NOŢIUNI DE BALNEO-FIZIOTERAPIE

NOŢIUNI DE BALNEO-FIZIOTERAPIE Definiţie: balneo-fizioterapia este disciplina medicală care foloseşte agenţii fizici naturali sau artificiali în scop terapeutic. Istoric: este cea mai veche dintre disciplinele medicale. Aerul, soarele, apa sunt primii factori de terapeutică medicală cunoscuţi şi folosiţi de Homo sapiens de la începutul existenţei sale. Antichitatea, prin Hipocrate (460 - 377 î.e.n.) ne-a lăsat lucrări de mare valoare (Corpus hippocraticum), iar istoricul lumii antice, Herodot, contemporanul lui Hipocrat, aminteşte în scrierile sale de izvoarele de Ia termopile, cele mai vestite staţiuni balneare la greci fiind Lesbos, Lipara, Magnesia etc. La romani, instalaţiile balneare au căpătat un caracter grandios. împăratul Caracalla a construit cele mai luxoase băi din câte au existat vreodată în lume şi nu numai în Italia, dar şi în Franţa şi Germania de Sud etc. (Puteoli, Aachen, Herculanum, Plombieres etc.). In ţara noastră, primele începuturi în ceea ce priveşte staţiunile balneare şi cele minerale datează din sec. al XVIII-lea, referindu-se la apele minerale din Transilvania (Luca Wagner). Balneo-fizioterapia ca disciplină medicală terapeutică complexă cuprinde mai multe ramuri: hidroterapia, electroterapia, kineziterapia, climatoterapia, cu o serie de alte discipline derivate, şi anume: termoterapia, fototerapia, masajul, balneoterapia, mecano-terapia. 20.1. CONSIDERAŢII GENERALE Reţinem un prim aspect foarte important: orice factor fizical, natural sau artificial, se adresează întregului organism, care răspunde de asemenea ca un întreg. Al doilea amănunt este faptul că orice factor fizical terapeutic acţionează nespecific, influenţând reactivitatea organismului şi obligându-l la "răspunsuri" adecvate, care de fapt sunt evaluate ca rezultate terapeutice, Şi pentru că toţi aceşti factori fizico-naturali sau artificiali au o acţiune excitantă asupra organismului, balneo-fizioterapia constituie o "excitoterapie nespecifică", care impune organismului adaptare, de aici şi indicaţiile sau contraindi-caţiile la tratamentele balneo-fizicale. Al treilea fapt important este caracterul profilactic pe care terapia balneară îl are. Reţinem că ea se adresează terenului pe care apare şi se dezvoltă boala, este cunoscută acţiunea de călire a organismului sub acţiunea factorilor naturali bine utilizaţi. 20.2. HIDROTERAPIA Hidroterapia înseamnă folosirea apei în scop terapeutic. Factorii care acţionează în hidroterapie sunt: a) termici; b) mecanici; c) chimici. a) Factorii termici - se foloseşte apa caldă sau fierbinte (38° sau 39 - 40°). Se ştie că din acest punct de vedere apa are două proprietăţi importante: termoconductibilitatea este de 30 de ori mai mare decât cea a aerului şi termocapacitatea care este de 8 ori mai mare decât a aerului sau de 33 de ori mai mare decât a Hg. Din aceste cauze, aerul umed cald se suportă mai greu, iar apa fierbinte la 50° produce arsuri, pe când aerul la această temperatură poate fi suportat; tot pentru aceste motive apa se foloseşte la sistemele de încălzire centrală, fiind cel mai economicos mijloc de încălzire. - Apa se poate folosi şi la temperatura de indiferenţă care este de 35 - 37° (organismul nu are nici senzaţia de rece, nici senzaţia de cald), cu un bun efect de sedare şi relaxare. Este interesant de ştiut că, pentru aer, temperatura de indiferenţă a tegumentului este de 20 - 22°, iar pentru diferite substanţe (de exemplu, parafină, nămol) este mai ridicată (37 - 38°). Reţinem deci că temperatura de indiferenţă a organismului este variabilă în anumite limite (adăugarea de sare în apă dă impresia că aceasta se mai încălzeşte puţin: de fapt, apa devenind mai concentrată, temperatura de indiferenţă a scăzut cu 1 - 2°), b) Factorii mecanici sunt: presiunea hidrostatică înseamnă presiunea exercitată de apă din baie (bazin) sau lac asupra organismului. Ea este mai mare cu cât coloana de apă este mai înaltă, cu cât concentraţia este mai mare (sarea, nămolul cresc presiunea apei), sau cu cât organismul se afundă mai mult (în părţile interioare este mai crescută). Este uşor de înţeles cât de mult influenţează această presiune circulaţia, respiraţia, digestia etc. De aceea trebuie să fim atenţi la bolnavi, în special cardiaci, pulmonari, renali, hipertensivi etc.; forţa de împingere a apei de jos în sus este foarţa de ridicare a unui corp scufundat în apă. Principiul celebru, enunţat de Arhimede, că "un corp scufundat în apă, pierde din greutatea sa o greutate egală cu greutatea volumului de apă dislocuit" face ca un organism de 70 kg să cântărească într-o baie obişnuită aproximativ 7,9 kg, iar dacă apa este sărată, greutatea să scadă şi mai mult. De exemplu, în Marea Moartă, care are o mare concentraţie salină (de unde şi numele, neexistând vieţuitoare), se poate pluti; la fel în lacul Telega (Câmpina) nu se poate cădea la fund. Se îneţelege ce importanţă covârşitoare are această forţă de împingere a apei în kinetoterapie, când bolnavul depune la intrarea în baie un mic efort muscular de învingere a acestei forţe - deci kinetoterapia activă -, iar mişcarea în apă se face mult mai uşor decât în condiţii de mediu obişnuit; muşchiul deficitar, care trebuie să mişte segmentul, să zicem de 10 kg, în apă depune un efort ca pentru 1 kg (aproximativ a 1/10 parte)! - tot aici se mai adaugă mişcarea apei produsă natual (valurile) sau artificial (prin jeturi de presiune), care influenţează activ îndeosebi circulaţia periferică. Ceilalţi factori mecanici: fricţiunea, baterea, turnările de apă, bulele de gaz (aer, C02, O) îşi au importanţa lor, îndeosebi în circulaţia periferică, şi vor fi studiaţi la capitolele respective. c) Factorii chimici sunt reprezentaţi de diferite substanţe introduse sub formă de infuzii sau decoctori în baie: muşeţel, nalbă, frunză de nuc, muştar, hrean, cetină de brad sau diverse amestecuri de plante medicinale; de asemenea sare, iod, sulf, nămol, gaze etc. Uleiurile sau esenţele volatile conţinute în plantele medicinale au o bună acţiune se-dativă. altele sunt stimulente sau chiar iritante (muştar, hrean), iar celelalte au o bună acţiune terapeutică (sare, iod, nămol). 