ANEVRISMELE ARTERIALE
·
BOLILE AORTEI
·
despre sanatate
·
dictionar afectiuni si boli
·
INSUFICIENTA AORTICA
·
sanatateverde
·
STENOZA AORTICA
BOLILE AORTEI
Anevrismele aortei sunt
dilataţii anormale, segmentare, ale arterei aorte.
Anevrismele adevărate
rezultă prin interesarea tuturor straturilor peretelui arterial.
Falsele anevrisme apar
ca urmare a distrugerii peretelui arterial – de obicei după un traumatism –
iar, peretele dilataţiei anevrismale este constituit din ţesut conjunctiv
perivascular şi din trombi organizaţi. Anevrismul aortei poate apărea sub formă
de anevrism sacciform sau de anevrism fuziform.
Anevrismul sacciform se
caracterizează prin interesarea unilaterală a circumferinţei peretelui
arterial, cu formarea unei cavităţi de forma unui sac (diverticul), localizat
excentric.
Anevrismul fuziform este
o dilataţie (ectazie) a întregii circumferinţe a peretelui aortic care
afectează un anumit segment arterial. Anevrismul fuziform este mai frecvent
întâlnit decât cel sacciform.
Etiologie.
Anevrismele congenitale,
anevrismele sinusului Valsava, cele din sindromul Marfan, cele care apar în
regiunea istmică (la joncţiunea dintre aorta ascendentă şi crosă) sau de
anevrismele care apar în coarctaţia aortei, proximal de leziune.
Anevrismele dobândite
apar ca urmare a afectării peretelui arterial prin ateroscleroză, aortită
luetică, infecţie sau traumatism. Etiologia aterosclerotică cu afinitate
îndeosebi pentru aorta abdominală, unde determină anevrisme de tip fuziform.
Patogenie. Anevrismul
aortei este urmarea acţiunii mecanice de destindere exercitate de presiunea
sângelui din vas asupra unui perete cu rezistenţă mecanică scăzută, consecinţă
a dezintegrării structurii musculoelastice a mediei arteriale. Afectarea mediei
prin procesul aterosclerotic sau luetic produce
distensia progresivă a peretelui arterial.
Alte condiţii: atrofia
congenitală a structurilor elastice şi conjunctive la sindromul Marfan,
degenerarea mucinoasă şi chistică în medionecroza idiopatică, ruptura produsă
de un traumatism etc.
Iniţial, anevrismul
rezultat păstrează structura peretelui arterial (anevrism adevărat), însă, ca
urmare a slicitării mecanice continue prin presiunea sistolică, structura
peretelui începe să cedeze, iar tunicile se dilacerează. Devin astfel posibile
mici subfuziuni sanguine, iar reacţia fibroconjunctivă de vecinătate, împreună
cu trombii perivasculari reuşesc să colmateze pentru un timp fisurile în cele
din urmă, se produce ruptura acută a anevrismului.
Simptomatologie.
ANEVRISMUL SINUSULUI
VALSAVA
Acest tip de anevrism
este de etiologie luetică şi mai rar congenitală sau poate complica o
endocardită bacteriană. Este afectată media arterială. Anevrismele sinusului
Valsava care apar în endocardita bacteriană şi, adesea, cele de etiologie
luetică se asociază cu insuficienţa aortică. Anevrismele congenitale ale
sinusului Valsava se datoresc absenţei mediei în zona de legătură dintre inelul
fibros al valvei aortice şi istmul aortei.
Simptomatologie. În
unele cazuri este asimptomatic clinic şi poate fi o descoperire întâmplătoare
la un examen radiologic. Sunt cazuri în care singura manifestare este blocul
cardiac complet, prin compresiunea pe care o exercită anevrismul asupra
ţesutului de conducere. Simptomele apar prin ruptura anevrismului. Anevrismele
congenitale au tendinţa de a perfora în cavităţile inimii, iar anevrismul de
etiologie luetică evoluează în afara acestor cavităţi. În momentul ruperii
anevrismului în cavităţile inimii apar dureri precordiale, dispnee, palpitaţii,
uneori greaţă şi dureri în epigastru. În unele cazuri survine moartea subită.
