agresivitate
·
batai in familie
·
despre creierul uman
·
despre sanatate
·
sanatate mintala
·
sanatateverde
·
violenta domestica
·
Violenţa şi agresivitatea
Violenţa şi agresivitatea
Violenţa şi agresivitatea
în societatea umană
Una dintre marile probleme ale
umanităţii a constituit-o problema violenţei şi agresivităţii umane,a acelor
tipuri de personalităţi pentru care agresivitatea şi violenţa le apar ca cele
mai corespunzătoare pentru existenţa şi supraveţuirea socială.
În epoca marximului din România,ideologii partidului din psihiatrie
negau existenţa sociopatiilor şi mai ales în societatea socialistă (care nu
putea să aibă decât un rol sanogen,în ciuda tarelor şi a totalitarismului care
agresa personalitatea umană).
Totuşi implicarea psihiatriei în fenomenele de violenţă şi agresivitate
nu se putea evita,în condiţiile problematicilor ridicate de actuala
societate.În acest fel s-a constatat că fenomenele violenţei şi agresivităţii
şi chiar a criminalogiei pot să coincidă parţial şi cu domeniul psihiatriei
sociale.Totuşi psihiatria nu poate explica singură aceste complexe probleme
sociale,deşi s-a subliniat că în acest domeniu există un punct de vedere
limitat dar şi o viziune mai largă.În acest cadru psihiatria a fost chemată,şi
ea,ca alături de celelalte ştiinţe să-şi aducă un anumit aport,în vastul şi
actualul domeniu care explorează antisociabilitatea.
Furia şi agresivitatea.
În ultimii 30 de ani,aproape că nu a
trecut un an fără a se consacra acestui subiect,cel puţin un congres,la care au
participat profesionişti foarte diferiţi (psihologi,sociologi,psihiatri,geneticieni,neurochimişti
etc).
Dacă la animal comportamentul agresiv
apare ca motivat (sexual,legat de instinctul de apărare sau alimentar),la om
apare adesea fără asemenea motivaţii (bande de tineri care agresează trecătorii,luarea
de ostatici etc).Numeroşi autori vorbesc,în sens social de agresivitate,în
sensul unor ambiţii comportamentale competitive.Von Bertalanffy (1958) descrie
omul ca pe o fiinţă cu instincte sărac desvoltate,consecinţa fiind apariţia
unei fiinţe periculoase pentru el însăşi şi mediu.Acest lucru,subliniază
Bastians (1972),se bazează pe faptul că omul nu are totdeauna capacitatea de a
conduce şi controla universul simbiolic care face comunicarea
posibilă.Întrebarea dacă natura umană este bună sau rea a fost pusă de multă
vreme.Hobbes spunea că "home homini lupus",în timp ce Locke arată că
în natură oamenii trăiesc împreună,fără lideri,în raport cu dreptatea şi legile
naturale,ca o comunitate a virtuoşilor anarhişti,această lege naturală fiind,spune
Locke "de origine divină".Dar subliniază Hiwert (1969) criminalul,ca
şi bolnavul mintal participă la aceiaşi mitologie a omului alienat.Contrar
numeroaselor păreri,în acest domeniu,Durkheim (1885) nu vede caracterul
patologic al crimei,pentru el crima fiind un fapt social normal,deoarece
fenomenul nu apare doar în unele societăţi sau la unele specii,ci în toate
societăţile,din toate timpurile.Din acest motiv,delictul,crima apar legate de
condiţiile vieţii colective,de toate vârstele,ceea ce face din violenţă o
adevărată maladie socială.Mai mult,chiar,Durkheim subliniază că aceasta este un
"fapt social normal",deoarece ar fi util şi necesar,legat de
condiţiile fundamentale ale vieţii sociale şi utilă căci aceste condiţii care o
generează sunt ele însăşi indispensabile evoluţiei normale a moralei şi a
dreptului.Din acest motiv,răufăcătorul nu mai apare ca un antisocial radical,ca
o specie parazit,un corp străin,inasimilabil în sânul societăţii,ci ca un agent
regulator al vieţii sociale.Transformând crima într-un fapt oarecare,nu
înseamnă să nu o urâm,deoarece nici
durerea nu este dezirabilă (Durkheim).Deşi individul şi societatea urăsc
violenţa şi crima-acesta fiind aspectul normal al problemei-ea ar juca totuşi
un rol util în societate.
Totuşi trebuie subliniat că Durkheim scria acestea în
1895,în anumite condiţii specifice şi că,a denatura această viziune,în sensul
că el ar face apologia crimei nu este real,deoarece autorul avea nevoie de
această exagerare pentru a se opune,la acea epocă,unor concepţii statice sau
religioase ale timpului său şi pentru a implica fenomenul violenţei în cadrul
unui complex studiu sociologic,în care însăşi autorul a fost printre
pioneri.Realitatea ste că fiinţa umană se află angajată continuu în găsirea de
soluţii în ceea ce priveşte agresivitatea şi crima,aceasta fiind poate mult mai
actual decât în secolul trecut.