20.2.1. ACŢIUNE FIZIOLOGICĂ Această acţiune se manifestă local şi general. a) Local, cităm reacţia dermo-vasculară, Acţiunea fiziologică a factorilor hidrici şi termici se exercită prin intermediul tegumentului. Pielea este primul organ de întâlnire cu factorii hidrici. Prin structura sa caracteristică - vastă reţea vasculară şi de receptori nervoşi - se pot obţine multiple şi variate răspunsuri, reacţii locale şi generale. Aceste răspunsuri tegumentare faţă de agenţii hidrici reflectă reactivitatea generală a organismului, despre care ştim că poate fi proprie fiecărui individ, de unde şi hiper-, hipo- sau" normo-reactivitatea. Nu s-a putut testa printr-o probă precisă de laborator reactivitatea organismului, în orice caz, bolnavul are subiectiv senzaţia de căldură, iar obiectiv apare roşeaţa pielii. Aceasta se poate aprecia prin proba Dalmady (Sturza), care constă din apăsarea cu policele pe tegumente timp de 3 secunde; după ridicare rămâne o pată albă, 3-5 secunde (normoreactivi). La hiporeactivi pata albă dispare după 8-9 secunde (reacţia slabă), iar la hipereactivi dispare foarte repede (1-2 secunde). în concluzie, această reacţie locală se numeşte şi reacţie dermovasculară şi este bine să fie cunoscută, căci diferă la copil, adult, bătrân, bărbat sau femeie, om sănătos sau bolnav, dealtfel tegumentul a constituit pentru clinicieni sediul simptomelor atâtor afecţiuni, chiar dacă organele în suferinţă erau situate la mare distanţă, aceasta putându-se explica numai prin vasta reţea vasculară şi nervoasă ce leagă metameric (zonal) organele cu tegumentul (zonele metamerice Tarin-Head) b) Fenomenele de provocare sunt reacţii generale, de acutizare a unora dintre fenomenele clinice, în legătură cu folosirea mai puţin bine dozată a agentului hidric sau cu lipsa de răspuns normal a organismului bolnav. Este reacţia balneară sau vechea "criză balneară" cunoscută din vechime în legătură cu folosirea apelor minerale. Să vedem, pe scurt, acţiunea procedurilor hidro- şi termoterapice asupra diferitelor aparate şi sisteme. 1. Acţiunea asupra aparatului cardio-vascular poate că este una dintre cele mai importante acţiuni. Ea se referă la circulaţia periferică şi la cord. a) Acţiunea asupra circulaţiei periferice (cordul periferic): bogata reţea vasculară te-gumentară, care după Hutchinson constituie un adevărat cord periferic, reacţionează sub acţiunea excitantului cald sau rece în 3 faze: - Vasoconstricţia este faza iniţială, care este mai lungă sub acţiunea recelui. Poate apărea "pielea-de-găină", provocată de contracţia muşchilor erectori ai perilor, ca reacţie pentru a împiedica pierderea de căldură, prin micşorarea suprafeţelor de radiaţie a pielii. Aceeaşi vasoconstricţie apare şi sub acţiunea excitantului cald, dar este de foarte scurtă durată, uneori aproape nesesizată macroscopic (pletismografia, capilaroscopia o confirmă). - Vasodilataţia activă este faza în care se produce o înroşire (hiperemie) a tegumentului (roz-roşiatic), sub acţiunea aceluiaşi excitant, cald sau rece. Este de durată mai lungă, şi este cea mai importantă dintre faze, motiv pentru care căutăm s-o prelungim cât mai mult la hidroterapie. - Vasodilataţia pasivă sau paralitică urmează de obicei celei precedente, dacă acţiunea factorului excitant se prelungeşte sau dacă este prea brutal. Tegumentele capătă o culoare roşie violacee sau marmorată (de exemplu: când se stă mult afară în ger "se învineţeşte de frig"). Este reacţia pe care nu o dorim şi trebuie s-o evităm în hidroterapie, constituind indicaţia că trebuie întreruptă procedura. Aceste reacţii nu sunt însă numai locale. Ele pot antrena şi modificări circulatorii la distanţă, care se produc după anumite legi studiate şi enunţate de diferiţi cercetători, şi anume: Legea reacţiei consensuale (Ottfried-Miiller), după care reacţia dermovasculară locală cuprinde întreaga suprafaţă a tegumentului. De exemplu: răceala de la picioare îţi dă senzaţia de frig, cu frison şi "piele de găină" pe tot corpul. Legea reacţiei antagoniste (Dastre-Morat) dă explicaţia antagonismului existent între circulaţia periferică (tegument, mucoase) şi circulaţia profundă la nivelul organelor interne. Astfel ne explicăm de ce o vasodilataţie periferică (exemplu ventuzele, în congestia pulmonară) produce o decongestionare (vasoconstrucţie) profundă (a plămânului, în exemplul de mai sus). Legea Hauffe: ca o excepţie de la reacţia antagonică, Hauffe a arătat că sunt unele organe - coronarele, vasele cerebrale, renale, bronşice etc, - care reacţionează consensual, şi nu antagonic faţă de excitantul termic utilizat (sunt organe cu circulaţie termino-termi-nală). De exemplu, aplicarea de căldură locală pe lombe face ca vasele şi musculatura să reacţioneze consensual, de unde practic folosirea căldurii locale în colica renală; sau o baie călduţă la mâini dă reacţii consensuale coronariene, de unde prevenirea şi chiar oprirea unei asemenea crize prin această procedură. Tot astfel este explicată şi acţiunea pungii de gheaţă în hemoragiile cerebrale. Kiricinschi