În cele din urmă apar semne de insuficienţă cardiacă, care se accentuează progresiv,
dacă nu se intervine chirurgical.
Ruptura anevrismului
sinusului Valsava se însoţeşte de un suflu sistolic şi diastolic. Suflurile se
ascultă mai bine pe marginea stângă a sternului.
Diagnosticul. Instalarea
bruscă a simptomelor, însoţite de sufluri cardiace, fără modificări
electrocardiografice de infarct miocardic.
Examenul radiologic pune
în evidenţă mărirea cavităţii în care s-a produs ruptura şi care primeşte
astfel un debit crescut de sânge.
Electrocardiograma arată
tulburări de conducere sau hipertrofia cavităţii supuse supraîncărcării de
volum.
Diagnosticul este
confirmat prin cateterism cardiac – care, arată existenţa unui şunt stânga –
dreapta la nivelul atriilor şi ventriculilor – şi de aortografia retrogradă,
care evidenţiază anevrismul şi camera în care se produce perforaţia.
Tratamentul este
chirurgical şi urmăreşte repararea defectului anevrismal.
ANEVRISMELE AORTEI
TORACICE
În porţiunea ascendentă
a aortei toracice predomină anevrismele luetice de tip sacciform, în timp ce
anevrismele situate distal faţă de crosă, la nivelul aortei descendente, sunt
de obicei de natură aterosclerotică şi apar sub forma fuziformă. Mai rar
anevrismele aortei toracice sunt traumatice sau congenitale. În ultimul caz
sunt localizate în vecinătatea inserţiei ligamentului arterial.
Simptomatologia
anevrismelor aortei toracice este cea a unei tumori mediastinale, care
determină tulburări prin compresiunea organelor vecine.
Anevrismul aortei
ascendente se asociază de obicei cu insuficienţa aortică. Evoluţia către
plastronul sternocostal, pe care îl erodează, determină dureri în oasele
interesate şi, uneori, conduce la apariţia unei tumori parasternale pulsatile.
Anevrismul poate comprima vena cavă superioară, generând cianoză în jumătatea
superioară a corpului, circulaţie venoasă colaterală a trunchiului şi edem “în
pelerină”. Bolnavii prezintă cefalee, somnolenţă, ameţeli. În final, anevrismul
se poate rupe.
Anevrismul crosei
aortice : tuse şi dispnee de tip inspirator, uneori însoţită de tiraj, prin
compresiunea traheii sau a bronhiei stângi; disfonie sau voce bitonală, prin
afectarea nervului recurent stâng; accese de sughiţ şi nevralgie de-a lungul
traiectului frenicului stâng, când compresiunea interesează acest nerv;
tahicardie sau crize anginoase prin compresiunea fibrelor simpatice din plexul
cardiac, care se pot însoţi de paloarea hemifeţei şi midriază stângă în cazul
iritaţiei simpaticului cervical, de roşeaţa hemifeţei şi mioză stângă în cazul
paraliziei simpaticului cervical; crize de astm sau disfagie dureroasă şi,
uneori, bradicardie prin compresiunea nervului vag; tulburări circulatorii
cerebrale, manifestate prin cefalee, ameţeli, acufene, scotoame sau
hemiparestezii, când apar în tumoarea anevrismală comprimă carotidele
primitive.
Anevrismul porţiunii
descendente a aortei toracice poate determina dureri intense la nivelul
vertebrelor pe care le erodează, însoţite de nevralgii intercostale rebele;
disfagia apare inconstant şi se datorează compresiunii exercitate pe esofag.
Semnele fizice de multe
ori absente. În alte cazuri se observă o circulaţie venoasă colaterală în
regiunea anterioară a toracelui sau o bombare a peretelui toracelui,
parasternal stâng. La palpare se percepe, uneori, o pulsaţie în furculiţa
sternală sau parasternal stâng. Prezenţa suflurilor la ausculaţie este
inconstantă. Suflul sistolic se datorează fie aortei luetice, fie pătrunderii
sângelui în punga anevrismală. Suflul diastolic rezultă adesea din insuficienţa
aortică asociată.
