SINDROMUL STOCKHOLM
SINDROMUL STOCKHOLM:
POLITICA APLICĂRII LEGII şi MODALITĂŢI de APĂRARE
ale PERSONALITĂŢII OSTATICULUI
THOMAS STRENTZ
ACADEMIA FBI
QUANTICO, VIRGINIA, 22135
JEFUIREA BĂNCII
La ora 10:15 a.m., joi, 23 august, 1973, liniştea obişnuită a dimineţii în activitatea bancară de la Sveriges Kreditbank din Stockholm, Suedia, a fost întreruptă de zgomotul unei mitraliere. De îndată ce s-a putut vedea prin norii de praf şi sticlă spartă din jurul celor 60 de persoane din bancă, stupefiate, un individ a stricat în englezeşte: „Petrecerea abia a început” .
„Petrecerea” a continuat 131 de ore, afectând vieţile a patru ostateci şi dând naştere unui fenomen psihologi cunoscut ulterior ca Sindromul Stockholm.
În timpul celor 131 de ore, de la 10:15 a.m., 23 august, până la 9:00 p.m., 28 august, patru salariaţi de la Sveriges Kreditbank au fost ţinuţi ostateci. Aceştia erau: Brigitta Lundblad, 21 de ani, angajată de 14 luni, casieră la schimb valutar, încă necăsătorită şi lucrând acum la ghişeu; Kristin Whnmark, 23 de ani, stenografa băncii la serviciul împrumuturi, astăzi lucrător cu probleme sociale şi încă necăsătorită; Elisabeth Oldgren, 31 de ani, salariată a băncii, acum căsătorită şi cu doi copii, şi Sven Safstrom, 25 de ani, un salariat nou, care lucrează acum la aceeaşi bancă, este necăsătorit . Aceştia au fost ţinuţi ostateci de un hoţ, evadat din închisoare, în vârstă de 32 de ani, cu numele de Jan-Erik Olsson . Ostatecii au fost ţinuţi într-un subsol mochetat al băncii cu dimensiuni de 3 x 14m, unde a fost închis şi un alt criminal, fost partener de celulă a lui Olsson, Clark Olofsson, de 26 de ani. Olofssom s-a alăturat grupului după ce Olsson i-a cerut eliberarea de la închisoarea Norrkoping .
Această situaţie specială a câştigat o notorietate neobişnuită deoarece teelviziunea a exploatat frica încercată de victime cât şi desfăşurarea evenimentelor. Contrar aşteptărilor, s-a constatat că victimelor le era mai mult frică de poliţie decât de hoţi. Într-un telefon dat Primului Ministru Olaf Palme, unul dintre ostateci a exprimat sentimentele generale ale grupului spunând: „Hoţii ne protejează de poliţie.” Când au fost eliberaţi, alţi ostateci şi-au exprimat surprinderea faţă de propriile lor sentimente: „De ce nu-i uram pe hoţi?”
Săptămâni în şir după incident, în timp ce se aflau sub supravegherea psihiatrilor, unii dintre ostateci au avut coşmare surprinzătoare în legătură cu posibila evadare a hoţilor fără a încerca sentimente de ură faţă de atacatori. De fapt, au considerat că atacatorii le-au redat viaţa şi se simţeau îndatoraţi acestora pentru generozitatea lor.
FENOMENUL
Sindromul Stockholm pare a fi o reacţie automată, probabil inconştientă şi emotivă în urma traumei care te transformă în victimă. Deşi unele victime pot ieşi din această stare, se consideră că nu este opţiunea raţională a victimei care decide conştient că cea mai avantajoasă comportare în această situaţie grea este să se împrietenească cu atacatorul. Acest sindrom a fost semnalizat în întreaga lume şi include un nivel ridicat de stres, pe măsură ce participanţii sunt puşi în această situaţie în care li se pune viaţa în pericol, situaţie în care fiecare trebuie să atingă noi nivele de adaptare sau regres către un nivel anterior al dezvoltării personalităţii sale pentru a rămâne în viaţă. Acest fenomen, această legătură pozitivă, afectează atât ostaticii cât şi răpitorii. Această legătură emoţională pozitivă, care ia naştere sau este generată de încordarea încăperii de detenţie, foloseşte la unirea victimelor împotriva celor din exterior. Pare că se dezvoltă filosofia „noi contra lor”. Până acum nu există o dovadă care să indice cât timp durează acest sindrom. Ca reflexul automat la lovirea genunchiului, această legătură pare să existe dincolo de posibilităţile de control a victimei şi a răpitorului.
O definiţie posibilă a Sindromului Stockholm ia în consideraţie trei faze ale experienţei şi sunt descrise astfel:
Sentimente pozitive ale ostaticilor care sunt însoţite de sentimente negative faţă de poliţie. Aceste sentimente sunt deseori încercate şi de răpitori. Pentru a ajunge la o rezolvare cu succes a situaţiei în care au fost luaţi ostateci, autorităţile de ordine trebuie să încurajeze şi să tolereze primele două faze, astfel încât să poată declanşa a treia fază şi astfel să salveze vieţile tuturor celor implicaţi.
Deşi această relaţie este o experienţă nouă pentru autorităţile de ordine, psihologii au înţeles de mult existenţa şi folosirea legăturii emoţionale ca mecanism de adaptare a personalităţii individului situaţiei de stres.
Cu ani în urmă, Sigmund Freud a elaborat teoria personalităţii şi a conceput trei sisteme principale, numindu-le ID, ego şi superego. Acestea au următoarele funcţiuni:
ID este expresia instinctivă a unui individ indiferent de realitate sau moralitate. Conţine instinctul de conservare şi distrugere, cât şi o dorinţă de plăcere.
La o persoană echilibrată, ego-ul exprimă personalitatea, controlează şi guvernează ID-ul şi superego-ul şi menţine legătura cu lumea exterioară în interesul întregii personalităţi şi al nevoilor sale. Atunci când ego-ul îşi exercită cu înţelepciune funcţiile sale executive, predomină armonia şi adaptarea. În locul principiului plăcerii, ego-ul este guvernat de principiul realităţii.