merge mai departe şi arată că reacţia consensuală se produce metameric, cuprinzând toate organele situate pe aceeaşi zonă metamerică (exemplu, căldura pe regiunea hepatică combate colica hepatică ş.a.m.d.). b) Acţiunea asupra cordului: cordul nu rămâne indiferent faţă de excitantul termic. Astfel, recele precordial calmează şi uşurează munca inimii (accelerează frecvenţa cardiacă etc.), iar procedurile fierbinţi obosesc cordul. Totul este însă în funcţie de starea miocardului şi a coronarelor. c) Acţiunea procedurile asupra sângelui: compoziţia sângelui este deviată spre aci-doză prin procedurile reci şi spre alcaloză prin procedurile calde (datorită hiperventilaţiei ce scade CO2). Coagulabilitatea creşte în procedurile calde şi invers în cele reci. 2. Acţiunea asupra respiraţiei: recele - după o inspiraţie profundă şi o pauză scurtă -măreşte frecvenţa respiratorie. Procedurile calde declanşează, de la început, o respiraţie frecventă şi superficială. Zona care influenţează cel mai mult respiraţia este ceafa, probabil prin apropierea sa de bulb. 3. Acţiunea asupra musculaturii: procedurile reci au efect stimulent asupra musculaturii striate şi netede; ele menţin totuşi şi elasticitatea fibrelor musculare - sunt deci tonizante. Procedurile calde sunt relaxante. Ele au un efect antispasmodic, de unde şi indicaţia lor în colici. 4. Acţiunea asupra sistemului nervos: aplicaţia de rece scade sensibiilitatea nervoasă şi are un efect anestezic. Recele a fost unul dintre primele mijloace anestezice folosite în chirurgie. (Larey, celebrul chirurg al lui Napoleon, a folosit la maximum acest procedeu anestezic). Kelenul, utilizat astăzi, dă refrigeraţie locală şi anestezie. Căldura are un efect excitant în procesele acute şi este analgezică în procesele inflamatorii cronice. 5. Acţiunea asupra metabolismului: procedurile reci determină o creştere a metabolismului printr-un consum mai mare de oxigen. Procedurile calde produc creşteri metabolice mai uşoare prin consum de glucide şi lipide. Procedurile indiferente nu modifică metabolismul. Acţiunea asupra termoreglării: omul, ca fiinţă homeotermă, are o temperatură constantă (36 - 37°). Menţinerea acestei constante fiziologice se face prin mecanismul de ter-moreglare, care îşi are sediul în tuber cinereum şi este de două feluri: chimic şi fizic. Termoreglarea chimică constă în intensitatea proceselor metabolice (de arderi), din organism, atunci când acesta se află într-un mediu rece. Termoreglarea fizică intră în acţiune când organismul se află într-un mediu cald şi când are loc evaporarea lichidelor de la suprafaţa tegumentului care, conform legii fizice, se face cu scădere de temperatură. Transpiraţia - care produce evaporare - poate uneori determina chiar scăderi brutale de temperatură, de unde şi posibilitatea unor "congestii" a frigore. De aici,o regulă practică: să ştergem, să uscam tegumentele transpirate. Tot în termoreglarea fizică mai intervin două fenomene: radiaţia şi convecţia, prin care organismul pierde căldură dacă temperatura sa este mai mare decât a mediului înconjurător. Se mai adaugă o serie de factori de mediu - ca presiune, umiditatea, mişcarea aerului, care pot influenţa termoreglarea. Se ştie cât de mult contribuie curentul de aer la evaporare (o temperatură de 40° în aer uscat se suportă mai bine decât 30° în aer umed). Procedurile hidrice pot influenţa termoreglarea (fricţiunile, duşurile etc:) ca şi unele substanţe (alcoolul). Consumul de alcool duce la vasopareză, împiedică redresarea vasculară la rece (adică vasoconstricţia reflexă nu se mai produce când alcoolicul iese în frig), motiv pentru care alcoolici fac uşor pneumonii galopante sau chiar îngheaţă. Ţesutul adipos mai bogat constituie un bun izolator termic, după cum răcirea corpului este mai rapidă acolo unde există o suprafaţă mai mare faţă de volum (de unde şi indicaţia băilor reci de durată mai scurtă la copii, care răcesc mai uşor). Antrenementul are un rol foarte important. Procedurile reci, fricţiunile, duşurile au un bun efect stimulent vascular, care se apreciază printr-o promptă vasoconstricţie reflexă la schimbarea de mediu, de aceea, la cei care le practică răcelile sunt mult mai rare: ei au devenit astfel oameni "căliţi". 7. Acţiunea asupra secreţiilor: secreţia sudorală: în mod normal există o eliminare de apă prin tegumente, nesesizabilă, numită perspirotio insensibilis. Căldura transformă perspiraţia în transpiraţie (sudoare). Procedurile calde cresc sudaţia (băile de nisip, nămol, aer cald, băile de lumină ea). Sudaţia se poate mări prin ingerarea unui pahar cu apă rece (metoda Priessnitz), care acţionează conform reacţiei antagoniste (Dastre-Morat, producând o vasoconstricţie tegumentară, care potenţează transpiraţia; - secreţia renală: circulaţia renală reacţionează consensual cu tegumentul. în consecinţă, procedurile calde stimulează diureza (termofor, diatermie, comprese calde); - secreţia gastrică reacţionează antagonic: căldură pe abdomen reduce secreţia gastrică, invers răceala epigastrică. In schimb, ingestia de băuturi calde, creşte secreţia gastrică. secreţia biliară este mai puţin studiată. Se obţin creşteri prin aplicaţii reci, dar şi calde, de scurtă durată. 20.2.2. PROCEDURI HIDROTERAPICE Consideraţii generale: metodele de tratament în hidroterapie se mai numesc şi proceduri care se împart în: generale şi parţiale: Procedurile generale sunt proceduri mari (băi, împachetări etc.) şi se prescriu dimineaţa, fiind mai solicitante pentru organism. Celelalte, parţiale sau mici, se execută după-amiază. Tratamentul trenbuie adaptat fiecărui bolnav în parte, efectuându-se doar 1-3 proceduri/zi. Vom descrie pe scurt cele mai folosite proceduri în hidroterapie. 