Diagnosticul pozitiv
este confirmat sau sugerat de examenul radiologic, care trebuie efectuat în
incidenţe multiple. Prezenţa unei opacităţi care se suprapune umbrei aortice şi
care are margini pulsatile ridică suspiciunea de anevrism. Pulsaţiile pot lipsi
în anevrismele cu pereţi groşi, calcifiaţi, sau în anevrismele trombozate, iar
alteori sunt percepute pulsaţii transmise în mase tumorale neanevrismale.
Examenul tomografic, radiokimiograma şi, în special, aortografia stabilesc
diagnosticul.
Diagnosticul diferenţial
presupune excluderea unui pseudoanevrism simulat de aorta ateromatoasă elongată
şi sinuoasă, a unei dilataţii poststenotice a aortei la bolnavi cu stenoză
aortică valvulară, a altor tumori mediastinale: guşă intratoracică, timom,
adenopatie mediastinală, neurinom, pleurezie mediastinală închistată, chist
pericardic, chist dermoid etc.
Complicaţiile
anevrismului aortei toracice sunt de natură embolică în teritoriul marii
circulaţii şi, ca o complicaţie letală, ruptura sacului anevrismal. Anevrismele
aortei toracice perforează în bronhii, pleură, esofag, pericard, mediastin,
vena cavă superioară, artera pulmonară sau la exterior.
Tratamentul medical sau
chirurgical. Anevrismul aortic de etiologie luetică beneficiază de tratamentul
antisifilitic care produce, uneori, ameliorări subiective şi creşte durata de
supravieţuire. Întrucât bolnavii prezintă o durată medie de supravieţuire de
6-18 luni de la apariţia semnelor clinice, intervenţia chirurgicală este
recomandabilă, deşi prezintă dificultăţi tehnice importante. Rezecţia
anevrismului şi restaurarea circulaţiei sângelui cu o grefă sintetică.
ANEVRISMELE AORTEI
ABDOMINALE
Sunt în majoritatea
cazurilor de natură aterosclerotică şi se localizează, mai ales, în regiunea
dintre ostiile arterelor renale şi bifurcaţia aortei. Aorta apare dilatată şi
formează o cudură de obicei către stânga.
Simptomatologie. Durere
resimţită în lombe, în pelvis sau în abdomen şi prezenţa unei mase tumorale
pulsatile în epigastru (bifurcaţia aortei se proiectează aproximativ la nivelul
ombilicului). Durerile se ameliorează, uneori, în poziţie genupectorală.
Diagnostic. Anevrismul
poate fi evidenţiat la examenul radiologic al abdomenului. Uneori se observă
calcifieri ale peretelui anevrismului.
Complicaţii. Prin
fisurarea anevrismului, durerile resimţite de bolnav sunt intense. Cantităţile
mici de sânge care trec prin fisuri pot determina un hematom retroperitoneal,
manifestat prin febră, leucocitoztă, anorexie, vărsături, meteorism şi anemie.
Perforaţia lentă către duoden se manifestă prin hemoragie digestivă, iar cea
către vena cavă, prin consecinţele hemodinamice
ale fistulei arteriovenoase.
Ruptura anevrismului
determină apariţia rapidă a unei mase în flancul stâng, iar uneori simulează o
hernie încarcerată. Durerile devin atroce şi apare starea de şoc. ruptura
anevrismului aortei abdominale este cauza frecventă a morţii.
Tratamentul chirurgical
este o măsură de urgenţă în anevrismul rupt; se rezecă anevrismele simptomatice
voluminoase sau anevrismele asimptomatice.
ANEVRISMELE DISECANT AL
AORTEI
Anevrismul disecant se
dezvoltă ca un hematom intramural al peretelui aortic. Hematomul produce
disecţia tunicii medii a aortei începând cu aorta ascendentă şi – ca urmare a
presiunii curentului sanguin – clivarea progresează până la aorta abdominală.