Imaturitatea afectivă a tinerilor va face ca la aceştia
furia şi agresivitatea să apară în condiţii mult mai uşoare,fiind implicaţi mai
ales factorii familiali (părinţi cruzi,criticism exagerat,favorizarea unui
frate etc).Există,subliniază Jersild şi colab. (1978) o serie de condiţii care
cresc susceptibilitatea adolescenţilor şi măresc frecvenţa şi intensitatea
comportamentelor agresive,a furiei şi a urei.Aceste fenomene ar fi:foamea şi
oboseala fizică şi psihică,ironizarea permanentă,lezarea constantă a mândriei
şi autostimei.Eşecul este o adevărată traumă psihică,el produce adesea
sentimentul de ruşine din care mai ales tinerii caută să iasă prin violenţă.
Formele
agresiunii şi a violenţei.Vorbind din punct de vedere al psihologiei
animale,Lorenz deosebeşte 6 tipuri de agresiune înăscută:
-agresiunea prădătoare;
-atacul în gloată;
-reacţia disperată (lupta disperată
pentru a scăpa de un pericol):
-agresiunea teritorială;
-lupta de rivalitate pentru sex;
-apărarea puilor;
Vorbind,de această dată despre om,Musaph
şi Mettrop (1972) individualizează şi ei
următoarele forme de violenţă şi agresivitate:
1.Agresiunea prin frustraţie (agresiunea
prin furie datorate unei frustrări);
2.Agresiunea instrumentală,numeroase
agresiuni neţintind lovirea victimei,actul agresiv fiind doar necesar (fugarii
lovesc o persoană pentru că aceasta ar fi o barieră pentru scopul lor);
3.Agresiunea ocazională,concept introdus de
Fris,fiind vorba de o agresiune comisă fără motive clare ci pur şi simplu
pentru că aşa a fost oportunitatea în acel moment;
4.Agresiunea în afara supraeului
(supunerea duce la reîntărirea externă);
Cecco şi Richards (1974) referindu-se la
agresivitatea dolescenţilor,arată că la aceştia ea se exprimă mai mult verbal
şi mai puţin fizic.Astfel 19% dintre elevii şcolilor superioare ar folosi
violenţa pentru rezolvarea conflictelor.Sunt notate o serie de comportamente
agresive,specifice adolescenţilor:
-ţipetele,apar ca metode directe de a-şi
arăta furia (fenomen care descreşte odată cu creşterea cronologică,la fete
persistând încă multă vreme);
-agresiunea verbală exprimată în maniere
diferite (poreclă,schimbarea voită a numelui,atragerea atenţiei asupra
calităţilor negative ale adversarului,bârfa);
-ironia ca formă de exprimare a
ostilităţii;
-înjurăturile,diferite expresii
profanatoare sau injurioase sunt mai frecvente la băieţi;
Jersild şi colab.(1978) vorbesc de
adolescenţi şi de alte fenomene legate de comportamentul agresiv.În acest sens
autorii vorbesc de următoarele mecanisme:
-ascunderea,amânarea sau abaterea
agresivităţii şi a furiei,lucru care se manifestă în funcţie de educaţie
(adeseori necesitând un mare consum de energie);
-acumularea furiei,unii indivizi nu
răspund imediat,pentru ca ulterior să se manifeste sub forma
nervozităţii,lipsei apetitului;
-sublimarea furiei şi agresivităţii în
fantezie sau reverii.Adolescentul îşi poate astfel imagina răsbunarea,scene de
triumf personal,violenţă sau chiar dorinţa de moarte a persoanei urâte,în
fantezie.Acest mecanism serveşte,totuşi,ca supapă,ca un veritabil mecanism de
refulare,ca un ventil de siguranţă;
-deplasarea furiei şi agresivităţii spre
altceva sau altcineva (sparg,distrug obiecte,chinuiesc animale,bat altă
persoană,iar uneori se pot alătura unor grupuri cu manifestăpri antisociale
etc);
-proiectarea ostilităţii este o metodă de
externalizare,considerând că alţii sunt nervoşi,că starea lor se datoreşte
altora care au greşit.În acest caz apare adesea sentimentul că a fost
nedreptăţit,apare revendicativitatea exagerată,plângeri cronice contra
şcolii,familiei,comunităţii,uneori asupra unor grupe sociale sau etnice pe care
le consideră vinovate de starea sa.În acest caz nu numai perceperea fenomenelor
din jur va fi deformată,iar memoria va reţine numai pedepsele,nedreptăţile,în
timp ce multiplele ocazii de a fi tratat favorabil vor fi uitate.