1. Compresele: sunt cele mai simple proceduri - o bucată de pânză înmuiată în apă şi stoarsă este o compresă. Ele sunt de mai multe feluri, după temperatură şi regiunea de aplicare. După temperatură sunt: calde, reci, stimulente şi cu aburi. - Compresa rece: are efect antalgic, vasoconstrlctiv, deci antihemoragic şi antiinfla-mator. Ca indicaţii se foloseşte în orice proces inflamator acut. Uneori, se înlocuieşte cu punga cu gheată. Se schimbă la 5 - 10 minute când s-a uscat. Este indicată în abcese, flegmoane, apendicite acute, hemoragii digestive, cerebrale etc. - Compresa caldă: are o acţiune antalgică, relaxantă, de sedare, antiinflamatoare, va-sodilatatoare, fapt pentru care este indicată în toate procesele inflamatorii cronice (colica hepatică, nefritică etc.). Compresa Priessnitz (prişniţ); este o compresă stimulentă folosită pentru prima oară de ţăranul din Tirol care purta acest nume. Este o compresă rece, acoperită de una uscată. Ca acţiune, la primul contact cu tegumentul se produce vasoconstricţia, apoi se încălzeşte (deci vasodilataţie), încălzire care produce evaporarea apei din compresă, ducând la răcirea tegumentului şi aşa mai departe, până la uscarea ei. Se poate observa deci succesiunea vasoconstrlcţiei-vasodilataţie, care are un bun efect stimulent, tonizant. De aici şi indicaţia Priessnitz-ului în inflamaţiile subacute şi cronice, cu un puternic efect resorbit. 2. Spălările: sunt proceduri secundare, ele sunt foarte importante fiindcă devin obligatorii după procedurile calde. Rolul lor este de a obţine redresarea vasculară şi deci de a împiedica pierderea de căldură. Se evită astfel răcelile, iar procedurile pot fi efectuate şi în sezonul friguros (iarna). Se fac cu apă rece la 22 - 2°. 3. Fricţiunile: sunt proceduri care acţionează atât prin factorul termic, cât şi prin cel mecanic, ele sunt întotdeauna reci, folosindu-se bucăţi de pânză umede peste care se execută fricţiuni, prin mişcări lungi de alunecare cu palmele, până când acestea se încălzesc (vasodilataţie activă). După acestea, regiunea acţionează se şterge şi se acoperă. Ele pot fi parţiale (mâini, membre inferioare, torace etc.) sau totale (complete). Se pot executa şi la patul bolnavului imobilizat (fracturi, reumatism). 4. Cataplasmele: cataplasmă înseamnă aplicarea unor subtanţe, de obicei umede, pe tegument. Cele mai cunoscute sunt cataplasmele cu muştar, cu hrean, muşeţel, nămol etc. Ele se folosesc şi astăzi (muştarul), mai ales la copii, în procesele inflamatorii acute, pentru efectul lor revulsiv, decongestionant, analgezic şi antispasmodic (pneumonii, congestii, periviscerite, mialgii, nevralgii etc.). Acţiunea lor este aplicată atât prin factorul termic, cât şi prin cel chimic (esenţele volatile). 5. Impachetările: sunt proceduri umede şi uscate, după cum se folosesc cearşafuri umezite sau diect pătura ce înveleşte bolnavul, după o anumită tehnică; există şi împachetări cu diferite substanţe (parafină, nămol). Acţiunea lor este puternic vasodilatatoare, cu bun efect antiinflamator, resorbitiv şi antalgic, relaxant. Se folosesc în toate procesele inflamatorii cronice: artrite, artroze, nevralgii, redoare etc. La fel se procedează şi cu îm-pahetările cu nămol şi nisip. După aceste proceduri calde obligatoriu trebuie să urmeze spălarea. 6. Afuziunile: sunt turnări de apă fără presiune. Ele sun reci sau alternante (calde şi reci). Se pot realiza printr-un furtun sau chiar o stropire fără rozetă. se toarnă apă pe membrele inferioare. în orice procedură alternantă se începe cu cald şi se termină cu rece, durata recelui fiind sub jumătate din durata aplicării caldului. Numărul turnărilor (3 - 5) se face până se obţine reacţia dermo-vasculară. Ca orice procedură alternantă, fuziunile au un efect bun stimulten, tonizant. Se folosesc în tulburările circulatorii periferice, insuficienţă venoasă, sechele după flebite, edeme cronice etc. 7. Duşurile: sunt proceduri foarte cunoscute şi utilizate, ele sunt reci, calde alternante şi speciale; sau după forma jetului de apă "în rozetă", în sul" sau "în evantai" (duşul grădinarului). Indicaţiile duşurilor, după temperatură, se confundă cu cele ale compreselor reci sau calde, iar cele alternante, ca şi fricţiunile, au un efect stimulent, tonizant. Dintre acestea, duşul scoţian este un duş "în sul" alternant, cu o presiune de 1 - 2 atmosfere jetul de apă fiind la o distanţă de 5 - 6 m faţă de subiect. Pentru efectul său stimulent, tonizant, este indicat în afecţiunile cronice reumatice, sciatice cronice, nevroze, obezitate, hipoti-roidism etc. Dintre duşurile speciale menţionăm duşul-masaj şi duşul subacvat. Duşul masaj, după nume, este un duş cald, cu 5 - 6 rozete, la care se adaugă masajul. Are un efect resorbant prin masaj, fiind indicat într-o serie de procese cronice reumatice, enurologice (artrite, artroze, spondiloze, sciatică, obezitate etc.).Duşul subacvatic este un duş "în sul" cu presiune de 2 - 3 atmosfere, proiectat sub apă la 10 - 15 cm de tegument. Există instalaţii speciale în acest sens. Efectul şi indicaţiile sunt similare cu cele ale duşului-masaj, numai că se suportă mai bine. Duşul de aer cald se realizează cu foenul; de obicei este însoţit de masaj. Are aceleaşi indicaţii şi acţiuni ca şi duşul-masaj, numai că este o procedură mai blândă. Contraindicatiile duşurilor: evităm duşurile cu presiune (scoţian) în fragilitatea vasculară, în psihoze, stări de agitaţie, la gravide, în stări febrile etc. 8. Băile: sunt cele mai solicitate proceduri în hidroterapie. Ele