Superego-ul dictează ego-ului cum trebuie satisfăcute pretenţiile ID-ului. Este efectul conştiinţei şi de obicei este dezvoltat prin asimilarea idealurilor paterne şi a prohibiţiilor dezvoltate în timpul copilăriei.
Când personalitatea este ameninţată, ego-ul se confruntă cu un stres puternic, Ego-ul dă posibilitate personalităţii să continue să funcţioneze, chiar şi în cele mai dureroase experienţe- ca aceea în care este luat ostatic de un străin înarmat, agitat. Ostatecul doreşte să supravieţuiască şi ego-ul sănătos caută mijloace pentru a supravieţui. Mecanismele de apărare au fost discutate, explicate, examinate şi definite în repetate rânduri începând din secolul trecut. Acestea variază ca număr în funcţie de autor. Cu toate acestea, toate servesc aceluiaşi scop- protejarea personalităţii de durere şi dezorganizare.
Întrucât personalitatea doreşte să supravieţuiască, ego-ul îi furnizează mijlocul de supravieţuire. Unul dintre aceste mijloace este mecanismul de apărare. Mecanismul folosit cel mai frecvent de ostaticii intervievaţi de autor a fost regresia, pe care Normal Cameror o defineşte ca un nivel mai puţin matur şi realist al experienţei şi comportamentului. Au fost avansate câteva teorii în încercarea de a explica simptoamele observabile pe care autorităţile de ordine şi psihiatrii le-au numit Sindromul Stockholm.
În cartea sa, The Ego and Its Mechanisms of Defense, („Ego-ul şi mecanismele sale de apărare”), Anna Freud discuta fenomenul de identificare cu agresorul. Ego-ul recurge la această versiune a identificării pentru a se proteja împotriva figurilor autoritare care au generat starea de tulburare. Scopul acestui tip de identificare este să dea posibilitate ego-ului să evite furia, pedeapsa potenţială, din partea duşmanului. Ostatecul se identifică mai curând din cauza fricii decât a dragostei. S-ar părea că ego-ul sănătos evaluează situaţia şi alege din arsenalul de sisteme de apărare de care dispune acel mecanism care i-a folosit cel mai bine în trecut când s-a confruntat cu o situaţie traumatică. Personalitatea dezvoltată normal foloseşte mecanismul de apărare al identificării, în general din dragoste, atunci când îşi emulează imaginea părintească.
Identificarea are loc adesea în procesul imitativ de învăţare, ca atunci când un băiat se identifică cu tatăl său şi îl foloseşte ca model. .
Unii autori au numit acest tip de identificare „introjecţie” şi folosesc lagărele naziste de concentrare ca exemplu al oamenilor care îşi schimbă radical normele şi valorile.
Potrivit lui Coleman:
„Introjecţia este strâns legată de identificare. Ca reacţie de apărare implică acceptarea VALORILOR şi NORMELOR altora ca valori proprii chiar atunci când contravin percepţiilor anterioare.”
Coleman discută în continuare situaţiile frecvente privind persoanele care adoptă valori şi convingeri ale unui guvern nou pentru a evita retaliere socială şi pedeapsa. Această reacţie pare a urmări principiul, „dacă nu-i poţi învinge, mergi cu ei.”
Deşi identificarea cu agresorul este o explicaţie atrăgătoare pentru Sindromul Stockholm şi poate într-adevăr să fie un factor în unele situaţii cu ostateci, nu este o explicaţie completă a fenomenului. Această reacţie se observă adesea la copii, pe la cinci ani, pe măsură ce îşi dezvoltă conştiinţa şi au depăşit complexul Oedip. Au renunţat la visul de a fi adulţi şi încep acum să se ocupe de realitatea de a creşte. Aceasta se realizează de obicei prin identificarea cu un părinte de acelaşi sex şi este în general sănătoasă. Cu toate acestea, atunci când acest părinte este abuziv, observăm o identificare ce serveşte un scop dublu, de protecţie şi cel al unui ego ideal.
Sindromul Stockholm este considerat de autor ca o regresiune către un nivel mai elementar al dezvoltării decât acela observat la un copil de cinci ani, care se identifică cu un părinte. Copilul de cinci ani se poate hrăni singur, poate vorbi singur şi se deplasează. Ostaticul seamănă mai mult cu un copil mic, ostaticul este într-o condiţie de dependenţă şi frică extremă. Este îngrozit de lumea din exterior, ca un copil care învaţă să meargă şi să îşi dobândească independenţa fizică înainte de a fi gata pentru separarea emoţională de părinte.
Copilul mic are o mamă care are grijă de el. pe măsură ce nevoile copilului mic sunt satisfăcute de mamă, copilul începe sa iubească persoana care îl protejează de lumea din exterior. Adultul este capabil să îngrijească un copil mic şi să îl ajute să treacă de starea de dependenţă şi frică. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu ostaticul- dependenţa extremă, propria sa răsuflare este un cadou al agresorului. Este acum dependent aşa cum era ca mic copil; adultul atot-puternic şi dominant este prezent din nou; lumea din exterior devine din nou ameninţătoare. Armele folosite de poliţie împotriva agresorilor sunt de asemenea, în mintea ostaticului folosite şi împotriva lui. Încă o dată este dependent, probabil pe punctul de a muri. Încă o dată există o figură autoritară puternică ce poate oferi ajutor. Aşa încât comportamentul care a folosit copilului mic dependent reiese la suprafaţă ca un dispozitiv de acomodare, un mecanism de apărare, pentru a conduce spre supravieţuire.