-Ura direcţională asupra propriei persoane poate lua variate
forme:autocriticism exagerat,autoblamarea (care este însoţită de riscuri mai
mici),apariţia manifestărilor psihosomatice.După Eron şi colab.(1963) agresivitatea
în şcoli depinde de gradul agresivităţii şi violenţei în familie,forma actului
agresiv fiind mediată de factoirii culturali.Huani-Palacios şi Scheuer (1972)
consideră că 4% dintre adolescenţi indică frustraţia drept cauză a furiei şi
agresivităţii.
Violenţa în cadrul familiei.Un capitol
aparte privind violenţa socială îl reprezintă violenţa din cadrul
familiei.Violenţa este incompatibilă cu funcţiile familiei,deşi în practică
este foarte frecventă.Folosirea forţei fizice între membrii familiei este una
dintre cele mai dramatice realităţi ale zilelor noastre (poate varia de la
insulte minore până la homicid).S-au cercetat în mod deosebit motivele acestui
tip de violenţă.Goode consideră că violenţa se datoreşte coabitării
îndelungate,care ar putea declanşa reacţii de furie.Indiferenţa
părinţilor,senzaţia de rejet pot declanşa violenţa dintre fraţi.M.Hanemann
Lystad (1975) vorbeşte de relaţiile interpersonale speciale între victimă şi
agresor,în care violenţa este rezultatul antagonismelor care au fost tolerate
timp îndelungat,în care victima şi-a ridiculizat şi presat agresorul,până s-a
atins punctul maxim de rezistenţă.Wolfgang vorbeşte de natura suicidară sau
masochistă a unor victime,care provoacă atacul agresiv,în timp ce Sargent arată
că unii copii homicidali,acţionează ca agent letal al unui părinte adult care
împinge copilul inconştient să ucidă.
Bătaia copiilor
este mai frecvent administrată de către părinţii cu probleme, părinţii
schizoizi,alteori prin depolasarea furiei din cadrul problemelor maritale
asupra copiilor,care apar astfel ca ţinta abuzurilor,graţie procesului de
deplasare a agresiunii.Gill (1982) subliniază că bătaia copiilor nu are în
majoritatea cazurilor explicaţii psihologice şi adeseori există probleme
sociale şi contextuale (şomaj, desgustul de sărăcie etc).
Violenţa în famlie
ţine şi de socializarea agresiunii.Copiii agresaţi vor deveni la rândul lor
părinţi violenţi (deoarece bătăuşul frustrează dar creiază şi modelul).Tot
Gilles obsevă că violenţa este mai mare în familiile sărace,cu educaţie
precară,cu familii disociate,în familii cu peste 4 copii.Socializarea copiilor
prin bătaie apare la părinţii care au mai puţine aspiraţii pentru copiii
lor.Pedepsele variază şi în funcţie de sexul şi trăsăturile părinţilor şi a
copiilor,în funcţie de rolul pregătit copiilor în viaţa adultă.Mary Hanemann
Lystad (1972) subliniază că două aspecte sociale s-au exploarat în familiile
violente:
-structura de putere în familie;
-structura de putere a marii societăţi;
Familia ca orice grup social consistă într-o ierarhie,cu
subordonări,rivalităţi,uzul de forţă.Din acest punct de vedere,Strauss (1973)
include aceasta în structura socială,subliniind importanţa
valorilor,credinţelor,caracteristicile individuale, factorilor
precipitanţi,valorilor sociale,puterea,actul violent şi consecinţele pentru
copil,familie şi societate.În oarecare măsură conflictul nu trebuie văzut numai
în sens negativ,ci şi ca forţă pozitivă,pentru un echitabil schimb de
recompense şi pedepse.
Teoriile culturaliste văd însă cauza violenţei în afara familiei.Gill
subliniază importanţa structurii puterii în societate,lucru ce afectează
violenţa în familie, abuzul masiv social faţă de copii fiind mult mai periculos
decât cel individual.Acest abuz social constă în statisticile foamei şi malnutriţiei
la copii,morbiditatea, sărăcia,educaţia deficitară,oficializarea bătăii în
şcoală,instituţii de corecţie.Tot Gil discută valorile culturale care
sancţionează prin bătaie.Unii medici,educatori încurajează,chiar dacă nu
direct,bătaia copiilor de către adulţi.