sunt de mai multe feluri: simple (cu apă obişnuită); medicamentoase, cu diferite substanţe (sare, iod, sulf etc.); complete sau parţiale (de mâini, picioare, şezut); la temperatura de indiferenţă (35 - 37°) calde (38 - 40°) sau reci sub (22). Reamintim că băile acţionează prin cei trei factori: termic, chimic şi mecanic (presiunea hidrostatică, presiunea de jos în sus, mişcarea apei în baie). Băile indiferente (35 - 37°) au un efect sedativ, relaxant, de unde şi indicaţiile pentru boli ale aparatului locomotor, nevroze etc. Băile calde au acţiunea şi indicaţiile procedurilor calde (afecţiuni cronice ale aparatului locomotor, ortopedice - sechele, pareze, paralizii, reumatism cronic. Baia kinetoterapeutică este aceea la care se adaugă mişcările pasive în apă şi mişcările active executate de bolnav, pe perioade de 4 - 5 minute (adică 5 minute stă în baie, 5 minute mişcări pasive, 5 minute pauză şi 5 minute mişcări active - în total 20 de minute), această baie kinetoterapeutică este folosită în special în anchiloze, redori musculare, articulare, pentru uşurinţa mişcărilor în apă (vezi partea generală). Băile reci (generale) sunt proceduri foarte drastice, folosite rar. Băile răcoroase (32 -34°) sunt: halbbad-vX (baia de jumătate) şi baia cu peria (tot de jumătate, adâncimea apei din baie atingând (25 - 30 mm). Sunt proceduri laborioase, cu un bun efect stimulent. Bineînţeles că băile complete nu vor fi indicate la cardiaci, aterosclerotici etc. Băile parţiale, de mâini sau picioare, sunt proceduri uşoare care pot fi calde, reci şi ascendente. Băile ascendente (Hauffe), la care se creşte progresiv temperatura de la 37 la 40°, se folosesc în crizele de astm bronşic, crizele anginoase, pentru reacţia lor consensuală. Celelalte - calde sau reci - au indicaţii în general identice cu cele ale procedurilor la această temperatură - în inflamaţiile cronice sau acute ale zonelor unde se aplică (mâini, picioare sau sfera pelviană). Băile medicinale: sunt de asemenea foarte folosite, la ele adăugându-se: o substanţă chimică (I; CINa, S etc.); plante medicinale (infuzii sau decocturi); gaze (CO2, O, aer). Ele acţionează prin toţi factorii cunoscuţi: termici, chimici şi mecanici. Băile medicamentoase (cu iod, sare, sulf, amidon etc.) se folosesc îndeosebi în boala reumatismală, afecţiuni dermatologice etc. şi se pot face şi în casă. Sunt cunoscute din popor băile cu frunze de nuc (conţin iod). Băile cu plante medicinale (flori de fân, nalbă, cetină de brad, muşeţel, mentă) au un bun efect sedativ şi relaxant. Se fac la o temperatură între 36 - 37°, deoarece esenţele conţinute se volatilizează la o temperatură mai mare. Boala reumatismală cronică, nevrozele, H.T.A. compensată, maladia ulceroasă etc. sunt tot atâtea indicaţii pentru aceste băi. Băile cu bule gazoase (CO2, O2, aer) se prescriu tot aproape de temperatura de indiferenţă (35 - 37°) altfel gazul evaporându-se (sifonul ţinut la căldură pierde gazul). Bulele gazoase din baie se sparg de tegumentul bolnavului, exercitând un masaj fin, un efleuraj care dă o hiperemie activă, scăzând barajul periferic. în acest fel T.A. scade, ritmul cordului devine mai bradicardic, diastola este mai mare, iar afluxul coromarian mai bogat (sunt rezultate ce se obţin cu digitală). Ele au un bun efect calmant. De aici indicaţia acestor băi în H.T.A., tulburări ciruclatorii periferice (arterite etc.), sechele de flebite, nevroze, boală ulceroasă etc. Gazele se obţin din butelii obişnuite (CO2, O2). 20.3. TERMOTERAPIA Termoterapia cuprinde proceduri ce dezvoltă o mare cantitate de căldură. Amintim aici băile de aburi, băile de aer cald (se fac în dispozitive speciale), băile de soare şi nisip, ca şi băile de lumină parţiale sau complete (care se fac de asemenea în dispozitive speciale) şi despre care vom vorbi în cadrul fototerapiei. Acţiunea şi indicaţiile acestor proceduri intense sunt cele ale procedurilor calde în genere: boala reumatismală, afecţiuni locomotorii, ortopedice (anchiloze, redori etc.), obezitate şi diabet zaharat (pentru stimularea proceselor de arderi în organism), intoxicaţii cronice cu metale (Pb, Hg etc.), hipotiroidism etc. 20.4. BALNEOTERAPIA Acest capitol cuprinde studiul apelor minerale şi al nămolului. 20.4.1. APELE MINERALE Apele minerale sunt ape naturale, folosite în cura externă sau internă, ca tratament. O apă minerală conţine diferite substanţe ca: săruri, elemente chimice (de exemplu Fe sau gaze) într-o anumită concentraţie, de unde şi varietăţile de ape minerale. Tutuşi, sunt anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o apă ca să fie minerală, şi anume: să aibă minimum 1 g%o săruri; să conţină elemente chimice cu mare acţiune (Fe, I, As), în anumite cantităţi; să conţină anumite gaze (CO2, SH2, emanaţii radonice) de asemenea în anumite proporţii; să izvorască la o temperatură de cel puţin 20°. 20.4.1.1. ORIGINE Izvoarele vadoase sunt cele ce provin din precipitaţiile atmosferice. Apa pătrunde în profunzimea solului, dizolvă diferitele elemente conţinute în rocile permeabile, sau pătrunde prin fisuri sau falii ale scoarţei pământului, realizându-şi gradul de mineralizare şi circulând subteran. CO2 din atmosferă măreşte această calitate dizolvantă a apei. Majoritatea apelor minerale din ţara noastă sunt de origine vadoasă. Izvoarele juvenile provin din apa de condensare vulcanică. Ele sunt la mari adâncimi. Noi nu avem în ţară asemenea izvoare, care se găsesc în preajma munţilor vulcanici. Izvoarele mixte sunt izvoarele juvenile amestecate cu apă de infiltraţie. Apele veterice sunt pânze de apă închistate, aflate în vecinătatea zonelor petrolifere sau în gaz metan. Au un conţinut sărat, iodurat şi se găsesc la noi în Transilvania şi regiunea subcarpatică. 