Situaţii domestice cu ostatici
Din 1973, autorităţile de ordine s-au confruntat cu numeroase situaţii în care au fost luaţi ostatici. Nu se formează întotdeauna legătura agresor-ostatic, deşi studiile de caz arată că această legătură este adesea un factor. Prin urmare, Sindromul Stockholm trebuie avut în vedere de poliţie atunci când se confruntă cu o astfel de situaţie, când elaborează un plan de atac, când îi chestionează pe foştii ostatici şi, desigur, când agresorii sunt aduşi în faţa justiţiei.
Situaţiile în care sunt luaţi ostatici par să fie în creştere. Astăzi, mai mult ca oricând, poliţia reacţionează la furturile înarmate în curs de desfăşurare într-un timp mult mai scurt decât cu ani în urmă. Din nefericire, această capacitate îmbunătăţită de a reacţiona îl determină pe agresor să ia ostatici. În trecut, un hoţ înarmat reuşea să fugă înainte ca salariaţii să se simtă în siguranţă pentru a da alarma; însă la ora actuală, alarmele silenţioase se declanşează automat. Practicile de patrulare computerizate plasează forţele de poliţie în zonele unde este foarte posibil, din punct de vedere statistic, să se comită un jaf cu arme. O analiză a jafurilor cu arme din trecut dictează plasarea forţelor de poliţie pentru contracararea tentativelor viitoare. Progresul înregistrat într-o fază a activităţii forţelor de ordine a creat noi cerinţe în alta.
Marea majoritate a incidentelor cu ostatici sunt accidentale. În astfel de cazuri, este probabil că hoţul nu a intenţionat sa ia ostatici. Cu toate acestea, poliţia a sosit mai curând decât se aştepta şi, ca o nouă formă de derută- o formă de scăpare- hoţul înarmat încolţit ia un ostatic, astfel încât să poată avea un element de negociere pentru a se salva.
În disperare, hoţul înarmat îşi măreşte dilema adăugând răpire şi agresiune celorlalte fraude. Aceste consideraţii nu par importante pentru el la început. Emoţiile sale sunt foarte puternice: vrea să câştige timp, şi reuşeşte în acest sens. Cercetarea a dovedit că cei mai mulţi dintre agresori au antecedente penale. De aceea, deşi este disperat, răpitorul cunoaşte şi are experienţă în procedurile justiţiei penale şi înţelege consecinţele noii sale situaţii.
Agresorul încolţit are adversari mai bine înarmaţi şi mai numeroşi şi, cu cât trece timpul, situaţia sa devine mai precară. Poate că ia ostatici într-un act de ofensivă disperată. Oricare ar fi motivul, agresorul este acum legat de alţi indivizi, de obicei străini, care, în unele cazuri, vor ajunge să-l simpatizeze şi chiar să-i fie milă de el, într-un proces acum înţeles şi cunoscut.
Străinul- victima- cetăţeanul care respectă legea este forţat într-o astfel de situaţie de viaţă şi de moarte şi este nepregătit pentru această întorsătură a faptelor. Deodată viaţa lui obişnuită este răsturnată. Poliţia, care ar trebui să îi dea ajutor, pare la fel de neputincioasă. Ostaticul poate crede că poliţia la abandonat, lăsând să se întâmple aşa ceva. Totul pare nereal.
Faze ale reacţiei ostaticului
Mulţi ostatici caută imediat refugiu psihologic în negare. Potrivit autoarei Anna Freud:
Când găsim negarea, ştim că este declanşată ca o reacţie la un pericol exterior; când are loc represiunea, ego-ul se luptă cu stimulii instinctuali.
În interviuri cu autorul, ostaticii discută adesea modul în care recurg la negarea realităţii. Descoperirile legate de negare nu sunt limitate:
Pe măsură ce am continuat să vorbesc cu victimele actelor de violenţa, mi-am dat seama că reacţiile generale ale acestor victime erau asemănătoare cu reacţia psihologică a unui individ care încearcă o pierdere bruscă şi neaşteptată, produce p anumită suită de reacţii la toţi indivizii. Prima reacţie este şocul şi negarea.
Ostaticii şi-au reprimat, de asemenea, sentimentele de frică. Adesea aceste sentimente de frică sunt transformate din frica de agresor în frica de poliţie. Cercetarea a arătat că majoritatea ostaticilor mor sau sunt răniţi în timpul fazei asaltului forţelor de poliţie. Aceasta nu înseamnă că poliţia i-a omorât.
Negarea este un mecanism psihologic de apărare primitiv dar eficient. Sunt cazuri când mintea este atât de supra-încărcată de traume încât nu se mai poate descurca. Pentru a supravieţui, mintea reacţionează ca şi cum incidentul traumatic nu are loc. victimele reacţionează astfel: „nu, nu eu”; „asta trebuie să fie un vis” sau „nu se poate întâmpla aşa ceva”. Toate acestea sunt metode individuale eficiente de a reacţiona la situaţii extraordinar de stresante. Negarea este doar o fază în încercarea de a face faţă unei imposibile întorsături a lucrurilor. Toate victimele care înfruntă eficient aceste situaţii au o voinţă puternică de a supravieţui. O persoană poate face faţă stresului dormind; autorul a intervievat ostatici care au dormit în captivitate 48 de ore. Alţii leşină, deşi se întâmplă mai rar
Adesea ostaticii acceptă treptat situaţia în care se află, găsind însă o valvă de siguranţă în ideea că situaţia lor este temporară şi că poliţia îi va salva. Această schimbare treptată de la negare la iluzii de scăpare reflectă acceptarea treptată a faptelor. Deşi victima acceptă că este ostatic, crede totuşi că eliberarea va veni curând.
Dacă libertatea nu elimină imediat stresul, mulţi ostatici desfăşoară o activitate intensă, lucrează ceea ce ştiu că pot face bine: unii tricotează, alţii numără metodic şi renumără ferestrele sau alţi ostatici care nu-i ameninţă viaţa şi se angajează să se schimbe în bine, o încercare de a se folosi de o a doua şansă în viaţă. Marea majoritate a ostaticilor trec prin următoarea secvenţa de evenimente emotive: negarea, iluzii de scăpare, muncă intensă, încredere. Alianţa care se stabileşte între ostatic şi agresor vine mai târziu.
