Modelele fenomenologice şi existenţiale

Modelele fenomenologice şi existenţiale

    In cadrul modelelor comportamentale şi existenţiale accentul este pus imediat şi direct pe experienţa de viaţă a pacientului,pe analiza fenomenologică,fără povara tradiţiilor sau a unor concepţii preconcepute.

      Modelul existenţial este un model mai puţin clar definit,accentul fiind pus pe întreaga existenţă umană,pe modul de a fi în lume.Pentru Sullivan (1962) factorii majori în dezvoltarea schizofreniei constau în dificultăţile relaţiilor interpersonale (ca durată, satisfacţie,frecvenţa comunicării cu alţii etc).Arieti sublinia că schizofrenia este o reacţie specifică a neliniştii dusă pănă la limita apărută în copilărie,reactivată ulterior de factorii psihologici.După Jaspers noţiunea de schizofrenie nu se limitează asupra unui proces patologic,ea exprimând înainte de toate un mod de exteriorizare a trăirilor emoţionale pe plan psihofenomenologic a întregii sale prezenţe stranii.Astfel,aşa cum face Binswanger (creatorul analizei existenţiale),cazul va fi studiat şi descris în cele mai mici amănunte pentru a face inteligibilă "o psihoză graţie studierii biografiei şi trăirilor prepsihotice ale bolnavului".După Laing (1977) schizofrenicul experimentează două căi principale:ruptura cu lumea lui şi o disrupere în relaţiile cu el însăşi.El experimentează sinele lui în singurătate şi izolare.In acest sens schizofrenia este văzută ca un eşec social sau biologic,o neadaptare sau o proastă adaptare prin pierderea contactului cu realitatea,lipsa aşa numitului "insight".In acest sens Berg spune că aici ar fi vorba de un adevărat vocabular de denigrare,care nu este numai morală,în sensul secolului al XIX-lea,ci şi un fapt,fiind un limbaj care rezultă din eforturile de a evita gândirea în termeni ca libertatea, alegerea, responsabilitatea.Dar în ciuda tuturor acestor modificări ale condiţiilor istorice,atitudinea clasică clinico-psihiatrică nu s-a schimbat în principiu de la Kraepelin.Neputând rămâne indiferent în faţa schizofreniei,psihiatrul se află în faţa unor adevărate hieroglife psihiatrice,alimentate din ceea ce spune şi acţionează bolnavul.Psihiatria clinică, subliniază Laing face o analiză formală a valorilor şi faptelor pacientului (un formalism istoric şi clinic) căci când afirmă existenţa unui simptom de boală,noi impunem de fapt sistemul nostru de gândire asupra pacientului.Dar acesta nu este un proces pur intelectual ci în acelaşi timp de dragoste.Numeroase simptome variază de la spital la spital,după diferite maniere de îngrijire.Unii psihiatri sunt înclinaţi a vedea mai uşor anumite simptome,alţii altele,doarece fiecare are sensul său propriu al identităţii şi definirea sa proprie privind cine şi ce este.In acest cadru,arat Laing,schizofrenia este o boală a disperării,a lipsei de speranţe,căci aşa cum arată Kikegaard schizofrenia nu poate fi înţeleasă dacă nu este înţeleasă şi disperarea.In acest sens tot Laing introduce termenii de securitate şi insecuritate ontologic primară.In afara securităţii de bază,viaţa nu mai poate continua în parametrii săi normali.Problema care se pune este acuma,ce relaţii va stabili individul cu el însăşi şi cu lumea din jur.Este posibil a trăi în această lume în mod "natural" sau este necesar a "transcede".Dar o asemenea anxietate poate fi o linie de pornire a unei noi desvoltări care se poate termina cu schizofrenia.Dar,spune tot Laing,în ce măsură,într-o asemenea boală,putem vorbi de un eu încorporat sau neîncorporat.In mod normal corpul este resimţit ca ceva real şi substanţial.Există posibilitatea.însă,ca în cazul unui stres puternic anumiţi indivizi să se simtă parţial disociaţi în corpul lor.Aceasta este una dintre cele mai penibile situaţii ale existenţei schizofreniei,deoarece în asemenea situaţii se pune în mod acut problema poziţiei sinelui în viaţă.La schizofreni "eul neîntrupat" îi face,pe aceştia să se simtă mai mult sau mai puţin detaşaţi de corpul lor.Corpul în asemenea situaţii este simţit mai mult ca un obiect, printre altele decât ca miezul sau inima fiinţei sale (Laing).Apare aici un fals eu,detaşat,de încorporat, privit, spune autorul,adesea cu tandreţe,amuzament sau ură.Divorţul eu-corp privează eul neîncorporat de la participarea directă de la ori ce aspect al vieţii (aceasta în condiţiile unui mare stres).

