi scăderea autostimei şi autoîncrederii.Din aceste motive asistăm la o scădere marcată a iniţiativei,indivizii se plâng de tulburări de concentrare,de greutăţi în memorare şi reproducere,insomnie,tulburări somatice.În unele situaţii,diagnosticul diferenţial cu neurastenia este practic imposibil (gradul de depresie este aici mult mai mare).

Akiskal şi colab. (1978) fac o listă a principalelor elemente care intră în conceptul de depresie nevrotică:

    -contrastul cu psihoza (persistenţa simţului realităţii,lipsa unor simptome ca halucinaţiile sau ideile delirante);

    -boală uşoară (tulburarea de dispoziţie este mai puţin severă şi disturbatoare faţă de unele funcţii fiziologice ca apetit,somn,libidou);

    -coexistenţa unor simptome nevrotice (deşi depresia domină tabloul clinic,se adaugă şi alte simptome nevrotice ca:anxietatea, depersonalizarea, astenia, insomnia etc);

    -prezenţa reactivităţii şi a psihogenezei;

    -depresia se caracterizează printr-o tendinţă de lungă durată de a reacţiona disproporţionat la stres,prin dispoziţie depresivă;

    În acelaşi sens Klerman şi colab.(1979) propun o listă de alte cinci dimensiuni:

     -gradul în care tulburările sunt precipitate de stres;

     -severitatea depresiei;

     -vulnerabilitatea individuală constituţională la depresie;

     -dimensiunea depresiei;

     -influenţa vârstei;

   La tineri şi mai ales la adolescenţi simptomele depresive pot fi evidente sau mascate (de diferite simptome somatice,fugă,insomnii).Adolescentul cu nevroză depresivă apare ca o persoană tristă,nefericită,retras social,necomunicativ,are impresia că este pe cale de a fi abandonat.Mulţi îl consideră stupid,el însăşi se consideră penibil,nerealizat,situaţie în care poate deveni agresiv,certăreţ, bătăuş. Familia a fost mereu incriminată şi în acest tip de nevroză.Din aceste motive au frecvent tendinţa de a fugi de acasă,de a scăpa de tensiunile din familie,mai ales când părinţii se ceartă.Criticismul exagerat,pierderea unei fiinţe dragi au fost factori precipitabţi.

    In lotul nostru pacienţii erau trişti,plângeau uşor,erau astenici şi lipsiţi de elan sau foţă vitală,nu puteau învăţa,aveau tulburări de atenţie şi de memorie.Se mai adăuga hiperestezia,irascibilitatea,senzaţia că nu-şi găseşte drumul în viaţă, oscilaţii în privinţa carierei.Au existat şi idei de sinucidere.

    In alte situaţii,pe fondul depresiv apărea tendinţa de dominare şi de a dicta părinţilor şi mai ales fraţilor mai mici,refuzul de a participa la treburile gospodăreşti,uneori terorizarea sau chiar lovirea părinţilor.Aceste stări pot fi urmate de perioade de apatie şi indiferenţă, instabilitate afectivă,refuzul de a mai vorbi.La toţi pacienţii randamentul în muncă era scăzut,la fete au mai apărut fenomene legate de viaţa sentimentală:inversiune afectivă faţă de băieţi,opoziţie de a se căsători.

    Dintre simptomele de mascare a depresiei am notat de asemenea: impulsiunile dromomanice,lipotimiile ortostatice,scăderea în greutate,tulburări vegetative, preocupări ipohondrice,palpitaţii tahicardie etc.

    Nevroticul depresiv este serios disturbat în activitatea sa,în cazuri serioase fiind inabili pentru muncă,însinguraţi,înclinaţi de a vedea numai aspectele negative ale vieţii.În unele situaţii o asemenea stare necesită chiar spitalizarea.

    Evoluţia bolii poate fi mai rapidă sau mai lentă,în formele cronicizate apar mai ales fenomenele de somatizare,modificările caracteriale se pot imprima apoi ca trăsături de personalitate (pesimism,viziune catastrofică,neîncredere în sine şi alţii pasivitate).Evoluţia îndelungată accentuiază un caracter apatic,cu sentimentul vinovăţiei,poate apare abuzul de alcool sau de droguri,poate face acte impulsive sau antisociale.Degradarea poziţiei sociale se poate datora acestor sentimente de ură şi ranchiună socială pe care le dezvoltă.