20.4.1.2. CLASIFICARE Se au în vedere diferite criteri: - după temperatură sunt ape minerale atermale (reci, sub 20°), ape minerale termale (peste 20°), dintre care unele sunt izoterme - 34 - 37 - şi altele hiperterme - 37 - 38°. - după concentraţia osmotică: ape acratice, cu mineralizare sub 1 g%o substanţe solide faţă de 90 g%o concentraţia plasmei, ape izotone, cu o concentraţie de 8 - 10 g%o(c şi serul fiziologic); ape hipetone, cu o concentraţie de peste 10 g%o - după compoziţia chimică există 11 categorii de ape minerale şi anume: - ape oligominerale sau acratice, care au minimum 1 g%o substanţe solide; - ape carbo-gazoase, cu 1 g C02%o; - ape alcalino-teroase sau teroase, cu 1 g%o bicarbonat de ca, Mg; - ape cloruro-sodice, cu 1 g%o clorură de sodiu; - ape sulfatate, cu 1 g%o sulfat de Na sau Mg (ape purgative); sau cu sulfat de calciu (ape gipsoase) sau de fier (ape vitriolice); - ape feruginoase; cu minimum 10 mg%o Fe; - ape arsenicale, cu minimum 0,7 mg%o As; - ape iodurate, cu 1 mg%o iod; - ape sulfuroase, cu 1 mg%o sulf; - ape radioactive (conţin 80 u. Mache/1). Apele minerale se folosesc în cura internă (se beau) sau în cura externă (sub formă de băi, inhalaţii şi pulverizaţii, spălaturi, irigaţii), sau se pot utiliza în ambele cure. S-au făcut chiar preparate injectabile din ape minerale. Câteva cuvinte despre fiecare dintre apele minerale descrise mai sus: Apele oligometalice (l%o): sunt ape slab mineralizate şi pot fi termale sau reci. Ele conţin Na, I, S, Ra (Geoagiu, Felix, cu o temperatură de 40 - 45°) şi sunt folosite în bolile aparatului locomotor. Cele reci (acratopege) sunt utilizate în cura de băut (sunt îmbuteliate.şi se găsesc în comerţ). Exemple: Olăneşti, Călimăneşti, folosite în bolile digestive sau urinare. Apele carbo-gazoase (1 g%o CO2): sunt indicate atât în cura internă (boli digestive, cronice, cu hiposecreţie gastrică), cât şi în cura externă (în bolile cardiovasculare şi hipertensiunea arterială, arterite, boala Raynaud, acrocianoze sechele postfeblitice, insuficienţe venoase etc.). Mofetele sunt emanaţii gazoase naturale de CO2, folosite în cura externă în bolile cardio-vasculare. Exemple de staţiuni: Borsec, Tuşnad, Vatra Dornei, Covasna, Buziaş. Apele alcaline (1 g%o bicarbonat): sub formă pură nu există la noi în ţară; se întâlnesc sub forma combinaţiilor (ape alcalino-teroase cu Ca, Mg), alcaline, cloruro-sodice, carbo-gazoase, sulfuroase, sulfatate, feruginoase. Ele sunt folosite în cura internă, îndeosebi în afecţiunile digestive, hepato-biliare. în cura externă se folosesc în inhalaţii şi pulverizaţii (în afecţiuni ale căilor respiratoare). în ceea ce priveşte băutul apei, acesta este bine să se facă prin sorbituri sau cu paiul, pentru a se încălzi în gură. Se începe cu cea. 50 ml la fiecare masă şi, în funcţie de toleranţă se cresc dozele. Apele alcaline le găsim în staţiunile Sângeorz, Hebe, Slănic Moldova, Malnaş, Bodoc. La Karlovy-Vary (Cehoslovacia) găsim ape alcaline sulfurate. Apele alcalino-teroase şi feroase (1 g%o): conţin bicarbonat legat de Ca sau Mg şi au ca principale indicaţii afecţiunile digestive (gastrice, colite, boala ulceroasă, entrocolite cronice, rahitism, alergii etc.). Asemenea ape găsim în Borsec, Covasna. La Sângeorz, Slănic sunt ape alcalino-teroase cloruro-sodice. Ionul de Ca este principalul element al acestor ape. Apele cloruro-sodice sau sărate: foarte numeroase se folosesc în cura internă, dacă au o concentraţie până la 15%o în bolile digestie (gastrice hipoacide etc.), în bronşite cronice, rinite cronice şi în cura externă; atunci când concentraţia lor depăşeşte 1 1511 g%o (ajunge până la 250 g%o) sunt indicate în bolile reumatice. Astfel de staţiuni sunt: Sovata, Amara, Ocna Sibiului, Techirghiol, Slănic Prahova, Govora, Bazna şi Olăneşti (şi iodate) etc. Menţionăm aici şi lacurile helioterme, formate din straturi de apă de concentraţii diferite, care se încălzesc la soare în mod inegal, în profunzime fiind mai calde. Exemplu: Sovata, Lacul Ursu, lacurile de la Ocna Sibiului. Apele sulfatate (1 g%o sulfaţi): sunt ape sulfatate sodice sau glauberiene, magneziene sau amare, calcice sau gispoase şi vitriolice (cu Fe şi Al); ele se folosesc numai în cura internă, în afecţiuni digestive (intestinale, hepatobiliare). Se beau dimineaţa pe nemâncate, în constipaţii cronice, colecistotonii, obezitate etc. Se găsesc la Slănic, Bălţăteşti etc. Apele feruginoase (10 g%o Fe): sunt întotdeauna şi carbo-gazoase, dar mai pot fi sărate, alcaline, calcice etc. Fierul are rol important în organism. Apele feruginoase se administrează în cura internă numai în izvor, în timpul meselor, pentru că altfel fierul, în contact cu aerul, devine trivalent şi deci inactiv. Numai fierul bivalent este activ, fiind resorbit în prezenţa HC1 şi a vitaminei C. Indicaţiile apelor feruginoase sunt anemiile feriprive, achilia gastrică, stomacul operat etc. Găsim ape feruginoase în staţiunile Vatra Dornei, Tuşnad, Buziaş, Covasna etc. Apele iodurate (1 mg%o I): iodul al cărui metabolism este controlat de glanda tiroidă, a fost utilizat de multă vreme în tratamentul reumatismului cronic, aterosclerozei, hipertensiunii arteriale etc. Aceste ape se folosesc în cură internă şi externă. Staţiunile se află în apropierea salinelor: Govora, Olăneşti (ape iodurate, sărate, sulfuroase), Bazna (sărate şi iodurate) etc. Apele arsenicale: sunt mai rare. Cea mai cunoscută staţiune este Şarul Dornei. Se folosesc în cura internă mai ales la copii