      In cazul schizofreniei se remarcă o persistentă sciziune între eu şi corp,acţiunile individului fiind simţite ca fiind un fals sitem al eului.Dar o disociere eu-corp se întâmplă şi la normali când individul se află în cadrul unei experienţe care îi ameninţă viaţa şi de la care nu există scăpare (exemple furnizate de existenţa în lagărele de concentrare).In asemenea situaţie,singura cale este retragerea fizică într-un eu propriu şi în afara corpului (Laing).Acelaşi lucru se petrece şi în vis.

      Pe de altă parte eul "interior" poate fi interesat în fenomene fanteziste şi ireale specifice schizofreniei.Sistemul eului fals,arată autorul,va fi descris ca existând în mod complementar eului interior,ocupat cu menţinerea identităţii sale şi a libertăţii,fiind transcendent-neîncorporat,scopul său fiind de a fi simplu subiect,fără o existenţă obiectivă.Om fără mască,subliniază Laing,nu există.Masca schizofrenului diferă de aceea a omului normal şi este mai aproape de una falsă care este mai specifică isteriei.

       Ey consideră schizofrenia drept o formă de existenţă delirantă.Odată constituit, domeniul schizofreniei,acesta se modifică şi ia o extindere nelimitată.Diagnosticul se pune pe slăbirea sintezei şi unităţii mentale,automatismul şi indiferenţa afectivă,disocierea mintală cu incoerenţa ideilor.Criteriul disocierii şi automatismului,arată Baruk,nu au valoarea ce li se atribuie şi este dureros a pune un diagnostic fals de schizofrenie,al cărui prognostic demolează viitorul subiectului (aşa zisele diagnostice distructive).Extinderea necontrolată a diagnosticului de schizofrenie a adus numeroase prejudicii,încât Se'glas spunea că "proporţia acestui diagnostic este invers proporţional cu competenţa psihiatrului" şi adesea poate avea consecinţe monstruoase.Extinderea fără control a diagnosticului de schizofrenie,fără probe,diagnostic susceptibil de a distruge viitorul fiinţei umane şi a familiei este unul dintre marile pericole de care se face vinovat curentul "clinico-nosologist".Baruk publica în 1938 în "Archives de neurologie" din Bucureşti,lucrarea sa "La de'mence de la schizophre'nie constituent-elles une maladie?", problemă pe care a desvoltat-o apoi pe larg în tratatul din 1959.Wernes (1975) subliniază că diagnosticul de schizofrenie face un prost serviciu pacientului,motiv pentru care în diferite ţări se fac liste cu simptomele obligatorii pentru un diagnostic atât de grav ca schizofrenia.Dar aceste liste pot fi foarte largi şi adesea pot duce la confuzii cu alte maladii.Multe dubii s-ar depăşi dacă s-ar studia viaţa individului,deoarece în nici un caz diagnosticul de schizofrenie nu se poate pune numai pe starea actuală a subiectului.Drumul spre schizoidie şi schizofrene este de fapt drumul spre asocial,adolescentul schizofren nefiind capabil a se confrunta cu lumea,să se detaşeze şi să se emancipeze ca personalitate umană independentă.Calea spre asocial este,în fapt,un eşec combinat al factorilor biologici,familiali şi culturali (Cucu,1981).In acest sens criza personalităţii adolescentului este un punct de răscruce în socializare şi asocializare,în fond spre normalitatea sau anormalitate (reacţie schizoidă).In acest fel schizoidismul adolescenţilor ar apare ca un fenomen specific acestei perioade,care apoi se rezolvă graţie procesului de socializare.