Nevroza anxioasă

     Glosarul OMS consideră nevroza anxioasă ca o stare caracterizată prin sensaţii permanente sau accese paroxistice de anxietate şi totodată cu asocierea unor manifestări somatice variate.

      Caracteristica principală a nevrozei anxioase constă din exprimarea deschisă şi directă a anxietăţii şi a unor manifestări psihofiziologice legate de aceasta.

      Nevroza anxioasă reprezintă un "stil de viaţă" o manieră de dezadaptare a indivizilor din societăţile industrializate şi urbanizate,fiind legată de  o dinamică crescută a schimbărilor sociale.Se estimează că 5% din populaţia unei ţări industrializate suferă de nevroză anxioasă (Russel şi colab.,1980).În cadrul celorlalte forme de nevroze,nevroza anxioasă ar avea o pondere de 30-40%.

     Anxietatea ca "stil de viaţă" este mai frecventă în societăţile bazate pe concurenţă şi liberă iniţiativă decât în societăţile colectiviste.Deşi ca simptom simplu anxietatea este prezentă,practic,în toate formele de nevroză,în nevroza anxioasă ea este predominantă şi formează cheia de boltă a înţelegerii manifestărilor clinmice.

    Anxietatea constituie cheia de boltă în înţelegerea psihodinamicii nevrozelor,iar ca simptom ea este prezentă,în aproape toate formele de nevroză.Acest lucru face ca diagnosticul de nevroză anxioasă să fie foarte greu de stabilit.Nevroza anxioasă se prezintă,în principiu ca o stare difuză de insecuritate şi din crize paroxistice de panică, uneori cu manifestări psihosomatice.

    EtiologieAnxietatea şi timiditatea sunt caracteristici ale copilului şi adolescentului.La copil şi adolescent există după Anthony şi Nemiah trei surse principale de anxietate: 

            1.anxietatea contagioasă de la adulţii din jur;

            2.anxietatea traumatică de origine externă;

            3.anxietatea ca rezultat al unui conflict în sfera intrapsihică,principala sursă de anxietate nevrotică;

    Aşa cum am mai arătat (1981) există o legătură strânsă între anxietate şi diferite boli psihosomatice (HTA,ulcer etc).

    S-a mai vorbit la adolescenţi de anxietatea pulsională,anxietatea de separare, anxietatea de castrare (cu simbolism sexual),anxietatea legată de trăirea exagerată şi catastrofică a regulilor şi interdicţiilor sociale.

    Factorii constituţionali joacă rol în predispunerea spre anxietate(fetele sunt mai anxioase decât băieţii).Accidentele anterioare,stările puternice de stres pot de asemenea mări capacitatea de reacţie anxioasă a adolescentului.

    Trăsăturile anxioase se pot datora parţial factorilor genetici şi parţial experienţei traumatizante a vieţii timpurii a individului.Starea de anxietate se poate datora şi unor structuri sau conflicte care pot fi mai mult sau mai puţin prelungite iar uneori poate apare în afara oricărui stres (având cauze endogene).Starea de anxietate poate rezulta şi din anumite procese fiziologice sau biologice (tensiunea premenstruală),boli ale sistemului limbic,tireotoxicoză,tumori ale sistemului adrenergic.Anxietatea mai poate rezulta şi datorită ingestiei unor cantităţi mai mari de cofeină,ceai,amfetamine etc.Se remarcă deci că termenul de anxietate este mult mai frecvent decât acela din nevroza anxioasă (de fapt anxietatea este o experienţă zilnică,intensitatea sa mică având caracter adaptativ în timp ce o intensitate mare are un caracter distructiv).Femeile sunt mai anxioase decât bărbaţii.

   In privinţa importanţei stresurilor,familia este principala sursă de tensiune.Individul poate cumula efectele stresante şi să desvolte ulterior starea de anxietate (între cauză şi efect existând un interval variabil).De asemenea anxietatea se desfăşoară mai repede după un pericol decât în timpul confruntării cu acesta.Efectul conflictelor,al frustraţiilor depind şi de particularităţile personalităţii pacientului, chiar mai mult decât circumstanţele evenimentului însăşi.