Timpul
Timpul este un factor în dezvoltarea Sindromului Stockholm. Trecerea timpului poate produce o legătură pozitivă sau negativă, depinzând de interacţiunea dintre agresori şi victime. Dacă răpitorii nu abuzează victimele, orele petrecute împreună vor produce, foarte probabil, rezultate pozitive. Timpul în sine nu poate avea acest rezultat, dar poate deveni un element catalizator în cazurile neabuzive.
În septembrie 1976, când cinci croaţi au deturnat un Boeing 727 cu 95 de pasageri la bord, într-o cursă transatlantică de la New York la Paris, s-a constatat un alt exemplu al Sindromului Stockholm. Atitudinea faţă de răpitori şi crima lor a reflectat diferite grade de expunere a celor implicaţi în această situaţie. Ostaticii au fost eliberaţi treptat. Primul grup a fost eliberat după câteva ore de captivitate; al doilea grup a fost eliberat după o zi. Chestionarea victimelor în această situaţie a produs indicii clare în sensul că Sindromului Stockholm nu este un fenomen magic, ci un rezultat logic al interacţiunii umane pozitive.
Zborul TWA 355, iniţial programat să plece de la New York City către Tucson, Arizona, via Chicago, în seara zilei de 10 septembrie 1976, a fost deturnat undeva deasupra statului New York, către Montreal, Canada, unde a fost reîncărcat cu combustibil. Deturnătorii s-au îndreptat apoi către Gander, Newfoundland, unde 34 de pasageri au fost debarcaţi pentru a uşura avionul pentru zborul transatlantic către Europa, via Keflavik, Islanda, cu 54 de pasageri la bord şi un echipaj de şapte persoane. Agresorii, în special Julianna Eden Busie, au selecţionat pasagerii care au putut debarca. Femeia şi-a bazat decizia pe criterii de vârstă şi responsabilităţi familiale. Pasagerii care au rămas în avion, inclusiv echipajul de şapte, erau necăsătoriţi, căsătoriţi fără copii sau aceia care s-au voluntarizat să rămână la bord, cum a fost episcopul O`Rourke. După ce au zburat deasupra Londrei, avionul a aterizat la Paris unde a fost înconjurat de poliţia franceză. Episodul a durat 25 de ore pentru majoritatea pasagerilor şi aproape trei ore pentru cei care au fost debarcaţi la Gander.
În lunile septembrie şi octombrie 1976, au fost chestionaţi toţi ostaticii, cu excepţia a două persoane şi toţi membrii echipajului. Ipoteza iniţială de la care s-a pornit înaintea intervievării a fost că toate victimele eliberate mai târziu ar putea reacţiona pozitiv faţă de agresori. Cu alte cuvinte, timpul era considerat un element cheie.
Ipoteza nu a fost confirmată. Dimpotrivă, se părea că atitudinea victimelor faţă de agresori diferea de la răpitor şi de la victimă la victimă, indiferent de perioada de timp petrecută în captivitate. Deşi lucrul părea nelogic, interviurile cu victimele au scos la iveală unele motive de înţeles. S-a aflat că acele victime care avuseseră contacte negative cu agresorii nu au manifestat îngrijorare pentru ei, indiferent de momentul când au fost eliberaţi. Unele dintre aceste victime fuseseră practic abuzate de agresori; evident că acestora nu le plăceau agresorii şi cereau să fie impusă pedeapsa maximă.
Alte victime au dormit cea mai mare perioadă a timpului petrecut în captivitate. Aceasta ar fi putut fi un mecanism de apărare de negare, un mijloc disperat al ego-ului de a face faţă unei situaţii absolut intolerabile. Aceste victime avuseseră foarte puţin timp contact cu agresorii şi, de asemenea, susţinuseră necesitatea pedepsei maxime. S-ar putea să nu fi avut contact direct negativ, însă nu încercaseră nici o asociere pozitivă. Singurul lor contact cu agresorii avusese loc de trei ori, când răpitorul Mark Vlasic i-a trezit la Paris, ordonând tuturor pasagerilor să se strângă în centrul avionului unde a ameninţat că va detona explozivi dacă guvernul francez nu le permite să decoleze.
Extrema cealaltă a fost mărturisită de victime, indiferent de momentul eliberării, care discutaseră cauza răpitorilor şi le înţeleseseră motivaţia şi suferinţa. Alţii au început să strângă un fond de apărare pentru foştii lor răpitori. Unii au recomandat avocaţi agresorilor şi alţii au refuzat să fie intervievaţi de autorităţile de ordine care îi arestaseră pe răpitori.
Poate una dintre cele mai auto-revelatoare descrieri ale Sindromului Stockholm a fost făcută de una dintre victimele acestei deturnări:
„După ce a trecut totul şi ne-am găsit în siguranţă, mi-am dat seama că (agresorii) mă trecuseră prin iad şi provocaseră părinţilor şi logodnicului meu o traumă puternică. Totuşi, eram în viaţă. Eram în viaţă pentru că mă lăsaseră să trăiesc. Cunoşti numai câţiva oameni, dacă îi cunoşti, care îţi ţin viaţa în mâinile lor şi apoi ţi-o redau. După ce s-a terminat şi ne-am aflat la loc sigur şi ei erau în cătuşe, m-am dus la ei, i-am sărutat şi le-am spus: `Mulţumesc că mi-aţi redat viaţa`, ştiu că sună nebunesc, însă aşa am simţit.”
Totuşi sentimentul de afecţiune pare să mascheze o traumă internă mai profundă. Majoritatea victimelor, inclusiv cele care au încercat o afecţiune considerabilă pentru agresori, au mărturisit că au coşmaruri. Aceste coşmaruri explicau frica la ideea că agresorii vor scăpa din închisoare şi îi vor răpi din nou. Dr. Ochberg raportează descoperiri asemănătoare, ca şi psihiatrul din Stockholm în 1973.