anemici, în debilitate sau în dermatologie, în cure externe (băi). Apele sulfuroase (1 mg%o SH2): sulfat este un element cu importante roluri în organism. El intră în compoziţia acizilor aminaţi, indispensabili organismului (cisteină, argi-nină etc.). De aici şi importanţa apelor sulfuroase în leziunile cronice ale mucoaselor (bronşite, rinite cronice). Apoi sulful este elementul care intră în constituţia ţesutului conjunctiv. Boala reumatismală, fiind considerată o colagenoză, este una dintre indicaţiile majore ale apelor sulfuroase. Sulful intră în constituţia insulinei - de aici indicaţia apelor sulfuroase în diabetul zaharat. în fine, sulful mai are şi un rol desensibilizant antialergic, având indicaţii în astmul bronşic şi unele dermatoze, se folosesc ambele cure - internă şi externă. Staţiuni: Herculane (care sunt şi termale), Pucioasa, Vulcana, Căli-măneşti, Olăneşti, Govora (sulfuroase, iodate, sărate). Aceste ultime patru varietăţi de ape minerale conţin oligoelemente cu mare acţiune farmaco-dinamică. Este vorba de apele feruginoase, iodurate, arsenicale şi sulfuroase. Apele radioactive: sunt ape care conţin elemente radioactive ce emit radiaţii: ce (alfa), P (beta), y (gama) (radiu, uraniu, thoriu). Cel mai important este radiul, care emite radiaţia numită radon. O apă ca să fie radioactivă trebuie să aibă minimum 80 u Mache/1. Noi nu avem în ţară astfel de ape. Apele de la Herculane şi Felix au un grad mai mic de radioactivitate. Aceste ape se folosesc în cura internă şi au un bun efect stimulent asupra gonadelor şi hipofizei. Se mai indică în obezitate, reumatism, nevrite, nevralgii. 20.4.2. NĂMOLURILE (peloidele) Peloidele (pelos = mâl, în limba veche) sunt substanţe naturale, organice sau anorganice, folosite din cele mai vechi timpuri în tratamentul reumatismului. La romani, Pliniu folosea şi recomanda oncţiunile cu nămol, iar împăratul Constantin cel Mare făcea băi de nămol la termele Phitia (golful Ismid). Pe măsura trecerii timpului, nămolul a început să fie din ce în ce mai folosit, dată fiind şi răspândirea sa pe suprafaţa globului. 20.4.2.1. CLASIFICARE Nămolurile se împart în două mari clase: sedimente curative; pământuri curative sau terapeutice (produse din dezagregarea rocilor). Sedimente curative: - biolite de natură organică (faună: substanţe organice, microorganisme sau floră): turbe, sapropel (nămol de putrefacţie), gyttja (nămol de semiputre-facţie, cu caracter predominant mineral) şlicuri (nămoluri groase), de mare, liman, râuri, izvoare, cretă etc.; - abiolitice, care provin din substanţe pur minerale (exemple: argilele, huma, nisipurile). Pământuri curative: sunt produse prin dezagregarea rocilor: argile, luturi, marne: loess şi luturi de loess. Proprietăţile nămolurilor: peloidele au proprietăţi fizice şi chimice: Proprietăţi fizice: dintre acestea, cele mai importante sunt: greutatea specifică sau densitatea, determinată de conţinutul de substanţe minerale; turba va avea deci cea mai mică densitate, datorită conţinutului mare în substanţe organice de natură vegetală; - plasticitatea sau consistenţa, importantă pentru împachetări etc.; ea depinde de gradul de dispersie a substanţei solide; - termopexia, adică capacitatea de fixare şi păstrare a căldurii; - radioactivitatea este mai rară; o găsim acolo unde nămolul provine din detritusuri de roci care conţin derivaţi ai radonului şi alte elemente. Proprietăţile chimice: fauna şi flora, planctonul apelor, cât şi diferite alte substanţe minerale, care au luat parte la formarea peloidelor, le determină proprietăţile chimice. Dintre substanţele organice conţinute cităm: steroli, substanţe estrogene (foliculina), pro-gesteronice etc., iar dintre cele anorganice, carbonaţi, fosfaţi, sulfaţi, fier, sulf, H2S sulfura de fier şi carbonarul de fier, care dau culoarea neagră a nămolurilor. Acţiunea şi indicaţiile nămolurilor: trebuie să spunem de la început că terapia cu nămol este o terapie intensă, solicitantă. Ea acţionează prin cei trei factori cunoscuţi: termic, chimic şi fizic (mecanic). Nu se cunoaşte în mod precis mecanismul intim de acţiune a nămolurilor, dar se pare că o serie de substanţe pe care le conţin se pot resorbi şi pe cale tegumentală şi mucoasă. Efectul histamic cutanat este cert, el favorizând resorbţia. Ca indicaţii, boala reumatismală, afecţiunile locomotorii posttraumatice şi nevralgice, sechelele ca şi afecţiunile ginecologice cronice constituie optime indicaţii de tratament (inclusiv sterilitatea). Modul de aplicare constă în împachetări parţiale cu nămol cald de 45 - 50°, timp de 20-30 minute, sau oncţiuni, care pot fi parţiale sau complete cu nămol rece şi expunere la soare (metoda egipteană). De asemenea nămolul se întrebuinţează sub formă de băi şi în tampoane vaginale la femei: Staţiuni: Techirghiol şi tot litoralul (nămol sapropelic de liman); Amara, Sovata, Telega, Bazna, Lacul sărut, Slănic (Prahova) (nămoluri de lacuri sărate); Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă; Govora (silicos şi iodat), Geoagiu şi Oglinzi (feruginoase). 20.5. ELECTROTERAPIA Electroterapia înseamnă folosirea curentului electric în scop terapeutic. După forma de curent, electroterapia cuprinde: galvanoterapia (curentul continuu); faradoterapia (curentul alternativ); derivaţii lor (curenţii de joasă frecvenţă, de medie şi înaltă frecvenţă); fototerapia (energia luminoasă, radiantă). 