    Reacţia anxioasă,subliniază Coleman şi Broen (1972) reflectă sentimentul acut al individului de inadecvenţă,în faţa unor stresuri interne şi externe,pe care individul le realizează ca ameninţătoare.Autorii implică în dinamica nevrozei anxioase următoarele mecanisme:

       1.Modelele parentale greşite în care sunt implicaţi diferiţi factor ca:mamă anxioasă ce poate transmite anxietatea copilului,experienţe anxiogene în perioda primei copilării,aşteptări exagerate de la copii şi continua presiune faţă de aceştia pentru a se realiza la un ştandard nerealist,criticismul exagerat.Aceasta determină la copii sentimentul de inadecvenţă şi insecuritate,cu tendinţa de a reacţiona anxios,în mod disproporţional.

       2.Eşecul de a învăţa posibilitatea frânării nevoilor.Acest lucru se datoreşte fie supraprotecţiei parentale,fie rejetului sau neglijării,ceea ce îi face inadecvaţi în faţa competiţiei din viaţă.Indivizii se desvoltă astfel incompetenţi pentru luptă iar pentru concurenţa vieţii sunt slab pregătiţi.Din aceste motive ei realizează situaţiile ca dificil de manipulat şi în acelaşi timp ameninţătoare,motiv pentru care inadecvenţa lor devine importantă iar ca rezultat se desvoltă anxietatea.Chiar în caz de succes la aceşti indivizi anxietatea poate creşte de asemenea,iar în caz de eşec,situaţia devine extrem de traumatizantă.

     3.Imposibilitatea de a mânui impulsurile "periculoase".Nevroticul devine anxios în situaţii când vrea să evite sentimentele periculoase,deoarece în aceste cazuri se desvăluie inferioritatea lor sau fenomenul ar duce la periclitarea relaţiilor cu alţii.Mânuirea ostilităţii,de exemplu,tinde  a fi o sarcină dificilă pentru nevrotic,acest lucru făcându-se cu preţul pierderii dragostei,securităţii şi acceptării de către alţii.

    4.Dificultăţile anxiosului de a lua decizii într-o situaţie dubitativă.

    5.Reactivarea unor traumatisme care au acţionat anterior.

        Descrierea clinică.Nevroza anxioasă se caracterizează printr-o stare de anxietate cronică,întreruptă de episoade acute de anxietate.Nevroticul,subliniază Snaith (1981) încearcă să evite anxietatea,ca un handicap sever,drept rezultat al stilului său de viaţă.Anxietatea este resimţită sub forma disconfortului psihic şi se poate exprima prin simptome cum ar fi panica sau frica nemotivată,iar în alte situaţii prin somatizarea parţială cu apariţia unor dureri musculare,cefalee, tremor, palpitaţii,transpiraţii,tulburări respiratorii,greţuri etc.

    In forme uşoare anxietatea se manifestă doar ca o stare de disconfort. Nevroticul anxios trăieşte într-o stare  de tensiune continuă,supărare şi neputinţă cronică,este hipersensibil şi iritabil în relaţie cu alţii,depresiv.Foarte frecvent,dacă nu constant,pacienţii se plâng de prezenţa unei stări de tensiune musculară,mai ales în regiunea cefei,diaree uşoară cronică,tulburări frecvente ale somnului, transpiraţii frecvente,mai ales palmare,tahicardie,creşteri ale tensiunii arteriale.

    Nevroticul acuză o stare de insecuritate şi anxietate,fenomene resimţite atât cu caracter permanent cât şi în pusee paroxistice.Alte simptome sunt în raport cu severitatea anxietăţii.Se mai pot manifesta astfel fenomene de nervozitate, iritabilitate,accentuarea timidităţii şi nehotărârii.Pe acest fond,uneori pacienţii pot deveni hiperconştiincioşi,ambiţioşi.Pot prezenta astenie fizică şi psihică, insomnie, depresie,labilitate afectivă,agresivitate,inapetenţă cu scăderea în greutate.

    Simptomele fizice corespund acelora legate de creşterea secreţiei de adrenalină: tahicardie,palpitaţii,creşterea tensiunii musculare,transpiraţii palmare,dilatarea pupilelor, uscarea mucoaselor,senzaţie de constricţie toracică, sufocare etc.

În cazuri mai grave apare inapetenţa,scăderea în greutate,impotenţa sau frigiditatea.Cefaleea se poate manifesta sub diferite forme.