Hematomul intramural determină ruptura intimei subiacente şi începe disecţia
stratului mijlociu al aortei. În unele cazuri se observă şi ruptura secundară,
distală, a intimei, pe unde curentul de sânge care a disecat pătrunde din nou
în lumenul arterei. Tunelul nou-format se poate epiteliza şi sângele circulă
printr-un traseu dublu “în ţeavă de puşcă”. În acest caz ca şi în situaţia în
care disecţia este oprită prin trombozarea tunelului, prognosticul este mai
favorabil.
Factorul determinant în
apariţia anevrismului disecant al aortei îl constituie necroza chistică a
mediei arteriale. Mult mai rar substratul morfologic este reprezentat de aorta
luetică sau ateroscleroză. Necroza chistică a mediei arteriale. Frecvenţa
acestei leziuni degenerative a mediei creşte cu vârsta şi este maximă la
nivelul aortei ascendente. Hipertensiunea arterială este un factor important în
producerea nevrozei chistice a mediei şi a anevrismului disecant. Modificările
degenerativeale mediei arteriale la bolnavii cu sindrom Marfan şi sindrom
Ehlers-Danlos se datorează deficienţelor constituţionale ale ţesutului
conjunctiv.
Simptomatologie. Semnul
dominant este durerea. O caracteristică a durerii este severitatea extremă
(durere terifiantă), cu instalare bruscă, atingând intensitatea maximă de la
început. Prin aceasta se deosebeşte de durerea din infarctul miocardic, care
creşte în intensitate după debut. Durerea este resimţită de bolnav
retrosternal, apoi migrează pe traiectul aortei către toracele posterior, în
regiunea lombară, în abdomen. Într-un număr restrâns de cazuri (sub 10%),
anevrismul disecant se instalează fără a fi însoţit de durere.
În timpul disecţiei
anevrismale poate apărea hipotensiune arterială. Durerea coincide adesea cu
instalarea unui suflu diastolic de insuficienţă aortică. Cel mai frecvent se
observă discrepanţa dintre puls şi cifrele tensiunii arteriale între cele două
braţe. Alteori survin semne de ischemie miocardică (prin extinderea procesului
disecant la coronare), tulburări ale stării de conştienţă, convulsii, hemiplegie
(prin extindere la carotide), hematurie sau simptome intestinale (prin
extindere la ramurile aortei abdominale).
Diagnostic. Examenul
radiologic ajută uneori diagnosticul, prin evidenţierea măririi progresive a
umbrei aortice sau a unui dublu contur aortic.
Evoluţie. Aproximativ
50% din bolnavi mor în faza acută, iar dintre supravieţuitori majoritatea
sfârşesc prin ruptura aortei sau alte complicaţii în primul an de la debut.
Tratamentul. În faza
acută se tratează hipertensiunea arterială, dar şi la bolnavii normotensivi
este indicată administrarea de Reserpină, Guanetidină sau Propranolol pentru a
diminua presiunea de ejecţie a ventriculului.
Tratamentul chirurgical.
ANEVRISMUL MICOTIC
Anevrismul micotic
rezultă prin leziuni ale mediei aortei, provocate de dezvoltarea
microorganismelor în peretele arterial. Cea mai frecventă cauză este grefa
septală arterială în endocardita bacteriană acută, dar poate rezulta şi ca
urmare a infecţiilor cu stafilococ, salmonele, colibacil sau bacili
tuberculoşi. Grefa septică la nivelul peretelui arterial se face pe calea vasa
vasorum. Anevrismul micotic se localizează mai frecvent la nivelul aortei
abdominale.
Simptomatologie.
Evoluţia este însoţită adesea de febră.
Tratamentul.
Antibioterapie susţinută. Tratamentul chirurgical constă în excizia
anevrismului şi interpunerea unei grefe.
ANEVRISMUL TRAUMATIC
Traumatismele toracice
nepenetrante. În 1/3 din cazuri ruptura se produce la nivelul orificiului
arterei subclavii stângi. La locul fisurii se poate dezvolta un fals anevrism.
Există posibilitatea obstruării progresive a arcului aortic, cu apariţia
sindromului de arc aortic.
Tratamentul este
chirurgical.
AORTITA LUETICĂ
Etiologie. Afinitatea pe
care Trepomena pallidum o are faţă de aortă este atât de mare.
