Vărsatul

Vărsatul 15

Vărsatul se iveşte mai des decât se crede. E adevărat că asta nu se poate vedea din statisticele oficiale. Într-adevăr, orice părinte de familie, puţin dedat cu procedeul medicinii naturale, se va feri de a

15  Boală epidemică de natură virotică caracterizată prin erupţii de vezicule (sau pete roşii) pe suprafaţa pielii, care, uscându- se, lasă cicatrice

declara boala la poliţie, căci cu chipul acesta s-ar expune zadarnic şi el şi familia lui la neplăceri. Vărsatul, tratat cum trebuie, nu e aproape deloc primejdios, după cum vom vedea. Vărsatul se iveşte sub forme foarte felurite, ca: vărsatul mic, vărsatul mare şi vărsatul negru. Cel mai primejdios e fără îndoială vărsatul negru, căci frigurile sunt mai puternice, şi aduc grabnic moartea, dacă nu sunt tratate cum trebuie. De aceea boala aceasta e aşa temută, căci lumea obişnuieşte să privească bolile, care printr-un tratament nepotrivit sunt urmate de o moarte grabnică, ca fiind mai primejdioase decât acelea la care moartea e precedată de o lungă infirmitate, sau care nu se pot vindeca, decât mult mai greu şi în mai mult timp, chiar printr-un tratament potrivit, dacă vindecarea e încă cu putinţă. Şi tocmai fiindcă nu se putea trata vărsatul, de aceea a ajuns aşa de primejdios şi s-a simţit nevoia de a alerga la altoit16. Nu s-ar fi ajuns nici o dată la altoit, dacă s-ar fi tratat vărsatul cum trebuie.

Vărsatul negru este foarte uşor de cunoscut după ce s-a ivit îndestul, dar la început seamănă cu celelalte boli de copii, căci nu vedem altceva decât friguri puternice. Puţin câte puţin se ivesc pete roşii

închise şi mari ca boabele de linte, petele acestea seamănă cu pojarul. Petele se ridică mereu şi

seamănă atunci cu nişte boabe de coacăză, având o jumătate în corp şi cealaltă jumătate năvălind afară. În mijlocul fiecărei bubiţe se face un punct negru. Vărsatul negru se poate întinde pe tot corpul, sau nu se iveşte de cât pe oarecare părţi. Pricina e grămădirea totală sau în parte a materiilor străine în corp, de care atârnă mersul şi cursul fermentaţiei. Cel mai rău lucru e când vărsatul iese pe faţă, căci semnele pot să rămână, dacă tratamentul n-a fost bun.

Vărsatul nu atacă numai din întâmplare diferitele părţi ale corpului şi mai ales capul, lucrul ce se poate vedea la mulţi, care au fost bolnavi de vărsat şi care au foarte puţine semne pe corp, pe când faţa

le e desfigurată. Gândiţi-vă încă odată la comparaţia dată mai sus, cu sticla şi cu cauciucul. Tocmai în

partea corpului unde se găseşte cel mai mare depozit de materii străine, acolo se face şi fermentaţia cea mai mare şi  tot acolo se vor ivi şi bubiţe mai multe. Dar dacă sunt câteva mici părţi izolate ale corpului supraîncărcate cu materii străine, părţile acestea vor fi cu deosebire garnisite de bubiţe, aşa că se poate întâmpla ca un bolnav să fie plin de bubiţe  de la o ureche până la cealaltă pe deasupra nasului, iar pe restul corpului să nu se vadă decât foarte puţine, semănate ici şi colo. Capul este, ca să zicem aşa, cea din urmă staţie a corpului. Materiile în fermentaţie odată puse în mişcare,  întâlnesc totdeauna în cap o barieră peste care nu pot trece. Dar după cum am văzut la sticla pe gâtul căreia am pus un  cauciuc, materiile în fermentaţie încearcă mereu să se urce şi daca capul se împotriveşte la libera lor dezvoltare, ele dau năvală tocmai asupra acestei piedici.

Îndată ce erupţia vărsatului se face pe deplin, nu mai e aproape nici o primejdie, căci de obicei mor numai  bolnavii al căror corp n-a fost destoinic să dea afară materiile în fermentaţie. Adeseori

bubiţele se ivesc îndată după moarte, aşa că s-ar putea spune, că bolnavii au murit, nu fiindcă au avut

vărsat, ci fiindcă nu l-au avut. Bolnavii mor totdeauna în frigurile cele mai puternice. Că boala aceasta trebuie să fie neapărat însoţită de friguri furioase, e un lucru în afară de orice îndoială şi găsim într- adevăr, că cei bolnavi de vărsat au frigurile cele mai puternice înainte de eşirea bubuliţelor. Corpul arde ca jeraticul, bubuliţele pricinuiesc dureri arzătoare şi mâncărimi care îndeamnă pe bolnav să le scarpine mereu. Cu chipul ăsta bubiţele se sparg înainte de vreme şi rămân  semnele care desfigurează faţa. Lucrul ăsta se ştie de multă vreme şi adeseori s-au legat mâinile bieţilor bolnavi pentru a-i împiedica de a se scărpina. Ba încă acesta e un sfat, care chiar astăzi e foarte mult răspândit. Câte chinuri pentru bieţii bolnavi de vărsat! Noi cunoaştem mijloace mai bune pentru a vindeca vărsatul, fără ca să lase semne, care desfigurează faţa şi chiar pentru a nimici orice spaimă de această boală aşa de temută. Noi  împiedecăm  mâncărimile  şi  nevoia  de  se  scărpina  prin  aceleaşi  mijloace  simple,  pe  care  le întrebuinţăm împotriva frigurilor arătate mai sus. Deschidem porii pielii pentru a face să asude bolnavul şi răcorim pântecele unde e focarul fermentaţiei. Când e vorba de  bere sau de vin, fiecare ştie, că fermentaţia se face mai greu şi mai încet într-o temperatură scăzută. Materiile străine, care fermentează în corp, se supun deopotrivă aceleiaşi legi a naturii. Un spor de căldură, prieşte fermentaţiei, pe când frigul o împiedică, o dă îndărăt şi o nimiceşte cu desăvârşire.