    Atacul acut de anxietate apare mai ales nocturn,dar uneori poate fi şi diurn.

Crizele diurne sau nocturne de anxietate se manifestă prin senzaţia acută de frică, transpiraţii,teroare,panică.Uneori la declanşarea acceselor acute contribuie conflictele din familie,traume psihice şcolare sau sentimentale.Prezenţa unei mame anxiogene,a unui tată brutal poate,de asemenea să declanşeze crize de anxietate acută.După criză poate să persiste o stare de oboseală,de scădere a controlului emoţional,insomnia să devină şi mai persistentă.Uneori aceste crize pot determina simptome psihofiziologce sau sindroame psihosomatice pentru care pacientul va trece prin numeroase cabinete medicale.

    Simptomele crizei variază de la persoană la persoană,tipic fiind incluse palpitaţiile,respiraţia superficială,transpiraţiile,senzaţia de frig,paloarea feţei şi extremităţilor,polakiuria,senzaţiade catastrofă şi moarte.Anxietatea,în criză este fără obiect şi se asociază cu numeroase reacţii vegetative cum ar fi tulburări respiratorii şi de ventilaţie (hiperventilaţia) şi care prin ele însăşi (datorită alcalozei) pot agrava anxietatea care le-a determinat (uneori această stare poate duce până la leşin).Uneori crizele acute de anxietate pot lua aspectul unor crize pitiatice tipice.Crizele pot fi zilnice,de câteva ori pe zi,săptămânale sau lunare. Aspectul de catastrofă şi de moarte iminentă dau atacului de anxietate acută aspectul unei experienţe terifiante.

După criză individul acuză o stare de astenie,depresie,scădere a controlului emoţional,scăderea în greutate fiind de asemenea constantă.Între crize insomnia,astenia devin tot mai persistente şi acest lucru se accentuiază,cu cât crizele sunt mai frecvente.Centrarea anxietăţii şi a simptomelor de acompaniament pe anumite organe,poate determina apariţia unor fenomene specifice care au fost denumite cândva cu termenul de "nevroză de organ".Acest fenomen reprezintă

o cauză serioasă de eroare în diagnosticul nevrozei anxioase,pacientul perindându-se prin cabinetele a numeroşi medici de diferite specialităţi.

     Coleman şi Broen (1972) sintetizează astfel simptomele predominente din nevroza anxioasă:

      -inabilitatea de concentrare;

      -dificultăţi în luarea de decizii;

      -sensitivitatea extremă;

      -descurajarea;

      -tulburări de somn;

      -transpiraţii excesive;

      -tensiune musculară continuă;

    Nevroticul anxios este deci o personalitate cu anxietate cronică,cu o teamă şi o sensibilitate permanentă şi exagerată,cu senzaţia de descurajare.Lipsa de încredere în deciziile şi posibilităţile lor de execuţie îi conduc la eşecuri dezastruoase (ei anticipează în viitor numai eşecuri şi dificultăţi).Visele bolnavilor sunt populate de coşmaruri (căderi de la înălţime,accidente,crime etc).Utilizarea excesivă de tranchilizante,somnifere,alcool complică şi mai mult tabloul clinic al nevrozei anxioase.

    Evoluţia nevrozei anxioase poate fi mai acută sau de o manieră mai lentă,în timp ce o serie de manifestări psihosomatice se pot sistematiza (dureri precordiale în situaţii de stres,tulburări cronice de tranzit,greţuri,cefalee cronică). Aceste tulburări pot merge spre cronicizare,în caz de evoluţie nefavorabilă, fenomenele psihosomatice devin tot mai pregnante,apare o stare de anxietate şi iritabilitate (dureri precordiale,mai ales în situaţii stresante,tulburări cronice de tranzit intestinal,greţuri,cefalee cronică).

    În caz de evoluţie nefavorabilă fenomenele psihosomatice devin tot mai pregnante,apare o stare depresivă cronică şi o mare iritabilitate a personalităţii.La tineri capacitatea de învăţare scade progresiv iar viitorul lor este periclitat.