Dacă însă violenţa
este utilizată de copii şi în societate va exista multă violenţă. Ceea ce îi
face pe părinţi să maltrateze copiii sunt în primul rând problemele
emoţionale.Există,de exemplu,o relaţie între infanticid şi potenţial suicidal
trecut şi prezent al părinţilor.Există de asemenea probleme privind
personalitatea părinţilor,în timp ce alte probleme socio-economice se referă la
alcoolism sau la consumul de droguri,de relaţiile precare între mamă şi tată cu
deplasarea ostilităţii spre copii.În alte situaţii este incriminat stersul
îngrijirii materne.Astfel Elmer vorbeşte de acumularea de stres în cadrul
familiei,mai ales la clasele defavorizate economic.Alţi factori constau în
probleme fizice şi emoţionale,copiii născuţi unul după altul,prematuritatea,creşterea
copiilor de către un singur părinte,ignoranţa părinţilor,lipsa experienţei
educative.
Bătaia mai apare şi
ca eşecul copiilor de a îndeplini anumite aşteptări ale părinţilor.Paternurile
educaţionale trec din generaţie în generaţie,rămânând neschimbate,ceea ce
psihologic este o identificare cu părinţii agresivi.Din acest caz,mama care
bate,a fost copil bătut,iar copilul bătut va bate şi el pe cei mici.Violenţa
extremă a copiilor este rară şi adesea reflectă relaţiile foarte sărace dintre
copil şi părinţi.Dacă sunt homicidali,ei îşi aleg părintele ca victimă.Unii
dintre copii sunt încurajaţi de un părinte contra celuilalt.Copiii pot violenta
de asemenea alţi copii şi în primul rând pe aceia care le ameninţă poziţia lor
în familie sau în mediul imediat.Copiii violenţi sunt receptori ai unor modele
sărace de comportament social sau a unei sutuaţii sociale stresante.
Majoritatea lucrărilor care privesc violenţa în familie iau în
considerare diferite variabile privind structurile sociale.Sunt
incluse,astfel,variabile demografice,de sex,rasă,clasă,dar şi relaţiile din
interiorul şi exteriorul familiei.Femeia este mai agresivă verbal,bărbatul
fizic iar unele comportamente sunt legate de locul ocupat de modelul de
violenţă în societate.Băieţii sunt mai agresivi ca fetele,dar sunt şi mai
frecvent şi mai intens pedepsiţi.Mamele din clasele mai defavorizate economic
sunt mai puţin permisive.Părinţii delincvenţilor sunt mai punitivi.Gordon
subliniază că fata este mai agresivă dacă mama foloseşte pedepse fizice,iar
băiatul este mai puţin agresiv dacă nu este pedepsit prea frecvent.
Anumite atitudini
agresive ale adolescenţilor pot fi corelate cu anumite atitudini părinteşti.O
mare importanţă are în această problemă
maniera de separare-identificare a adolescenţilor în cadrul
familiei.Micşorarea schimburilor dintre părinţi şi adolescenţi poate duce la
conflicte violente (Edwards),cu creşterea dorinţei de independenţă a copiilor.
Incidenţa violenţelor familiale este
foarte mare şi foarte greu de apreciat în acelaşi timp (cu excepţia homicidului
sau a bătăilor foarte grave).Mc Clintock arată că 30% dintre homicidali se
datoresc disputelor domestice.Kempe estimează tortura la copii ca având o
frecvenţă de 6%o iar Zallea estimează că 200-250.000 de copii au nevoie de
serviciile de protecţie în fiecare an în SUA,iar 3000 au fost grav răniţi.Dacă
acestea au fost doar cazurile raportate,Gill şi Noblela apreciază la 2,5-4,1
milioane de copii care se află în această situaţie.Ferguson arată că 41% dintre
violenţele faţă de copii se petrec sub vârsta de 5 ani şi foarte multe chiar
sub vârsta de un an.
Totuşi trebuie
subliniat că brutalizarea copiilor nu este un produs al zilelor
noastre,problema fiind preluată din trecut.În 1871 se creia de exemplu
Societatea pentru prevenirea cruzimii faţă de copii.
Creşterea frecvenţei violenţei faţă de copii şi a violenţei în cadrul
familiei a determinat ca în numeroase ţări să se ia măsuri de prevenire.În
acest fel s-au creat instituţii sociale menite de a preveni violenţa de acest
tip şi în special de a proteja copiii.
Etiologia comportamentului agresiv şi
violent.Având în vedere importanţa agesiunii şi violenţei în societatea
umană,implicarea lor în multiple fenomene sociale este necesară o privire
sumară asupra cauzelor care provoacă aceste fenomene.
Agresiunea este un comportament explosiv,violent,în timp ce
agresivitatea este o predispoziţie constituţională sau potenţială spre luptă
sau posibilitatea de a acţiona agresiv sau de a comite atacuri nepropvocate.Agresiunea
este mai mult sau mai puţin un comportament violent fizic sau verbal,contra
unei persoane sau a unor obiecte.
