Compozitia chimica a aerului

Compozitia chimica a aerului si influenta ei asupra organismului (partea II)

Bioxidul de carbon (C02) este un gaz incolor, fără miros, nu irită mucoasele, fiind în concentraţii foarte mari, el nu se simte.

Bioxidul de carbon este de 1,5 ori mai greu decât aerul, de aceea el se concentrează de obicei în partea de jos a încăperilor închise, cauzând intoxicaţia organismului.

În aer CO2 se găseşte în concentraţie de 0,03-0,04%. Această cantitate se menţine în natură la valori constante, deoarece consumul şi producerea lui se află în echilibru.

Bioxidul de carbon se elimină la respiraţia animalelor ce constituie principala lui sursă. Un om adult elimină 15-22 l CO2 pe oră. El se elimină la arderea celulară prin aerul expirat care conţine 3,4-4,5% CO2; din procesele naturale de combustie din sol; la arderile artificiale; din procesele de descompunere (la fermentare, putrificare) a substanţelor organice; la transformarea biocarbonaţilor în carbonaţi la suprafaţa mărilor şi oceanelor; din izvoarele de ape minerale.

Cu toate acestea, bioxidul de carbon îşi menţine în aer concentraţii stabile datorită, în primul rând, consumului lui enorm prin asimilaţia clorofilei. O parte din CO2 se reţine la suprafaţa mărilor şi oceanelor, iar altă parte se depune cu precipitaţiile pe suprafaţa solului.

Cantitatea de CO2 nu creşte mult nici în aerul din oraşe, unde au loc combustii multiple, nici în încăperile de locuit, chiar dacă acestea sunt aglomerate şi prost ventilate. Aceasta se datoreşte unui schimb de aer suficient prin porii pereţilor, prin crăpăturile de la uşi şi geamuri, ca să împiedice formarea unor concentraţii de CO2 prea mari. Concentraţia nu depăşeşte în cele mai rele condiţii 1% - valoare care nu este nocivă pentru organism.

Concentraţii mari de CO2 se formează în camere închise sau în locuri unde sunt surse emitente de CO2. Astfel, concentraţia de CO2 poate creşte în submarine, adăposturi antiaeriene, camere de fermentare ale fabricilor de bere, de zahăr, ruine, gropi în care au fost aruncate deşeuri. În aceste cazuri cantitatea de CO2 poate atinge valori de 5-10% şi mai mult.

Concentraţiile mici de CO2 nu acţionează nociv asupra organismului, iar cele mari cauzează creşterea concentraţiei de CO2 în sânge. Fiind un excitant puternic al centrului respirator, CO2 stimulează creşterea frecvenţei şi amplitudinii respiratorii.

La concentraţia de 2-3% de CO2 cresc şi ritmul, si amplitudinea respiraţiei; la 4% apar dispnee, stare de agitaţie, senzaţie de apăsare în piept, acufene, puls frecvent; la 5%, dispneea se accentuează şi, la o expunere prelungită, apare cianoză, la 9-10%, după un timp scurt de expunere omul îşi pierde cunoştinţa şi moare; la 20% sfârşitul letal survine doar peste câteva minute, ca rezultat al paraliziei centrilor respiratori.

Pentru a preveni intoxicaţia cu CO2, este necesar de asigurat o ventilaţie efectivă în toate situaţiile care pot favoriza creşterea concentraţiei de CO2 (camere de fermentare, mine, adăposturi etc). Bioxidul de carbon crescând, paralel cu modificarea factorilor care determină vicierea aerului în camere aglomerate, este folosit ca indicator de viciere a aerului. Cantitatea admisibilă de CO2 în încăperi este de 0,1%.

Azotul (N) este un gaz care nu participă activ în procesul de respiraţie şi numai diluează oxigenul în proporţia la care organismul este adaptat. În aerul atmosferic se găseşte în concentraţie de 78,08%.
Nimerind în organism, nu acţionează nociv, însă dacă este inspirat sub presiune (în cheson, scafandru) poate genera tulburări.

În condiţiile presiunii crescute azotul se dizolvă în sânge şi este depozitat până la saturare în ţesuturile bogate în lipide şi mai ales în ţesutul nervos. În acest caz apar tulburări în care manifestările nervoase sunt predominante.

Sindromul este cunoscut sub denumirea de "narcoza hiperbarică" sau "beţia adâncurilor", la care persoana pierde contactul cu mediul înconjurător, este dezorientată, prezintă stare generală de nelinişte, agitaţie, tulburări sensoriale, somnolenţă, bradicardie. În forme grave este posibil decesul.

Dezvoltarea tehnico-socială, pe lângă multiplele avantaje aduse colectivităţilor umane, are şi consecinţe negative, prin eliminarea în mediul ambiant (aer, apă, alimente, sol) a numeroase substanţe poluante.

În afară de elementele naturale care alcătuiesc atmosfera, în aer se găsesc permanent şi alţi compuşi rezultaţi fie din anumite procese naturale, fie din activitatea antropică. Aceştia reprezintă factorii de poluare a aerului.