Russel şi colab.(1980) subliniază că după 6 ani 68% dintre pacienţii cu nevroză anxioasă studiaţi erau deja vindecaţi,în timp ce Green (1969) găsesc doar 12% vindecări şi în 68% rezultate favorabile.

despre creierul uman · despre sanatate · nevroza · Nevroza anxioasă · NEVROZELE · sanatate mintala · sanatateverde

Nevroza anxioasă

Nevroza anxioasă

     Glosarul OMS consideră nevroza anxioasă ca o stare caracterizată prin sensaţii permanente sau accese paroxistice de anxietate şi totodată cu asocierea unor manifestări somatice variate.

      Caracteristica principală a nevrozei anxioase constă din exprimarea deschisă şi directă a anxietăţii şi a unor manifestări psihofiziologice legate de aceasta.

      Nevroza anxioasă reprezintă un "stil de viaţă" o manieră de dezadaptare a indivizilor din societăţile industrializate şi urbanizate,fiind legată de  o dinamică crescută a schimbărilor sociale.Se estimează că 5% din populaţia unei ţări industrializate suferă de nevroză anxioasă (Russel şi colab.,1980).În cadrul celorlalte forme de nevroze,nevroza anxioasă ar avea o pondere de 30-40%.

     Anxietatea ca "stil de viaţă" este mai frecventă în societăţile bazate pe concurenţă şi liberă iniţiativă decât în societăţile colectiviste.Deşi ca simptom simplu anxietatea este prezentă,practic,în toate formele de nevroză,în nevroza anxioasă ea este predominantă şi formează cheia de boltă a înţelegerii manifestărilor clinmice.

    Anxietatea constituie cheia de boltă în înţelegerea psihodinamicii nevrozelor,iar ca simptom ea este prezentă,în aproape toate formele de nevroză.Acest lucru face ca diagnosticul de nevroză anxioasă să fie foarte greu de stabilit.Nevroza anxioasă se prezintă,în principiu ca o stare difuză de insecuritate şi din crize paroxistice de panică, uneori cu manifestări psihosomatice.

    EtiologieAnxietatea şi timiditatea sunt caracteristici ale copilului şi adolescentului.La copil şi adolescent există după Anthony şi Nemiah trei surse principale de anxietate: 

            1.anxietatea contagioasă de la adulţii din jur;

            2.anxietatea traumatică de origine externă;

            3.anxietatea ca rezultat al unui conflict în sfera intrapsihică,principala sursă de anxietate nevrotică;

    Aşa cum am mai arătat (1981) există o legătură strânsă între anxietate şi diferite boli psihosomatice (HTA,ulcer etc).

    S-a mai vorbit la adolescenţi de anxietatea pulsională,anxietatea de separare, anxietatea de castrare (cu simbolism sexual),anxietatea legată de trăirea exagerată şi catastrofică a regulilor şi interdicţiilor sociale.

    Factorii constituţionali joacă rol în predispunerea spre anxietate(fetele sunt mai anxioase decât băieţii).Accidentele anterioare,stările puternice de stres pot de asemenea mări capacitatea de reacţie anxioasă a adolescentului.

    Trăsăturile anxioase se pot datora parţial factorilor genetici şi parţial experienţei traumatizante a vieţii timpurii a individului.Starea de anxietate se poate datora şi unor structuri sau conflicte care pot fi mai mult sau mai puţin prelungite iar uneori poate apare în afara oricărui stres (având cauze endogene).Starea de anxietate poate rezulta şi din anumite procese fiziologice sau biologice (tensiunea premenstruală),boli ale sistemului limbic,tireotoxicoză,tumori ale sistemului adrenergic.Anxietatea mai poate rezulta şi datorită ingestiei unor cantităţi mai mari de cofeină,ceai,amfetamine etc.Se remarcă deci că termenul de anxietate este mult mai frecvent decât acela din nevroza anxioasă (de fapt anxietatea este o experienţă zilnică,intensitatea sa mică având caracter adaptativ în timp ce o intensitate mare are un caracter distructiv).Femeile sunt mai anxioase decât bărbaţii.

   In privinţa importanţei stresurilor,familia este principala sursă de tensiune.Individul poate cumula efectele stresante şi să desvolte ulterior starea de anxietate (între cauză şi efect existând un interval variabil).De asemenea anxietatea se desfăşoară mai repede după un pericol decât în timpul confruntării cu acesta.Efectul conflictelor,al frustraţiilor depind şi de particularităţile personalităţii pacientului, chiar mai mult decât circumstanţele evenimentului însăşi.