Dollard (1950) dă o
definiţie simplistă agresiunii,care ar fi o modificare ce ar avea ca scop
lezarea organismului viu,în timp ce Buss subliniază că agresiunea este un
răspuns care trimite stimulii nocivi spre alt organism.Kaufnamm include în
definirea agresiunii şi experienţa subiectului.În expicarea comportamentului
agresiv,unii pun accentul mai ales pe factorii biologici,în timp ce alţii
incriminează mai ales factorii de mediu.Freud,de exemplu,vede comportamentul
agresiv ca un instinct înăscut,lucru afirmat şi de Lorenz(1966).
Psihanaliştii
subliniază că libidoul şi agresivitatea şi-ar avea sursa la nivel
hormonal.Creşterea androgenilor,de exemplu,ar determina un comportament agresiv
şi ar duce la scăderea timidităţii (feed-backul negativ dat de androgeni şi
estrogeni ar juca un rol important).
În
cercetarea comportamentului agresiv,Visser (1972) subliniază că există 3
poziţii extreme,privind rolul experienţei conştiente:
-concepţia că experienţa conştientă nu ar avea rol cauzal;
-concepţia că experienţa conştientă are sigur efect cauzal;
Groen (1972) subliniază că după introducerea armelor de
foc,agresivitatea umană a devenit mai priculoasă şi mai letală,faţă de toate
formele de agresivitate animală;
În
discutarea etiologiei comportamentului agresiv există,aşa cum am mai
subliniat,numeroase poziţii şi puncte de vedere.În acest sens ne vom opri
asupra câtorva mai importabte.
1.Explicaţiile biologice.În
"originea speciilor" (1859) şi "Descendenţa omului",Darwin
proclama ideia "luptei pentru existenţă",confirmând punctul de vedere
a lu Hobbes,asupra naturii umane.Ideia luptei pentu existenţă şi a supraveţuirii
a avut un mare răsunet social şi politic,ceea ce l-a făcut pe Darwin însăşi să
regrete,deoarece filozofii sociali au interpretat descoperirile lui Drawin în
mod greşit,ca pe o rivalitate intraspecifică şi ca existenţa unei competiţii
permanente în natură şi societate.Acest lucru s-a exprimat prin concepţiile
social darwiniste,ceea ce sublinia Ross Buck (1976),a justificat,de exemplu în
SUA sistemul economic "laissez faire",exploatarea indienilor sau
exploatarea colonială.Deşi Darwin susţine că "omul poartă în corpul său
stampila originii sale inferioare",totuşi încercarea de a găsi explicarea
"răutăţii" sale numai în instincte este prea mult.
Explicaţiile biogenetice au dominat epoca lui Lombroso (1895),dar deşi
aceste explicaţii au trebuit să cedeze pasul curentelor
socio-psihogenetice,studii recente reactualizează tot mai mult importanţa
noţiunilor de teren şi predispoziţie la delincvenţă.Astfel,arată Sivadon (1873)
ereditar,prin procese morbide la nivelul s.n.,prin accidente,anomalii ale
desvoltării fizice,tulburări ale echilibrului hormonal.sau pur şi simplu
printr-o tulburare a structurii diencefalice,toate acestea plasează subiectul
într-o stare de "fragilitate biologică relativă".În acest
fel,solicitarea externă asupra personalităţii cu astfel de tare biologice va
determina răspunsuri deviante,inclusiv în sens antisocial.
Di Tullio (1950)
subliniază că terenul delincvent este "o expresie a ansamblului de
condiţii organice,psihice,ereditare,congenitale sau achiziţionate,care
diminuiază rezistenţa individului la instigaţiile mediului,permiţând
individului să devină delincvent".Aceste "excitaţii
criminogene",rămân la omul obişnuit sub pragul operant,în timp ce la
aceştia,ele declanşează reacţia antisocială.Lombroso (1895) a vorbit de
criminalul înăscut,în sensul unei adevărate psihopatii constituţionale.
Există,spune autorul,indivizi ereditar incapabili de socializare şi predispuşi
prin acestea la delincvenţă.Un punct similar de vedere era cultivat şi de
Prichard (1835) prin descrierea lui "Moral Insanity",sau de către
Magnan,prin descrierea "desechilibratului mintal".Chiar descrierile
lui K.Schneider (1923),aşa cum am văzut,merg în mare parte în acelaşi sens.Au
fost incriminaţi o serie de factori care ţin de constituţia biologică a individului,ca:
-Vârsta,care are o mare importanţă.Majoritatea
delincvenţilor se situiază în jurul vârstei de 25 de ani la bărbaţi şi 30 de
ani pentru feme,deşi subliniază Sivadon (1973) aceste limite s-au redus în
prezent (17 respectiv 28 de ani).Criza adolescenţei,ca şi alte crize biologice
duc la creşterea comportamentului violent.Tutt (1974) subliniază mai ales la
adolescenţi creşterea foarte mare a consumului de alcool şi de alte droguri
şi,paralel cu acesta creşterea a numeroase tipuri de violenţşi.