Patogenie. Sifilisul
afectează aproape exclusiv aorta toracică, în special porţiunea ascendentă.
Infecţia se produce pe cale limfatică, pornind de la structurile ganglionare
pulmonare şi mediastinale, propagându-se la spaţiul limfatic perivascular, de
unde ajunge în peretele arterei prin vasa vasorum. Există o perioadă de latenţă
de 10-25 de ani. În acest timp inflamaţia progresează, producând distrugerea
mediei arterei şi apariţia ţesutului de fibroză cicatriceală.
Simptomatologie.
Diagnosticul se pune pe baza semnelor fizice. Prezenţa unui suflu sistolic
rugos, neînsoţit de freamăt, la focarul aortei şi accentuarea zgomotului al
II-lea la aortă, cu caractere speciale (“zgomot de tamburină”). Un suflu
sistolic asemănător apare şi în alte boli care duc la dilataţia aortei
(ateroscleroza), iar accentuarea zgomotului al II-lea cu timbru de tamburină se întâlneşte şi în
hipertensiune sau ateroscleroză.
Diagnostic. La examenul
radiologic a unei aorte lărgite, dilatate, la un bolnav în vârstă de până la 45
de ani, la care nu sunt decelabile alte cauze de dilataţie a aortei. După
vârsta de 45 de ani, o dilataţie asemănătoare este frecvent produsă de
ateroscleroză. Aorta aterosclerotică este mai mult elongată decât lărgită.
Testele serologice sunt
pozitive. Testul de imobilizare a treponemei de examenul serologic al L.C.R.
Complicaţii.
Stenoza ostiilor
arterelor coronare lasă timp să se constituie o circulaţie colaterală bogată.
Stenozele severe ale ostiilor coronariene se manifestă prin crize de angină
pectorală sau determină apariţia insuficienţei cardiace prin cardiopatie
ischemică cronică. Uneori, survine moartea subită.
Insuficienţa aortică. Se
remarcă o mai mare frecvenţă a fenomenelor de angină pectorală la bolnavii cu
insuficienţă aortică sifilitică. Dispneea de efort şi dispneea paroxistică
nocturnă apar mai precoce în valvulopatia de cauză sifilitică.
Anevrismul aortei de
etiologie sifilitică este localizat, mai ales, la nivelul aortei toracice.
Tratament. Profilaxia
afecţiunilor. Tratamentul precoce şi corect al infecţiei sifilitice primare
(Penicilină, câte un milion u. zilnic, în doză totală de 18 milioane u.).
La bolnavii cu
manifestări clinice de sifilis cardiovascular au fost observate, după
instituirea tratamentului cu Penicilină, reacţii Herxheimer şi se presupune că
procesul cicatriceal cu evoluţie rapidă poate accentua obstrucţia ostiilor
coronariene. De aceea este indicat să se înceapă prin ameliorarea stării
miocardului şi controlul fenomenelor anginoase şi să se recurgă în prima fază a
tratamentului specific la medicamente cu acţiune treponemicidă redusă (bismut),
înainte de a se admonistra Penicilina.
SINDROMUL DE ARC AORTIC
(BOALA FĂRĂ PULS, SINDROMUL TAKAYASU)
Rezultă din ocluzia
lent-progresivă a principalelor ramuri arteriale care iau naştere din arcul
aortic. Afecţiunea a fost descrisă la femei tinere, unde are ca substrat o
arterită idiopatică. În producerea bolii sunt incriminate mecanisme autoimune.
Modificările de arterită se constată la nivelul arcului aortic şi se extind la
primii centimetri ai trunchiului brahiocefalic, carotidă şi artera subclavie.
Stenoza ramurilor
arcului aortic sunt adesea până la ocluzie totală, ceea ce justifică denumirea
de “boală fără puls”. Spre deosebire de coarctaţia aortei, în sindromul de arc
aortic pulsul lipseşte la radiale şi este prezent la femurale (“coarctaţie
inversă”). Sindromul de arc aortic poate rezulta şi ca urmare a obstrucţiei
ramurilor arteriale, produsă de ateroscleroză, sifilis sau posttraumatic.