Tocmai la boala aceasta, nu se pot lua măsuri destul de serioase, deoarece corpul se trudeşte cu o  furie  deosebită.  Totuşi  tratamentul  acesta  înlătură  orice  primejdie  a  bolii  şi  putem  fi  siguri  că

vindecarea va fi repede şi desăvârşită, afară de câteva rare excepţii. Aceste excepţii atârnă de starea

corpului. Sunt cazuri în care corpul e atât de supraîncărcat de materii străine, că ele nu pot fi date afară

aşa de repede, cu toată activitatea pielii, sau corpul e prea slab, pentru a le da afară. Dar asta se

16  vaccinare

întâmplă de obicei, când tratamentul începe prea târziu. De aceea nu pot decât să repet şi iar să repet, că frigurile trebuiesc combătute de la începutul lor, fără a mai aştepta forma sub care se va ivi boala.

Vedeţi  dar  cum  întrebuinţăm  cu  succes  împotriva  vărsatului  acelaşi  mijloc  de  vindecare

întrebuinţat de noi împotriva celorlalte boli. Dar lucrul acesta nu e cu putinţă decât dacă această boală are aceeaşi pricină ca şi cele de mai sus, adică îngrămădirea materiilor străine în corp, – şi am văzut bine că aşa este. Astăzi când  pojarul şi scarlatina nu se mai pun, ca altă dată, în acelaşi rând cu vărsatul şi când această din urmă boală pare că se iveşte mai rar, astăzi ne putem face cu atât mai mult o idee dreaptă de vremea când această boală era un flagel  nemărginit şi spaima strămoşilor noştri. Acum când cunoaştem unitatea tuturor bolilor şi tratamentul lor, gândul nostru înlătură orice spaimă. De altminteri, acum suntem în stare de a cunoaşte, cu mai mulţi ani înainte, prin ştiinţa expresiunii figurii, în care parte a corpului e o mai mare îngrămădire de materii străine, care ar putea pricinui într-un prilej nimerit o sforţare de curăţire, ca vărsatul. Vă voi povesti în privinţa asta un caz din practica mea.

În familia unui muncitor care avea cinci copii, trei copii de 7, 9 şi 13 ani fură atinşi de vărsatul negru. Tatăl,  care  avusese el însuşi boala aceasta, cunoştea bine efectele grozave şi simţi îndată

primejdia, în care se găseau copiii lui. Dar mai ştia la ce neplăceri şi la ce greutăţi putea să fie expus cu

toată familia lui dacă ar face cunoscut cazul autorităţilor. El întrebuinţă deci în taină tratamentul meu la câteşitrei copii şi  le  făcu numai băi de aburi şi băi de trunchi cu fricţiuni. Starea copiilor era foarte primejdioasă. Toată pielea le era plină de bubiţe. Pentru a ascunde asta de lume, el mânjise cu cenuşă faţa şi mâinile copiilor, pentru a rămâne la adăpostul oricărei măsuri preventive ale igienei moderne. Frigurile foarte puternice ale copiilor fură uşurate prin patru băi de aburi şi prin zece băi de trunchi cu fricţiuni de 17°C. De aci încolo nu mai era primejdie şi pielea începu a se descoji. O dietă bună şi aer curat deteră ajutor pentru vindecare. Băi de aburi şi băi cu fricţiuni, făcute timp de câteva zile, îngăduiră copiilor  să se scoale şi să iasă. Dar tratamentul meu dură încă o săptămână pentru a dobândi o vindecare desăvârşită. Aceea ce e de însemnătate în aceste cazuri serioase de vărsat, e că nici unul din copii n-a păstrat semnele bolii. Câteşicinci copii ai acestei familii fuseseră altoiţi de mai multe ori, şi cu toate astea, trei fură atinşi de vărsat. De aci se poate vedea: întâi, că vărsatul negru, nu e deloc primejdios când ştii să-l tratezi; şi al doilea că altoiul fereşte foarte puţin de vărsat. Acela care cunoaşte măsurile nenaturale şi supărătoare pe care le ia consiliul de igienă, îndată ce află locul, unde a izbucnit vărsatul, poate pricepe cu atât mai puţin măsurile acestea, în urma altoiului, care ar trebui să ne ferească cu desăvârşire împotriva vărsatului. N-am nevoie să vorbesc încă asupra părţii rele ce o are altoiul. Altoirea  introduce artificial şi de-a dreptul materii străine în sânge. E aproape neînţeles, cum oamenii au putut să se depărteze aşa de mult de natură; dar când ştiinţa dă greş, crezi lesne în minuni. Amănunte asupra altoiului se pot găsi în broşurica mea asupra educaţiei copiilor.