-Sexul are de asemenea importanţă.Toate statisticile vorbesc de
prevalenţa comportamentului agresiv la bărbaţi.Dragomirescu (1976) subliniază
că 94% dintre delincvenţii adolescenţi sunt băieţi,iar statisticile OMS arată
că 40% ditre aceştia consumă alcool.Diferenţele sexuale nu sunt numai
biologice,ci le sunt în acelaşi timp şi de statut social,vechile obişnuinţe în
schimbare,transformarea radicală a vieţii femeiei ducând la modificări
importante în ceea ce priveşte prevalenţa sexului.Bărbatul ar fi totuşi mai
predispus biologic la violenţă,datorită pierderii controlului asupra
pulsiunilor sexuale,pe când femeile ar lega delincvenţa mai ales de unele
situaţii fiziologice (sarcină,menstre).
Rolul glandelor
endocrine este de asemenea foarte mare.S-a incriminat glanda tiroidă,glandele
sexuale,hipoglicemia.De fapt,arată Jersild şi colab.(1978) aproape toţi băieţii
şi o mare parte din fete au comis cândva acte ilegale (în interpretarea strictă
a legii),deşi foarte puţine din aceste cazuri au ajuns a fi cercetate de
organele de ordine.
-Unele boli somatice pot predispune la creşterea agresivităţii.Stările
postencefalitice determină înclinaţii spre pervesiuni sexuale,alcoolismul are
de asemenea o mare influenţă.Se cunosc de asemenea legături dintre agresivitate şi anumite infirmităţi
(statură mică sau prea mare).
-Subalimentaţia creşte incidenţa răspunsurilor
agresive.Sărăcia,infometarea cronică,duc la transformări importante ale
personalităţii,determinând o mai mare înclinaţie spre concret,spre tendinţe
egoiste şi revendicative.Ellemberger (1958),pe voluntari înfometaţi timp de 6
luni,a demonstrat că în această situaţie se modifică caraterul,treptat
indivizii devin ostili,geloşi,curioşi iar modificările au persistat mult timp
după terminarea experimentului.
-Importanţa creierului a fost pe larg studiată.Leziunile cerebrale de
diferite tipuri,determină modificări de comportament în sens antisocial.Hill şi
Paud (1972) arată că la 47-50% dintre ucigaşi,se constată anomalii eeg(exces de
activitate lentă).Recidiviştii prezintă astfel de modificări de 2 ori mai
frecvente.Vorbind de importanţa sistemului nervos,Laborit subliniază
aceasta,chiar în forma sa cea mai simplă este astfel organizat,încât un stimul
(intern sau extern) poate determina un răspuns simplu,stereotip (ansamblu
stimul-răspuns care permite supraveţuirea imediată),punând în joc forţa cea mai
primitivă a snc.La om însă pulsiunea
hipotalamică (sinele freudian) se loveşte de bariera socială.Chiar în
lumea animală,arată Laborit,apare problema ierarhiei şi a stabilirii
dominanţei.La om graţie limbii,regulile dominanţei se instituţionalizează şi se
transmit ca legi dealungul generaţiilor,constituind esenţa unei
culturi.Interdicţiile sociale apar cu atât mai mari cu cât poziţia sa socială
este mai inferioară.Acestă ciocnire între pulsiunile instinctuale şi
interdicţiile sociale,constituie prima sursă de angoasă (deşi omul este
inconştient de determinismul sociocultural).La baza motivaţională a
comportamentului ar sta deci cauze pulsionale şi emoţionale.Faptul că un semnal
anunţă o pedeapsă sau recompensă se face prin intermediul sistemului
neuro-endocrin.
După Gray ar exista 3 tipuri de comportament,ca răspuns la stimuli:
1.
Comportamentul de apropiere,cu
învăţarea recompensei şi evitarea
pedepsei;
2.Comportamentul de fugă sau luptă,cu declanşarea necondiţionată
(comportament de evitare,agresiv,de apărare,cu baza în hipotalamus,substanţa
cenuşie centrală mezencefalică,amigdale);
3.Un
comportament inhibat care se traduce prin evitarea pasivă sau stingerea unui
comportament achiziţionat anterior:
Interrelaţia acestor 3 sisteme s-ar organiza la nivelul hipotalamusului.