    Reacţia anxioasă,subliniază Coleman şi Broen (1972) reflectă sentimentul acut al individului de inadecvenţă,în faţa unor stresuri interne şi externe,pe care individul le realizează ca ameninţătoare.Autorii implică în dinamica nevrozei anxioase următoarele mecanisme:

       1.Modelele parentale greşite în care sunt implicaţi diferiţi factor ca:mamă anxioasă ce poate transmite anxietatea copilului,experienţe anxiogene în perioda primei copilării,aşteptări exagerate de la copii şi continua presiune faţă de aceştia pentru a se realiza la un ştandard nerealist,criticismul exagerat.Aceasta determină la copii sentimentul de inadecvenţă şi insecuritate,cu tendinţa de a reacţiona anxios,în mod disproporţional.

       2.Eşecul de a învăţa posibilitatea frânării nevoilor.Acest lucru se datoreşte fie supraprotecţiei parentale,fie rejetului sau neglijării,ceea ce îi face inadecvaţi în faţa competiţiei din viaţă.Indivizii se desvoltă astfel incompetenţi pentru luptă iar pentru concurenţa vieţii sunt slab pregătiţi.Din aceste motive ei realizează situaţiile ca dificil de manipulat şi în acelaşi timp ameninţătoare,motiv pentru care inadecvenţa lor devine importantă iar ca rezultat se desvoltă anxietatea.Chiar în caz de succes la aceşti indivizi anxietatea poate creşte de asemenea,iar în caz de eşec,situaţia devine extrem de traumatizantă.

     3.Imposibilitatea de a mânui impulsurile "periculoase".Nevroticul devine anxios în situaţii când vrea să evite sentimentele periculoase,deoarece în aceste cazuri se desvăluie inferioritatea lor sau fenomenul ar duce la periclitarea relaţiilor cu alţii.Mânuirea ostilităţii,de exemplu,tinde  a fi o sarcină dificilă pentru nevrotic,acest lucru făcându-se cu preţul pierderii dragostei,securităţii şi acceptării de către alţii.

    4.Dificultăţile anxiosului de a lua decizii într-o situaţie dubitativă.

    5.Reactivarea unor traumatisme care au acţionat anterior.

        Descrierea clinică.Nevroza anxioasă se caracterizează printr-o stare de anxietate cronică,întreruptă de episoade acute de anxietate.Nevroticul,subliniază Snaith (1981) încearcă să evite anxietatea,ca un handicap sever,drept rezultat al stilului său de viaţă.Anxietatea este resimţită sub forma disconfortului psihic şi se poate exprima prin simptome cum ar fi panica sau frica nemotivată,iar în alte situaţii prin somatizarea parţială cu apariţia unor dureri musculare,cefalee, tremor, palpitaţii,transpiraţii,tulburări respiratorii,greţuri etc.

    In forme uşoare anxietatea se manifestă doar ca o stare de disconfort. Nevroticul anxios trăieşte într-o stare  de tensiune continuă,supărare şi neputinţă cronică,este hipersensibil şi iritabil în relaţie cu alţii,depresiv.Foarte frecvent,dacă nu constant,pacienţii se plâng de prezenţa unei stări de tensiune musculară,mai ales în regiunea cefei,diaree uşoară cronică,tulburări frecvente ale somnului, transpiraţii frecvente,mai ales palmare,tahicardie,creşteri ale tensiunii arteriale.

    Nevroticul acuză o stare de insecuritate şi anxietate,fenomene resimţite atât cu caracter permanent cât şi în pusee paroxistice.Alte simptome sunt în raport cu severitatea anxietăţii.Se mai pot manifesta astfel fenomene de nervozitate, iritabilitate,accentuarea timidităţii şi nehotărârii.Pe acest fond,uneori pacienţii pot deveni hiperconştiincioşi,ambiţioşi.Pot prezenta astenie fizică şi psihică, insomnie, depresie,labilitate afectivă,agresivitate,inapetenţă cu scăderea în greutate.

    Simptomele fizice corespund acelora legate de creşterea secreţiei de adrenalină: tahicardie,palpitaţii,creşterea tensiunii musculare,transpiraţii palmare,dilatarea pupilelor, uscarea mucoaselor,senzaţie de constricţie toracică, sufocare etc.

În cazuri mai grave apare inapetenţa,scăderea în greutate,impotenţa sau frigiditatea.Cefaleea se poate manifesta sub diferite forme.