Simptomatologie. Absenţa
pulsului la radiale, manifestări consecutive ischemiei în teritoriile irigate
de arterele obstruate. Se constată: oboseală şi scăderea forţei în
extremităţile superioare, însoţite de atrofia muşchilor; semne de ischemie
cerebrală, uneori unilaterală şi tranzitorie, incluzând ambliopie, afazie,
hemipareză, cefalee, vertij, sincopă; dezvoltarea rapidă a cataractei; atrofia
nervului optic; necroza cartilajului septului nazal; atrofia părţilor moi ale
feţei; dureri în maseteri la masticaţie etc.
La examenul fizic,
pulsul la radiale este diminuat sau absent, ier valorile tensiunii arteriale
sunt scăzute. Când ocluzia este parţială, se percepe un suflu sistolic în
fosele supraclaviculare. Se aude un suflu continuu, asemănător celui din ductus
arteriosus.
Diagnosticul este
confirmat de examenul radiologic, care stabileşte localizarea cu ajutorul
aortografiei.
Prognosticul este
nefavorabil.
Tratamentul. S-au
preconizat anticoagulantele, administrate îndelungat, şi corticoterapia.
Înlocuirea chirurgicală a arcului aortic constituie o soluţie de viitor.
BOLILE OCLUZIVE ALE
AORTEI TERMINALE
Osiile trunchiurilor
arteriale care iau naştere din aorta abdominală pot fi sediul unor procese
ocluzive de natură aterosclerotică sau trombotică.
Obstrucţia bifurcaţiei
terminale a aortei distale se produce în două împrejurări: sub formă de
accident acut – embolia bifurcaţiei aortei – sau sub forma unei obstrucţii
progresive prin tromboza aortei terminale, cunoscută sub denumirea de sindrom
Leriche.
EMBOLIA BIFURCAŢIEI
AORTEI
Apare ca un accident
acut. Condiţiile embolizante mai des întâlnite sunt: stenoza mitrală cu
fibrilaţie atrială sau trombii murali ventriculari, în săptămânile următoare
unui infarct miocardic acut. Mai rar se produce tromboza acută a terminaţiei
aortei abdominale pornind de la o placă de aterom ulcerată.
Simptomatologia constă
în dureri brusc instalate în membrele inferioare, care devin palide, reci, cu
slăbirea forţei musculare şi dispariţia pulsaţiilor la arterele femurale.
TROMBOZA AORTEI
TERMINALE (SINDROMUL LERICHE)
Această afecţiune
survine pe o aortă în prealabil îngustată de ateroscleroză; consecinţele
ocluziei progresive a aortei terminale sunt în parte corectate de dezvoltarea
circulaţiei colaterale.
Simptomatologia este
reprezentată de: claudicaţia intermitentă, cu durere resimţită în regiunea
gluteală sau lombară inferioară (atribuită uneori incorect unei lombosciatice);
atrofia simetrică a musculaturii membrelor inferioare; tulburări ale erecţiei;
absenţa bilaterală a pulsului la femurale.
Diagnosticul bolilor
ocluzive ale aortei terminale este completat de aortografie. Sindromul Leriche
trebuie deosebit de coarctaţia aortei, în care nu se palpează pulsaţii ale
aortei în epigastru, dar în schimb vasele toracice sunt dilatate compensator şi
apar eroziuni costale.
Tratamentul ocluziei
aortei terminale este chirurgical. Embolia acută a bifurcaţiei aortei necesită
embolectomie în primele 6 ore de la producerea ocluziei. Pre- şi postoperator
se administrează vasodilatatoare (Papaverină 0,08 g i.m. la 4-6 ore) şi
anticoagulante. Tromboza progresivă a aortei terminale (sindromul Leriche)
constituie indicaţie operatorie numai când produce tulburări majore, iar alte
localizări ale aterosclerozei (coronariană, cerebrală) nu reprezintă
contraindicaţii clinice importante. Intervenţia constă în rezecţia zonei
obstruate şi înlocuirea sa cu o grefă sintetică sau, când stenoza afectează un
segment mai lung, printr-o derivaţie (by-pass) cu o grefă de teflon.
0 comments :
Trimiteți un comentariu