Din nou ostaticii de la bordul avionului aveau o legătură personală cu agresorii. Sentimentele unui dintre ostatici au fost clare când femeia a spus, „Nu aveau nimic la ei (bombele erau false), dar erau cu adevărat nişte tipi grozavi. Vreau într-adevăr să mă duc la procesul lor.” Este un punct de vedere foarte diferit de cel al Comisarului de poliţie al oraşului New York, Michael Codd, care a spus într-un interviu, „Ne uitam la acţiunile unor nebuni- ucigaşi.” Interviul Comisarului a urmat tentativei de a dezamorsa o bombă lăsată de răpitori; bomba a omorât un ofiţer şi a rănit grav alţi trei.
Situaţia din 1973 de la Stockholm nu este unică. Aceleaşi sentimente au fost generate şi în deturnarea făcută de agresorii croaţi, şi mai recent, deturnarea făcută de Armata Roşie Japoneză a unei curse JAL, zborul 472 în septembrie/ octombrie 1977, şi, de asemenea, în situaţia în care au fost luaţi ostatici la Consulatul german în august 1978.
Izolarea
Cu toate acestea simptomele Sindromului Stockholm nu apar întotdeauna. Sir Geoffrey Jackson, Ambasador al Marii Britanii în Uruguay, a fost luat ostatic şi ţinut de teroriştii Tupamaro timp de 244 de zile. El a rămas prin acţiuni şi în cugetul său Ambasador, reprezentantul Reginei şi, ca urmare, i-a impresionat pe răpitori cu demnitatea sa încât aceştia au fost obligaţi să-i schimbe cu regularitate garda şi să-l izoleze, de frică că ar putea convinge gărzile că numai cauza lui era justă, iar cauza lor era nebunească. Alţii, ca agronomul american Dr. Claude Fly, ţinut de terorişti Tupamaros timp de 208 zile în 1970, au evitat identificarea cu agresorii sau cauza lor. El a reuşit acest lucru scriind 600 de pagini autobiografice şi stabilind o Listă creştină de verificare de 50 de pagini, în care a analizat Noul Testament. Ca şi Sir Geoffrey Jackson, el a fost capabil să-şi creeze propria sa lume şi să se izoleze de presiunile ostile din jurul lui.
Potrivit lui Brooks McClure:
Atât în cazul lui Dr. Fly cât şi în cazul lui Sir Geoffrey Jackson, cât şi a altor ostatici, organizaţia teroristă a găsit necesar să îndepărteze gărzile care cădeau sub influenţa lor.
În majoritatea situaţiilor, Sindromul Stockholm este reciproc. Cu toate acestea, cele mai multe victime ale agresorilor terorişti sau ale răpitorilor criminali nu sunt persoane de statura unui Dr. Fly sau Ambasador Jackson şi, ca atare, nu au acea aureolă de superioritate în timpul captivităţii. Până acum, nu există un tip bine definit de personalitate mai înclinată să treacă prin Sindromul Stockholm. Victimele încearcă totuşi un număr de experienţe comune.
Contact pozitiv
Principala experienţă încercată de victimele Sindromul este contactul pozitiv cu agresorul. Contactul pozitiv este generat de lipsa unor experienţe negative, de exemplu bătăi, violuri sau abuz fizic, mai curând decât de o acţiune cu adevărat pozitivă din partea răpitorilor. Cei câţiva ostatici răniţi care au resimţit Sindromul au putut raţionaliza abuzul. Aceştia s-au convins că manifestarea de forţă a răpitorului a fost necesară pentru a prelua controlul asupra situaţiei, însă poate că rezistenţa lor (a victimelor) a precipitat declanşarea forţei agresorului. Auto-învinuirea din partea victimelor este foarte evidentă în aceste situaţii.
Victimele Sindromului Stockholm împărtăşesc şi o a doua experienţă comună. Simt şi se identifică cu calitatea umană a răpitorilor, uneori această calitate este mai mult imaginată decât reală, aşa cum au văzut victimele lui Fred Carrasco, în Texas, în 2 august, 1974.
În după-amiaza zilei de 24 iulie, 1974, la Penitenciarul din Huntsville, Texas, Fred Carrasco şi doi parteneri au luat aproximativ 70 de ostatici în biblioteca închisorii. În timpul atacului de 11 zile, majoritatea ostaticilor au fost eliberaţi. Cu toate acestea, drama s-a desfăşurat pe treptele bibliotecii între 9:00 şi 10:00 în noaptea de 3 august, 1974. atunci Carrasco i-a executat pe ostaticii rămaşi. Execuţia a avut loc în pofida scrisorilor de afecţiune din partea altor ostatici care fuseseră eliberaţi datorită problemelor lor medicale.
Unii ostatici şi-au exprimat simpatia faţă de Carrasco. Un şerif din Texas care s-a aflat la faţa locului şi apoi a vorbit cu victimele, a afirmat că existau indicii ale Sindromului Stockholm. Deşi emoţiile ostaticilor nu reflectau profunzimea emoţiilor ostaticilor din Suedia, cu un an înainte, ostaticii au recunoscut că nutresc sentimente de afecţiune pentru o persoană pe care au crezut că o vor urî. Ei l-au privit pe răpitor ca pe o fiinţă umană cu probleme asemănătoare cu problemele lor. Ordinea publică admite de mult că agresorul înarmat crede că el însuşi este o victimă a poliţiei. Înţelegem acum de ce victimele au tendinţa să împărtăşească opinia lui
Când un hoţ este prins într-o bancă prin reacţia rapidă a poliţiei, dilema este clară. Agresorul vrea să scape cu banii şi în viaţă. Poliţia îi împiedică plecarea, cerându-i să se predea. Ostaticul, un client inocent sau un salariat al băncii, este de asemenea, înăuntru. Dilema lui este asemănătoare cu cea a hoţului- vrea să scape şi nu poate. Treptat începe să-l privească pe agresorul arogant ca pe o „persoană” cu o problemă asemănătoare cu a sa. Poliţia din exterior înţelege că libertatea ostaticilor este prerogativul hoţului. Cu toate acestea, ostaticii consideră că armele poliţiei sunt îndreptate către ei; ameninţarea cu gaze lacrimogene îi nelinişteşte. Şi insistenţa poliţiei ca agresorul să se predea îi ţine ostatici. Ostaticii încep să se creadă că, „dacă poliţia ar pleca, am putea pleca şi noi. Dacă l-ar lăsa să fugă, noi am fi liberi,” aşa încât începe să se stabilească o legătură.