    Atacul acut de anxietate apare mai ales nocturn,dar uneori poate fi şi diurn.

Crizele diurne sau nocturne de anxietate se manifestă prin senzaţia acută de frică, transpiraţii,teroare,panică.Uneori la declanşarea acceselor acute contribuie conflictele din familie,traume psihice şcolare sau sentimentale.Prezenţa unei mame anxiogene,a unui tată brutal poate,de asemenea să declanşeze crize de anxietate acută.După criză poate să persiste o stare de oboseală,de scădere a controlului emoţional,insomnia să devină şi mai persistentă.Uneori aceste crize pot determina simptome psihofiziologce sau sindroame psihosomatice pentru care pacientul va trece prin numeroase cabinete medicale.

    Simptomele crizei variază de la persoană la persoană,tipic fiind incluse palpitaţiile,respiraţia superficială,transpiraţiile,senzaţia de frig,paloarea feţei şi extremităţilor,polakiuria,senzaţiade catastrofă şi moarte.Anxietatea,în criză este fără obiect şi se asociază cu numeroase reacţii vegetative cum ar fi tulburări respiratorii şi de ventilaţie (hiperventilaţia) şi care prin ele însăşi (datorită alcalozei) pot agrava anxietatea care le-a determinat (uneori această stare poate duce până la leşin).Uneori crizele acute de anxietate pot lua aspectul unor crize pitiatice tipice.Crizele pot fi zilnice,de câteva ori pe zi,săptămânale sau lunare. Aspectul de catastrofă şi de moarte iminentă dau atacului de anxietate acută aspectul unei experienţe terifiante.

După criză individul acuză o stare de astenie,depresie,scădere a controlului emoţional,scăderea în greutate fiind de asemenea constantă.Între crize insomnia,astenia devin tot mai persistente şi acest lucru se accentuiază,cu cât crizele sunt mai frecvente.Centrarea anxietăţii şi a simptomelor de acompaniament pe anumite organe,poate determina apariţia unor fenomene specifice care au fost denumite cândva cu termenul de "nevroză de organ".Acest fenomen reprezintă

o cauză serioasă de eroare în diagnosticul nevrozei anxioase,pacientul perindându-se prin cabinetele a numeroşi medici de diferite specialităţi.

     Coleman şi Broen (1972) sintetizează astfel simptomele predominente din nevroza anxioasă:

      -inabilitatea de concentrare;

      -dificultăţi în luarea de decizii;

      -sensitivitatea extremă;

      -descurajarea;

      -tulburări de somn;

      -transpiraţii excesive;

      -tensiune musculară continuă;

    Nevroticul anxios este deci o personalitate cu anxietate cronică,cu o teamă şi o sensibilitate permanentă şi exagerată,cu senzaţia de descurajare.Lipsa de încredere în deciziile şi posibilităţile lor de execuţie îi conduc la eşecuri dezastruoase (ei anticipează în viitor numai eşecuri şi dificultăţi).Visele bolnavilor sunt populate de coşmaruri (căderi de la înălţime,accidente,crime etc).Utilizarea excesivă de tranchilizante,somnifere,alcool complică şi mai mult tabloul clinic al nevrozei anxioase.

    Evoluţia nevrozei anxioase poate fi mai acută sau de o manieră mai lentă,în timp ce o serie de manifestări psihosomatice se pot sistematiza (dureri precordiale în situaţii de stres,tulburări cronice de tranzit,greţuri,cefalee cronică). Aceste tulburări pot merge spre cronicizare,în caz de evoluţie nefavorabilă, fenomenele psihosomatice devin tot mai pregnante,apare o stare de anxietate şi iritabilitate (dureri precordiale,mai ales în situaţii stresante,tulburări cronice de tranzit intestinal,greţuri,cefalee cronică).

    În caz de evoluţie nefavorabilă fenomenele psihosomatice devin tot mai pregnante,apare o stare depresivă cronică şi o mare iritabilitate a personalităţii.La tineri capacitatea de învăţare scade progresiv iar viitorul lor este periclitat.

Russel şi colab.(1980) subliniază că după 6 ani 68% dintre pacienţii cu nevroză anxioasă studiaţi erau deja vindecaţi,în timp ce Green (1969) găsesc doar 12% vindecări şi în 68% rezultate favorabile.