Nevroza ipohondrică

Nevroza ipohondrică

    Nevroza ipohondrică se caracterizează printr-o grijă exagerată faţă de propria sa stare de sănătate şi impresia că suferă de anumite boli fără a avea pentru aceatsă susţinere o argumentaţie temeinică.Nu este prea frecventă la adolescenţi, dar poate apare în cazul crizei personalităţii.Deşi fenomenele ipohondrice sunt frecvent întâlnite în numeroase situaţii psihopatologice,nevroza ipohondrică,ca atare,reprezintă doar 5% din numărul total al nevrozelor şi pare a fi mai frecventă pentru perioadele mai tardive de vârstă,fiind mai frecventă la femei decât la bărbaţi.

    Termenul de ipohondrie provine din limba greacă (Chondron=cartilagiu) iar ipohondru este aria abdominală sub care se proiectează stomahul, ficatul, splina, organe a căror tulburare se credea că poate determina o serie de tulburări mintale (ipohondria).

     Etiologie:Freud explica ipohondria prin fenomenul narcizic,comportamentul ipohondric fiind o reacţie de apărare.Prezenţa unor persoane iubite suferinde poate fi un factor favorizant,dar există şi o înclinaţie "ereditară" de a somatiza stresurile.Refugiul în boală,cu beneficiul secundar,legătura simbiotică a unor mame supraprotectoare care simt nevoia de a îngriji copilul exagerat,pot fi factori etiologici favorizanţi.Tot Freud postulează că ipohondria reprezintă o retragere a interesului sau a libidoului din obiectele lumii exterioare,în locul acestui fenomen intensificându-se toate fantasmele privind propriul corp.

   Freud a lansat ipoteza că ipohondria reprezintă baza somatică a paranoei,la fel cum nevroza anxioasă ar fi baza reacţiilor somatice din isterie.

   Pentru Sullivan ipohondria ar fi un tip paticular de operaţie securizantă, preocuparea pentru corp servind ca "limbaj" faţă de o situaţie interpersonală (în acest fel anxietatea putând fi minimalizată sau evitată).

    Ipohondria,arată Chrzonoski,este caracterizată printr-un simbolism implicit, centrat asupra corpului,reflectând astfel o regresiune a cunoaşterii.Boala devine,de fapt,aici,aspectul exterior al personalităţii.Rado subliniază că ipohondria serveşte la ascunderea sentimentelor de furie reprimată.Sentimentele simbolice de nedorit,respins,izolat se pot exprima prin ipohondrie.Unele simptome ipohondrice se pot înţelege mai bine în cadrul rolului pacientului în familie sau în funcţie de factorii socio-culturali.

     Anumite preocupări somatice sunt larg acceptat în cultura noastră (interesul pentru greutatea corporală,controlul sânilor,picioarelor,taliei sunt chiar încurajate). La femei există un complex de preocupări ipohondrice acceptate social.Dar modul de viaţă este un fenomen în continuă schimbare şi probabil în viitor noi schimbări se vor petrece.Se ştie că există în exprimarea fenomenelor psihopatologice un tip de exprimare "existenţială" şi un alt tip de exprimare "viscerală" sau somatică.      Ultimul mod de exprimare este specific mai ales grupelor de populaţie suburbană, cu grad de intelectualizare mai redus,a unor grupe subculturale sau a zonelor subdesvoltate.După Anna Freud ipohondria ar fi rară la copii,cu excepţia acelora orfani de mamă sau instituţionalizaţi,deşi o serie de "precursori" ipohondrici pot apare şi la aceştia (oboseală,tulburări de somn,diferite obsesii etc).Prezenţa unor persoane iubite,suferinde,în jurul copilului,pot de asemenea favoriza apariţia ipohondriei.Kolb (1979),Vangham (1969) vorbesc de o înclinaţie ereditară de a "somatiza" stresurile.Se ştie că în societăţile civilizate se acordă o mare importanţă şi îngăduinţă pentru eşecuri,supraprotecţie şi încurajarea dependenţei pentru indivizii bolnavi.Acest fenomen poate duce la regresiune şi la refugiul în boală.

    După Pilowski (1969) trei factor ar avea rol principal în nevroza ipohondrică:

     -preocuparea deosebită pentru corp;

     -frica exagerată de boală;

     -convingerea că este bolnav,motiv pentru care răspunsul la tratament este adesea nul;

      Maniera de percepere a "bolii" poate fi învăţată în contextul social şi al propriului grup etnic,în copilărie,pe baza felului de manifestare a altora (mai ales a părinţilor).Stilul de a fi bolnav se poate brusc schimba,în cazul unor circumstanţe adverse individuale sau de grup.

    Mayon (1976) studiază factorii care contribuie la exprimarea disconfortului corporal şi a fenomenelor simptomatice.Ar fi vorba de factori predispozanţi şi precipitanţi.Din grupa factorilor poredispozanţi ar face parte:structura personalităţii,experienţa anterioară privind boala lui sau a altora,cunoştinţele sanitare ale individului,paternurile comportamentale privind "felul de a fi bolnav" în grupul cultural din care face parte,situaţia socială prezentă a individului.Dintre cauzele precipitante fac parte diferite situaţii stresante,publicitatea despre boală,toleranţa la boală a grupului din care individul face parte.