Pe
de altă parte angoasa,care adesea stă la baza comportamentului agresiv,poate fi
în raport cu punerea în joc a sistemului adreno-simpatic şi hipofizo-suprarenal
şi se rezolvă prin fugă,luptă sau agresiune defensivă.Un alt mecanism
provocator de angoasă rezultă din ceea ce Laborit numeşte "deficit
informaţional" privind situaţia unui eveniment exterior.La om se mai
adaugă existenţa imaginarului,a cărui material este în ansamblu memorizat
conştient şi inconştient.Agresivitatea,arată Laborit,apare ca o manieră
simplistă de rezolvare a conflictului dintre pulsiunile hipotalamice şi
interacţiunea socio-culturală.Dacă este imposibil a te sustrage agresiunii
psiho-sociale,rezultatul este apariţia unei stări depresive iar uneori a
toxicomaniei.Viaţa şi agresivitatea,arată Laborit,sunt sinonime din punct de
vedere biologic.Încă de la primele mamifere apare sistemul limbic,cu
posibilitatea memorieiu de lungă durată.Graţie memoriei,motivaţia se
îmbogăţeşte cu experienţa trecutului.Apariţia cortexului,duce la posibilitatea
anticipării,la stabilirea unei strategii capabile a satisface sau a evita.
În
cadrul concepţiilor biologice o mare importanţă o au cercetările privind
localizarea în s.n.c. a bazei materiale care determină comportamentul
agresiv.Comportamentul uman se modifică după unele tumori ale lobului temporal
(leziuni constatate postmortem la agresori).Sistemul limbic,mezencefalul, hipocampul
aşa cum am mai arătat,au fost de asemenea incriminate. Agresivitatea,arată
Visser,este o unitate care se bazează pe diferite structuri fiziologice.De o
deosebită importanţă în comportamentul agresiv este hipotalamusul.Cannon arăta
în 1920 că pisica decorticată face uşor "falsa agresivitate" (cu
creşterea TA,pulsului,transpiraţiei,sburlirea părului).Această reacţie rămâne
atâta timp prezentă cât hipotalamusul posterior rămâne intact.Dacă a fost
distrus,apar doar elemente izolate ale "falsei furii".Bard arată că
hipotalamusul posterior este centrul de integrare acomportamentului agresiv.Cu
electroşocuri pe hipotalamus,Hess determină răspunsuri de furie iar Stelar
arată că hipotalamusul este o cale comună de exprimare a emoţiilor şi
motivaţiei,ambii centri,inhibitori şi excitatori aflându-se în
hipotalamus.Rolul sistemului limbic a fost studiat de către Mac Lean,care
subliniază că acesta are 3 circuite:amigdala (legată de
autoconservare),circuitul septal (legat de
sociabilitate,sex) şi al treilea circuit legat de afectiv.
Cercetările privind biotipul s-au bucurat de o mare vogă în trecut
(Lombroso, Kretschmer).Leptosomul cu temperament
schizoid,rece,introvertit,nesociabil ar fi cel mai frecvent incriminat în
comportamentele antisociale (grave şi precoce). Atletul cu temperament
flegmatic,exploziv este de asemenea incriminat în cadrul violenţei.Biotipul
displaszic ar fi predispus la crime,delicte sexuale (adeseori are tulburări de
creştere de origine endocrină).
Genetica a adus numeroase date,atât sub forma sa clasică (legată de
studiile genealogice),cât şi de forma sa modernă (bazată pe studiul
modificărioor biochimice,a anomaliilor cromozomiale).Ritter pe baza arhivelor
germane din secolul al XVIII-lea,studiază descendenţa unei bande de vagabonzi şi
hoţi (2000 de indivizi).Aceşti indivizi s-au căsătorit între ei şi s-au asociat
în diferite maniere (timp de 8 generaţii).Procentajul de criminali sau de
persoane cu comportamente antisociale a fost foarte mare.Totuşi rolul
eredităţii nu trebuie exagerat.S-au pus în evidenţă şi aberaţii
cromozomiale,anomalii (mai ale sde tip XXY şi XYY).