Reacţia răpitorului
Pe măsură ce trece timpul şi se stabileşte un contact pozitiv între ostatic şi agresor, Sindromului Stockholm îşi face, de asemenea, efectul asupra răpitorului. Acest lucru a fost evidenţiat la Entebbe în iulie 1976. cel puţin unul dintre terorişti, unul care avusese discuţii cu ostaticii de pe Cursa Air France 139, a hotărât în momentul atacului să tragă împotriva forţelor de comando israeliene decât să îi execute pe ostatici.
O relatare mişcătoare a acestei relaţii este prezentată de Dr. Frank Ochberg, atunci când povesteşte experienţa unui ostatic din South Mouluccans, în decembrie 1975. Dl. Gerard Vaders, redactor de ziar, în vârstă de aproximativ 50 de ani, a relatat experienţa doctorului Ochberg:
„A doua seară m-au legat din nou pentru a fi scut viu şi m-au lăsat în acea poziţie timp de şapte ore. Cel care părea un adevărat psihopat îmi spunea `ţi-a venit vremea. Spune-ţi rugăciunile`. M-au ales pentru a treia execuţie… Dimineaţa, când a, ştiut că voi fi executat, le-am cerut să mă lase să vorbesc cu Prins (un alt ostatic) ca să-i dau un mesaj pentru familie. Am vrut să explic situaţia mea de familie. Copilul meu adoptiv, au cărui părinţi fuseseră ucişi, nu se înţelegea bine cu soţia mea, şi mă aflam la vremea aceea într-o criză de familie… Asta era altă poveste. Cumva aveam impresia că eşuasem ca fiinţă umană. I-am explicat toate acestea şi teroriştii au insistat să asculte.”
Când dl. Vaders şi-a terminat conversaţia cu dl Prins şi a anunţat că este gata să moară teroriştii au spus, „Nu, o să vină altul întâi.”
Dr. Ochberg observa că dl. Vaders nu mai era un simbol oarecare. Era uman. În prezenţa ucigaşilor făcuse trecerea de la un simbol ce urma să fie executat la o fiinţă umană care putea fi cruţată. Din nefericire, teroriştii au ales un alt pasager, dl. Bierling, l-au luat şi l-au executat înainte de a fi avut prilejul să fie cunoscut.
Dl. Vaders explică în continuare experienţa sa intrapsihică, Sindromul Stockholm resimţit:
„Şi nu puteai să nu încerci un oarecare sentiment de compasiune pentru Malucani. Ştiu că asta nu e normal, dar într-un anumit fel par foarte umani. Ne-au dat ţigări. Ne-au dat paturi. Însă ne-am dat seama totuşi că erau ucigaşi. Încerci să negi acest lucru în conştiinţa ta. Şi ştiam că asta şi făceam. Ştiam, de asemenea, că şi ei erau victime. În cel din urmă, vor fi victime mult mai tragice decât eram noi. Vedeai dezintegrarea personalităţii lor. Disperarea crescândă. Situaţia le scăpa printre degete. Nu puteai să nu-ţi fie milă de ei. Oameni care la început aveau ego-uri de dumnezei- impregnabili, invincibili- ajungeau să fie mici, disperaţi, simţind că totul era în zadar.”
Majoritatea oamenilor nu provoacă durere altora dacă victima nu rămâne dezumanizată. Atunci când agresorul şi ostaticii lui sunt închişi împreună într-un beci, o clădire, un tren sau un avion, se pare că re loc un proces de dezumanizare. Atunci când o persoană, un ostatic, poate dovedi înţelegere, păstrându-şi demnitatea, el sau ea poate diminua agresiunea răpitorului. Excepţia de la această regulă o face agresorul care este antisocial, aşa cum a demonstrat Fred Carrasco în august 1974. din fericire cei ca Fred Carrasco din lume sunt o minoritate şi, în cele mai multe situaţii, Sindromul Stockholm este o reacţie reciprocă. Cu trecerea timpului şi stabilirea experienţelor pozitive, şansele victimelor de a supravieţui cresc. Totuşi, izolarea victimelor împiedică formarea acestei legături pozitive.
În unele situaţii cu ostatici, victimele au fost închise într-o altă cameră sau au rămas în aceeaşi încăpere, însă li s-a acoperit faţa şi au avut mâinile legate, cu căluşe în gură şi forţaţi să stea cu faţa la perete în partea opusă agresorului. Conştient sau inconştient, agresorul şi-a dezumanizat victima, fiindu-i astfel mai uşor să o ucidă. Atâta vreme cât ostaticul este izolat, timpul nu mai devine un factor. Sindromul Stockholm nu este o forţă care ar putea salva viaţa victimei.
Reacţii individualizate
În plus, s-a observat că deşi unii ostatici au reacţionat pozitiv faţă de agresori, aceştia nu au dat semne că încearcă sentimente ale Sindromului Stockholm faţă de toţi răpitorii. Logic, s-a constatat că majoritatea victimelor au reacţionat pozitiv faţă de acei agresori care i-au tratat, cum spun victimele- „decent”. Acei ostatici care au făcut relatări extravagante referitoare la comportamentul civilizat al unor agresori nu au generalizat această descriere pentru toţi răpitorii. Au dat dovadă de respingere, chiar ură, faţă de un agresor pe care l-au numit „animal”.