    Descriere clinică.Ipohondria denotă preocupare,nelinişte subiectivă referitoare la o suferinţă fizică gravă,fără a avea pentru aceasta un substrat obiectiv (organic sau fiziologic).Este vorba de o preocupare exagerată de sănătate,cu exagerarea simptomelor uşoare şi afirmarea unora inexistente.Convingerea în existenţa bolii este atât de intensă,încât indivizii preferă orice formă de tratament,oricât ar fi de laborios sau de periculos.

     După Snaith (1981) termenul de nevroză ipohondrică este înţeles de clinician în trei maniere distincte:

     1.o preocupare morbidă privind sănătatea;

     2.convingerea anxioasă că sufere în prezent de o anumită boală;

     3.Starea pacientului corespunde expresiei "a se bucura de o sănătate rea";

    Elementul central al manifestării clinice în nevroza ipohondrică îl constituie,în primul rând tulburările de dispoziţie.Acest lucru se poate exprima prin prezenţa unei depresii manifeste sau a unor manifestări de mascare a depresiei.Starea depresivă duce la creşterea tensiunii musculare şi la tulburări funcţionale ale sistemului nervos vegetativ.Ca şi în cadrul anxietăţii aceste fenomene duc la tensiuni musculare dureroase,palpitaţii,dureri localizate,tulburări respiratorii şi digestive.Durerea poate fi ,după Sengel,şi o expresie simbolică a unui sentiment sever de vinovăţie.Aşa cum am mai arătat,exprimarea somatică a depresiei este şi un produs social şi cultural (depinzând de vârstă,de statut social).Un rol important îl are şi faptul că în acordarea statutului de bolnav,medicii dau mai multă importanţă fenomenelor fizice decât psihice.Foarte importante,de asemenea,sunt anumite condiţii sociale în care fenomenele ipohondrice apar,rolul lor de "câştig secundar" (de atenţie,simpatie etc).

   Pacientul ipohondric ne oferă o descriere precisă şi detailată a simptomatologiei (folosind adesea notaţii făcute anterior,dosare etc).Ei descriu,mai ales tulburări în regiunea abdominală şi a aparatului excretor,fără a exclude şi alte organe şi sisteme.Adeseori sunt abonaţi la presa medicală,citesc multă literatură medicală, motiv pentru care apoi singuri realizează diferite diagnostice de care ar suferi (cancer SIDA,boli grave de inimă etc).În ciuda ignoranţei lor ei au o mare înclinaţie de a-şi studia corpul,şi se conving că suferă de ceva grav şi incurabil.În ciuda acestor preocupăti,şi a diagnosticelor grave pe care cred că le au ei nu exprimă o anxietate comparabilă cu aceea a adevăraţilor pacienţi şi acest lucru s-ar datora excelentei lor condiţii fizice.Graţie bogăţiei de informaţii medicale pe care le posedă,ei pot urma adesea tratamente complicate,prescrise de ei însăşi.   

    Pacienţii studiaţi de noi prezentau pe primul plan o emotivitate crescută,mai ales în cadrul şcolarizării (frică de a nu greşi,de a nu supăra profesorii etc).Nivelul intelectual nu era prea mare la pacienţii noştri iar ameninţarea cu eşecul şcolar era mereu prezentă.Din aceste motive pacienţii erau într-o stare de stres permanentă.Primul examen medical a apărut ca ceva salvator pentru pacient,dar uneori şi pentru familie,centrul de greutate fiind dirijat de acun înainte spre "starea de sănătate" a copilului.

    Pacienţii prezintă acuze ipohondrice,uneori difuze ,alteori centrate pe anumite organe.Intreaga familie este în alertă,părinţii devin însoţitorii permanenţiu ai elevilor la diferitele cabinete medicale.Familia însăşi prezintă plângeri detailate şi are convingerea unor suferinţe foarte importante,chiar incurabile.

Putem avea de a face ca şi la adulţi cu indivizi cu dosare medicale ţinute la zi, reţete, analize etc.Plângerile pacienţilor sunt de cele mai multe ori difuze,fără nici o proiecţie anatomică,se remarcă cu uşurinţă marile exagerări,limbajul din cărţi sau reviste, medicamentul devine o obişnuinţă şi obişnuit apare automedicaţie sau recurgerea la diferiţi vindecători empirici.

In afara fenomenelor ipohondrice descrise mai sus există o serie de sindroame asociate fenomenului ipohondric nevrotic.Dintre acestea cităm în special depersonalizarea şi derealizarea nevrotică.

     Depersonalizarea nevrotică.Depersonalizarea nevrotică se caracterizează prin sentimentul că obiectele din jur sau părţi ale corpului sunt modificate, ireale, stranii şi private de semnificaţia lor normală,că personalitatea lor s-a schimbat,este ireală,vagă sau automatizată.In ciuda acestor fenomene pacientul este convins de caracterul subiectiv al acestor acuze.