Agresivitatea ca fenomen înăscut (teoria
lui Lorenzo).O mare importanţă în explicarea agresivităţii o au studiile
ethnologiştilor,a cercetătorilor din cadrul psihiologiei animale.Unul dintre
aceşti cercetători (Lorenzo) arată că agresiunea este folositoare
animalului,motiv pentru care comportamentul agresiv trebuie considerat din
punct de vedere biologic ca normal şi
folositor în lupta pentru supraveţuirea speciei (analogia cu concepţia lui
Durkheim).Freud vedea isvorul energiei vitale în cadrul instiunctului
sexual,deşi aşa cum arăta Buck (1976),sub influenţa grozăviilor primului război
mondial,el va sublinia că instinctul morţii este opus celui social.Lorenzo se opune
viziunii lui Freud,care după el nu ar corespunde punctului de vedere
evoluţionist,şi care deja ar fi acreditat următoarele:
-cu cât un individ
este mai agresiv,cu atâta supraveţuirea se face mai uşor;
-în cadrul
aceleiaşi specii agresivii sunt selecţionaţi ca reproducători;
-"teritoriul"
este apărat în mod agresiv dar individul este mai puţin agresiv,când pătrunde
în alt teritoriu;
-viaţa la
vertebrate prezintă un ordin de dominare,fiecare individ trebuind să ştie cine
este mai tare şi cine este mai slab decât el (la om acest lucru se stabileşte
din adolescenţă);
Vorbind tot de comportamentul animal,Lorenzo spune că există o balanţă
între puterea de a ucide şi inhibiţia de a ucide (care la om nu ar exista).Rar
în lumea animală,lupta intraspecifică este mortală,existând o inhibiţie a
agresivităţii,înainte ca agresiunea să devină periculoasă (gestul de
supunere,opreşte de exemplu agresiunea).La om situaţia se poate prezenta chiar
invers,mai ales la grupele cu reguli severe.Lorenzo afirmă,pe bună dreptate,că
omul actual se bucură de o descărcare insuficientă a instinctului
agresiv.Nivelul crescut de agresivitate şi lipsa inhibiţiei naturale,face pe om
o specie periculoasă şi autodistructivă (mai ales la nivelul competiţiei dintre
naţiuni).Privitor la acumularea pulsiunilor agresive,J.P.Scott (1976) arată că
nu se cunosc modificări fiziologice sau chimice în agresiune care să corespundă
cu scăderea glicemiei.Lupta,spune autorul este o reacţie de urgenţă şi,este
greu de imaginat un mecanism de acumulare a energiei,care ar pune astfel
animalul în primejdie.În ceea ce priveşte sublimarea în exterior a pulsiunilor
agresive prin sport,Lorenzo subliniază că,într-adevăr aceasta ar putea avea un
rol catarhic,deşi totuşi autorul se întreabă,cum ar putea să se dreneze
agresiunea,privind la agresiunea altora.Din contra,uneori sportul poate duce la
creşterea agresivităţii.
3.Concepţii psihogenetice.Pentru Freud
criminalul era un individ care nu-şi putea stăpâni pulsiunile,el având un eu
slab desvoltat,care nu poate manipula tensiunile sinelui şi exigenţele
supraeului.Personalitatea delincvenţilor,arată Delay şi Pichot (1976) diferă de
nedelincvenţi.Delincventul are o serie de trăsături ca:multă
energie,impulsivitate,extriversiune,agresivitate,adesea sadism.Ei au de
asemenea atitudine ostilă,sunt neîncrezători,încăpăţânaţi,vor să se afirme
social cu orice preţ,nu pot suporta autoritatea.
Explicarea comportamentului agresiv a beneficiat de noţiunile de stres
şi de "reacţie de alarmă"(Selye,1936),aceste reacţii fiind
nespecifice.Ceea ce distinge agresiunea fizică de aceia psiho-socială este doar
absenţa la ultima a leziunilor directe.În agresiunea psihosocială,leziunea este
secundară,în ciuda reacţiei aspecifice şi a unei bogate fenomenologii
psihosomatice.
4.Importanţa componentei sociale.Numărul
mare de tipuri de agresiune determină ca optica asupra etiologiei să fie
pluralistă.Agresiunea,subliniază Ropartz naşte agresiune,aşa încât s-a propus
pentru acest complex,termenul de comportament agonistic (care înglobeză
comportamentul de ameninţare,atac, lezare,ca şi atitudinile şi postura de
răspuns,retragere şi fuga învinsului).Carthy şi Ebling vorbesc de caracterul
social al comportamentului agresiv (rar un animal este agresiv în absenţa unui
adversar real sau imaginar,autoagresiunea în lumea animală fiind rară şi
patologică).Prezenţa unui alt individ,indiferent de specie,este deci absolut
necesară pentru declanşarea comportamentului agresiv,motiv pentru care
comportamentul agresiv se referă la diferite aspecte ale societăţii (ca
densitatea populaţiei,structura socială etc).Densitatea ar creşte agresivitatea
în lumea animală,de unde s-a tras concluzia că fenomenul ar fi valabil şi
pentru specia umană.Deşi teoretic izolarea ar reduce agresivitatea,s-a
constatat însă şi fenomenul invers.De fapt,spune autorul,relaţia
densitate-nivelul agresivităţii ar urma o curbă în U,nivelul agresivităţii
maxime coresponzând unei anumite densităţi.O structură bună a sistemului social
scade frecvenţa şi gradul actelor agresive (ceea ce implică organizarea
ierarhică a grupului).Scoţând din grup maimuţa dominatoare,Kummer va constata
imediat după aceasta începerea bătăilor,care încetează imediat ce maimuţa
dominatoare este reintrodusă.
Un
alt mod de control al agresivităţii ar fi ritualizarea comportamentului
agresiv.Înainte de agresiune,animalul afişează o anumită "mimică
ameninţătoare"
0 comments :
Trimiteți un comentariu