S-a pus o întrebare ipotetică pentru a determina profunzimea sentimentelor victimelor faţă de agresori. Toţi foştii ostatici au fost întrebaţi ce ar face în următoarea situaţie: o persoană recunoscută imediat ca autoritate de menţinere a ordinii, înarmată, îi ordonă să se culce la pământ. În acelaşi moment, unul din foştii săi agresori ordonă să se ridic. Când au fost întrebaţi ce ar face, răspunsurile au diferit funcţie de personalitatea aceluia care dă ordinul. Dacă agresorul care l-a tratat decent, să spunem că a urlat „ridică-te”, s-ar ridica. Pe de altă parte, dacă ar crede că este o comandă a răpitorului care la abuzat verbal, ar asculta ordinul poliţistului. S-ar putea spune deci că sindromul are o forţă considerabilă. Chiar în faţa unui poliţist înarmat, ar fi dispus să devină un scut uman pentru agresor. Oricât de absurd ar părea, un astfel de comportament a fost observat de autorităţile de ordine din întreaga lume.
Fie că incidentul este jefuirea unei bănci din Stockholm, Suedia, o deturnare a unui avion american deasupra New York-ului, o răpire în America de Sud sau o tentativă de evadare dintr-o închisoare din Texas, există asemănări comportamentale, în pofida diferenţelor de motivaţie sau geografice. În fiecare situaţie, o relaţie sănătoasă (sănătoasă întrucât cei care au fost implicaţi au rămas în viaţă şi au putut vorbi despre ea), pare săs e stabilească între oamenii care se află în împrejurări asupra cărora nu au control şi care nu au fost declanşate de ei; o relaţie care ilustrează folosirea mecanismelor de apărare ale ego-ului de către ostatic. Această legătură pare să ajute victimele să supravieţuiască- zdruncinaţi, însă în viaţă. Sindromul Stockholm nu este o legătură magică de afecţiune necondiţionată pentru agresor. Această legătură, deşi este puternică are limitele ei. Are limite logice. Dacă o persoană este amabilă cu o altă persoană, se naşte un sentiment pozitiv faţă de persoana respectivă, chiar dacă este vorba de un agresor înarmat, de un individ care a deturnat un avion, de un răpitor sau un puşcăriaş care încearcă să evadeze.
Nevoia victimei de a supravieţui este mai puternică decât impulsul de a urî persoana care i-a creat dilema respectivă. Tocmai capacitatea sa de a supravieţui, de a face faţă, i-a dat omului puterea de a supravieţui, de a se ridica pe scara evoluţiei. Ego-ul său funcţionează şi a funcţionat bine şi a îndeplinit funcţia sa principală, aceea de a da posibilitate personalităţii să supravieţuiască. La nivel inconştient, ego-ul a activat mecanismele de apărare corespunzătoare în ordinea corectă- negare, regresie, identificare şi introjecţie pentru a-şi atinge scopul de a supravieţui. Sindromul Stockholm este doar un alt exemplu al capacităţii ego-ului, ego-ului sănătos, de a face faţă şi a se adapta stresului intens provocat de o situaţie traumatică.
Lecţia pentru forţele de ordine este clar, chiar dacă implică într-adevăr un schimb. Prioritatea în rezolvarea situaţiilor cu ostatici este supravieţuirea tuturor persoanelor implicate. Asta înseamnă supravieţuirea ostaticului, a mulţimii care s-a strâns la faţa locului, a forţelor de poliţie şi a agresorului. Pentru a realiza acest lucru, au fost stabilite diverse proceduri de către poliţie. Perimetrele interioare şi exterioare sunt proceduri permanente menite a ţine mulţimea în siguranţă, la distanţă. Instruirea forţelor de poliţie, disciplina şi echipamentul adecvat salvează viaţa poliţiştilor. Dezvoltarea Sindromului Stockholm poate salva atât viaţa ostaticului, cât şi a agresorului. Viaţa agresorului este salvată, întrucât este puţin probabil că forţele de ordine vor face uz de forţă dacă agresorul nu face vreo mişcare precipitată. Viaţa ostaticului poate fi, de asemenea, salvată de Sindromul Stockholm, experienţa contactului pozitiv, pregătind astfel cadrul pentru regresiune, identificare şi/ sau introjecţie. Puţin probabil că agresorul va răni un ostatic pe care a ajuns să îl cunoască şi, uneori, să îl iubească.
Se sugerează că Sindromul Stockholm poate fi generat în timpul negocierilor cu agresorul: cerându-i să îi permită ostaticului să vorbească la telefon; rugându-l să verifice starea sănătăţii ostaticului; sau discutând cu acesta responsabilităţile familiale ale ostaticilor. Negociatorul trebuie să ia în considerare orice acţiune care poate scoate în evidenţă pentru agresor calităţile umane ale ostaticului.
Negociatorul poliţie trebuie să plătească un preţ personal pentru crearea acestei legături. Ostaticii îl vor blestema, aşa cum au făcut-o la Stockholm, în august 1973. Îi vor face pe poliţişti laşi şi vor fi de partea agresorului în încercarea de a ajunge la o soluţie care să le rezolve chinul, o soluţie nu neapărat în interesul lor sau în interesul comunităţii.