     Etiologie.Experienţele cu LSD şi mescalină au putut reproduce experimental fenomenul de depersonalizare.Aceste fenomene s-au obţinut şi în cazul fenomenelor de deprivare sensorială şi de excitare a lobilor temporali.Anthoni subliniază importanţa mecanismului psihogenetic în depersonalizarea nevrotică, unde ar fi vorba de fenomene de tulburări ale identificării eu-lui,depersonalizarea fiind un tip de apărare patologică şi primitivă.Este vorba aici de un fenomen de tulburare a perceperii lumii înconjurătoare şi a propriului corp şi se însoţeşte de sentimentul alterării,alienării.Este vorba de o disociere între cunoştinţele anterioare şi noile sensaţii cu iluzii sau halucinaţii de percepţie,false recunoaşteri.

     Descriere clinică.Depersonalizarea nevrotică se desfăşoară pe un fond de conştiinţă şi de comportament normal,de contact permanent cu mediul.Sensaţia subiectivă a depersonalizării este trăită cu critică şi poate fi pe o durată mai lungă sau mai scurtă de timp.Sensaţia depersonalizării este o trăire stranie şi constă în perceperea modificării fie a întregului corp,fie a unor părţi din el.Uneori poate apare chiar sensaţia dedublării personalităţii,sensaţia că nu mai poate să-şi exprime sentimentele şi că ele nu-i mai aparţin.Atât derealizarea cât şi depersonalizarea sunt acompaniate de tulburări emoţionale, anxietate,perplexitate şi mai rar senzaţie de fericire şi fascinare.Fenomenul derealizării ar fi mai frecvent la fetele de 14 ani şi care ar prezenta un grad mai mare de imaturitate afectivă, sau ar apare pe fondul unor stări reactive(Korkina).

      După Mayer-Gross depersonalizarea ar fi un răspuns preformat al creierului (ar depinde de interesarea sistemului limbic în care se realizează integrarea experienţei,memoriei şi dispoziţiei).Roth (1959) raportează aparţia depersonalizării pe fondul nevrozei fobice.

      În cadrul depersonalizării şi derealizării nevrotice,individul are impresia că obiectele din jurul său,părţi ale corpului său sunt modificate,ireale,stranii,private de semnificaţia lor normală.Aceste fenomene sunt mult mai frecvente la tineri,ei trăind,adesea pentru scurt timp impresia unor schimbări vagi sau automatizate.În ciuda dramatismului unui asemenea fenomen,individul are conştiinţa caracterului lor subiectiv.Fenomenul depersonalizării este foarte frecvent la tineri.După Nemiah în colegiile americane fenomenele s-ar întâlni în aproape 50% din cazuri.Această mare frecvenţă s-ar datora fenomenelor desvoltării corporale şi a integrării noii imagini.Derealizarea de asemenea ar fi importantă şi ea nu ar apare decât după 12-13 ani,numai după această vârstă existând condiţii ca un asemenea fenomen să se petreacă.Todd (1975) numeşte acest fenomen "sindromul lui Alice în Ţara Minunilor"în care s-ar reuni fenomenul de derealizare cu acela de depersonalizare.

    În dismorfofobia nevrotică este interesată în mod deosebit extremitatea cefalică (nas,gură,pomeţi etc).Uneori poate apare chiar senzaţia de dedublare a personalităţii,senzaţia că nu-şi mai poate exprima sentimentele şi că acestea nu-i

mai aparţin.

    Un alt sindrom asociat conceptului ipohondric îl constituie nevroza de

accident sau nevroza de rentă.În cadru acestei stări,există o disproporţie între interesarea anatomopatologică şi simptomatologie ("nevroză de compensare"sau "nevroză de litigiu").După Miller această stare apare în situaţia îndeplinirii a două condiţii:

     -când accidentul s-a produs din vina altuia,cel puţin după părerea pacientului);

     -în situaţia când i s-ar cuveni despăgubiri financiare;

   Tulburările nu sunt,însă,motivate conştient,nu este vorba de o simulaţie simplă,în schimb simptomele sunt severe şi prelungite.Deşi după traumatism există un important sindrom psihoorganic,existenţa unor fenomene nevrotice este reală,iar existenţa unei depresii reactive este normală după accident.

     Sindromul Munchausen sau "dependenţa de spital" a fost introdus de către Asher (1951).Este vorba de pacienţi ridicoli,care pretind că suferă de boli grave şi îndelungate.Pacienţii pot imita boli grave,adevărate urgenţe medicale (implicând chiar intervenţii chirurgicale).Barker studiază un caz care a avut 73 de internări în decurs de 12 ani şi altul cu 124 de internări în 23 de ani.După Asher sindromul ar fi generat de următorii factor:

    -dorinţa de a fi în centrul atenţiei;

    -plăcerea de a pune pe medici şi spitalul în încurcătură;

    -dorinţa de a uza de medicamente;

    -dorinţa de a scăpa de responsabilităţi civile sau chiar penale;

    -dorinţa de a sta gratuit în spital;

Totuşi nici aceste motive nu ar putea explica totul.