Din nefericire, nu se poate opri aici. Victimele Sindromului Stockholm pot rămâne ostile poliţiei şi după încetarea stării de asediu. Victimele „originale” din Stockholm continuă să îi viziteze pe agresori şi una dintre fostele ostatice s-a logodit cu Olofsson. Unele victime americane îi vizitează pe răpitori la închisoare. Alţii au strâns fonduri pentru apărarea agresorilor. Un ostatic ostil este preţul care trebuie plătit de forţele de ordine pentru un ostatic în viaţă. Sentimentele împotriva forţelor de ordine nu este un lucru nou pentru poliţie. Însă se pare că este pentru prima dată când s-a sugerat că poliţiştii caută să încurajeze ostilitatea din partea acelora pe care forţele de ordine încearcă cu toate resursele să îi salveze. Cu toate acestea, o viaţa umană este o comoară de neînlocuit şi merită puţină ostilitate. Un martor ostil sau neconvingător al acuzării este un preţ mic de plătit pentru această viaţă de om.
Interviuri cu ofiţerii de poliţie din Stockholm, Suedia, Academia FBI, 22 martie, 1978 şi 30 noiembrie, 1982
Interviu cu Dr. Frank M. Ochberg, medic, Director interimar, National Institute of Medical Health, 2 noiembrie, 1978
Calvin H. Hall, A Primer of Freudian Psychology, (O selecţie de psihologie freudianaă) (New York: the World Publishing Company, 1954), pg. 34
Anna Freud, The Ego and the Mechanisms of Defense, (Ego-ul şi mecanismele de apărare), ediţie revizuită, (New York: International Universities Press, 197-), pg. 42
James C. Coleman, Abnormal Psychology amd Modern Life, (Psihologie anormală şi viaţa modernă), ediţia a 5-a, (Glenview, Illinois; Scott Foresman Co., 1972), pg. 122
Leopold Bellak, Marvin Hurvich şi Helen K. Gediman, Ego Functions in Schizophrenics, Neurotics and Normals (Funcţiile ego-ului la schizofrenici, neurotici şi persoane normale), (New York: John Wiley and Sons, 1973), pg. 51
Hilde O. Bluhm, „How Did They Survive?; Mechanisms of Defense in Nazi Concentration Camps” (Cum au supravieţuit: mecanismele de apărare în lagărele naziste de concentrre), American Journal of Psychotherapy 2 (1948: 205)
Barbara Graves şi Thomas Strentz, „The Kidnapper: His Crime and His Background”, (Răpitorul: crima şi istoria lui), (studiu de cercetare, Operaţiuni Speciale şi cercetători, Academia FBI, Quantico, Virginia, 1977), pg. 20
Brooks McClure, „Hostage Survival”, (Supravieţuirea ostaticilor), (Ciorna preliminară a rezultatelor cercetării, 1978), pg. 17-18
Brian M. Jenkins, Janera Johnson şi David Ronfeldt, „Numered Lives: Some Statistical Observations from Seventy Seven International Hostage Episodes”, (The Rank Corporation, Santa Monica, California, 1977), pg. 22
Congresul Statelor Unite ale Americii, Senatul, Comisia pentru probleme judiciare: Activităţi teroriste: măsuri de apărare ale ostaticilor: Audieri în faţa unei sub-comisii pentru investigarea aplicării Legii pentru securitatea internă şi a altor legi de securitate, partea a 5-a, Congresul 94, prima Sesiune, 1975, pg. 265
Interviuri cu victimele Zborului TWA 355, deturnat în cursa New York City, Chicago, Illinois şi Tuscon, Arizona, 1976
Henry P. Laughlin, The Ego and Its Defenses, (Ego-ul şi mecanismele sale de apărare), (New York: Appleton-Century-Crofts, 1970), pg. 57
Frank M. Ochberg, „The Victims of Terrorosm: Psychiatric Considerations”, (Victimele terorismului: consideraţii psihiatrice), Terrorism: An International Journal, No.2 (1978): 151
David M. Alpern, „Askyjacking for Croatia”, (Deturnare direcţia Croaţia), Newsweek, 20 septembrie, 1976, pg. 25
„Skyjackers Are Charged with Murder”, (Răpitorii sunt acuzaţi de crimă), New York Times, 12 septembrie, 1976, pg. 3
Interviuri cu victimele americane ale deturnării cursei JAL, Zborul 472 din Los Angeles, San Francisco şi Tokyo, 1977
Sir Geoffrey Jackson, Surviving the Long Night, (Supravieţuind lungii nopţi), (New York: Vanghuard, 1973), pg. 49
Pentru o discuţie pe marginea modalităţii în care Dr. Fly a reuşit acest lucru, vezi: Claude L. Fly, No Hope, but God, (Nici o altă speranţă decât Dumnezeu), (New York: Hawthorn, 1973)
„Murder Suicide Found in Huntsville Case” (Crimă şi sinucidere în cazul Huntsville), Houston Post, 4 septembrie, 1974, pg. 1
„Murder Suicide Found in Huntsville Case” (Crimă şi sinucidere în cazul Huntsville), Houston Post, 4 septembrie, 1974, pg. 2
Aline House, The Carrasco Tragedy, (Tragedia Carrasco), (Waco, Texas: Texan Press, 1975), pp. 104-107
Laryy Cooper, „Hostage Freed by Carrasco Aided Prison Officials in Assault Plan”, (Ostatic eliberat de oficialităţile închisorii cu ajutorul lui Carrasco în planul de atac), Houston Chronicle, 5 august, 1974, pg. 4
William Stevenson, 90 Minutes at Entebbe (90 de minute la Entebbe), (new York: bantam Books, 1976), pg. 116
Fenomenul a fost observat în deturnarea unei curse a Liniilor aeriene filipineze la 17 septembrie 1978; în timpul unei agresiuni cu ostatici în Oceaside, California, la 3 februarie, 1975; în timpul unei tentative de furt la o bancă din Toronto, Canada, în noiembrie 1977; şi în timpul situaţie cu ostatici creată ca urmare a unui atac eşuat asupra unei bănci din New York, în august 1976, incident care a devenit ulterior subiect de film, „Dog Day Afternoon”.
„Sweedish Robin Hood” (Un Robin Hood suedez), Washington Post, revista supliment Parade, 14 noiembrie, 1976.
0 comments :
Trimiteți un comentariu