20.5.1. GALVANOTERAPIA Numele îi vine de la descoperitorul curentului conţinu, Galvani. Acumulatorul furnizează curentul, iar aparatele numite pantostate sunt folosite în medicină. Pantostatele moderne folosesc lămpile diode (cu 2 electrozi) şi au înlocuit complet pe cele cu motor generator. Un asemenea pantostat produce curent continuu şi alternativ, putând fi folosit şi pentru o serie de examene endoscopice (gastroscopii, cistoscopii, rectoscopii etc.), precum şi pentru electrocauterizări. Folosirea curentului galvanic în scop terapeutic, deci galvanizarea - se face după o anumită tehnică, dealtfel foarte uşoară, asupra căreia nu vom insista. Afară de galvanizările locale, care pot fi transversale (adică folosind poli opuşi - de exemplu pozitivul anterior pe coapsă, iar negativul posterior pe coapsă) sau longitudinale (adică de-a lungul segmentului - de exemplu, pol pozitiv lombar, iar negativ pe gambă sau plantă) se mai pot face galvanizări şi în apă, în nişte vase speciale (celule), de unde şi numele de băi galvanice bicelulare (de exemplu, mâini) sau patruce-lulare (mâini - picioare). Durata unei şedinţe este de 15 - 20 de minute, în serii de 10 - 15 şedinţe. Acţiuni şi indicaţii: curentul galvanic are următoarele proprietăţi fizice, chimice şi biologice: Fizice: curentul galvanic are un efect termic constant prin încălzirea tegumentelor. Chimice: electroliza este efectul prin care ionii pozitivi (cationii) merg la catod, iar ionii negativi (anionii) merg la anod. Pe baza acestei proprietăţi se pot obţine disociaţia electrolitică a unui medicament în soluţie, medicament ce urmează a fi introdus în organism cu ajutorul curentului electric. De exemplu: iodul - soluţia de iod va fi dusă la polul negativ (de exemplu IK). Iodul va fi respins şi va străbate tegumentul; sau novocaină -soluţia clorhidrat de novocaină care va disocia în clorhidrat (-) şi novocaină (+). în cazul unui genunchi dureros: o vom aplica la polul +, va fi respinsă şi va străbate ţesuturile. în general, substanţa cu ionul activ (I, S, novocaină, Mg, Ca etc.) se aplică la acelaşi pol, identic cu sarcina sa electrică, pentru ca să aibă loc fenomenul respingerii. Această proprietate a curentului galvanic se cheamă ionizare sau ionoforeză. Biologice sau fiziologice: local se produc, după cele 15 - 20 de minute, de la aplicarea galvanizării, o vasodilataţie şi un eritem, care explică efectul termic al curentului; are un bun efect analgezic (la anod); electroforeza şi electroendesmoza - prima este caracterizată prin dirijarea micelelor coloidale spre polii de sens contrar - anaforeza şi cataforeza şi a doua prin deplasarea particulelor de lichid spre catod; efectul electronic, anelectrotonu-sul, scade excitabilitatea nervilor la polul pozitiv şi catelectrotonusul o creştere negativ; galvanonarcoza sau narcoza electrică, obţinute pe iepure (Leduc), ca şi reacţii auditive (sunete etc.), reacţii vizuale (fosfene) sau labirintice (vertije, nistagmus etc.). Indicaţiile galvanizărilor sunt multiple şi anume: în bolile locomotorii, arterite, artroze, spondiloze, sechele posttraumatice (contuzii, entorse etc.), după aparate gipsate; afecţiuni cardio-vasculare - hipertensiune arterială, hemiplegii (se fac ionizări transorbitare cu SC^Mg, GI2, Ca etc.), arterite periferice, sindrom Raynaud, acrocianoze, sechele postflebitice - înseamnă folosirea curetnului alternativ (Faraday) de joasă frecvenţă, în scop terapeutic. Acest curent este caracterizat printr-un număr de 50 - 100 de perioade sau oscilaţii pe secundă. Curentul alternativ se obţine de la reţea, tot prin intermediul pastostatelor, care furnizează curentul galvanic. O bobină de inducţie din aparat transformă curentul continuu în curent alternativ. Tehnica şi modul de aplicare sunt aceleaşi ca şi la galvanizări. Se folosesc deci electrozi ficşi sau stabili, de regulă plasaţi opus pe segmentul respectiv, unde se face faradizarea, sau un electrod mobil, "în rulou", care se plimbă pe tegument, celălalt fiind fix şi plasat opus pe acelaşi segment. Acţiune şi indicaţii: dat fiind întreruperea sa (alternanţa), curentul faradic nu are o putere de penetraţie mare, dar el acţionează asupra plăcii neuromotorii din muşchi, determinând contracţia musculară. Este un bun excitant şi tonizant al acestei musculaturi. De aici şi indicaţia majoră a acestei terapii, şi anume: paraliziile flasce, atrofiile sau hipo-trofiile musculare (sechele după paralizii, pareze, aparate gipsate, sechele posttraumatice etc.). Este contraindicată în paraliziile spastice. 20.5.3. DERIVAŢII LOR 20.5.3.1. CURENŢII CU IMPULSURI Din acest tip de curenţi fac parte: curentul diadinamic, care are o largă utilizare şi o mare eficienţă. De aceea vom expune câteva consideraţii în legătură cu acest tip de curenţi. Origine: curenţii cu impulsuri provin din curentul continuu, ritmic, înterupt prin diferite mecanisme, ajungând la impulsuri de 1 - 500/sec. şi chiar mai mult. După forma acestor impulsuri s-au obţinut diferite varietăţi de curenţi, şi anume: curenţi rectangulari: (şi ei diferiţi); curenţi triunghiulari; curenţi trapezoidali; curenţi sinusoidali. Dintre aceştia din urmă face parte curentul diadinamic (P. Bernard). El are o frecvenţă de 50 - 100 de impulsuri/sec; deci este un curent de impulsuri de joasă frecvenţă. Aparatele de diadi-namică sunt mici, pot fi şi portative, asemănătoare pantostatelor. Dealtfel, şi tehnica de aplicare are multe părţi comune cu aceea a galvanizărilor. Aceste aparate produc mai multe forme de curent diadinamic, dintre care menţionăm: monofazat fix; diafazat fix; scurtă perioadă; lungă perioadă. Acţiune şi indicaţii: cea mai importantă acţiune este ridicarea pragului de excitabilitate dureroasă, de unde şi efectul său puternic antalgic; de asemenea, provoacă şi contracţii musculare. Anelectrotonusul şi catelectrotonusul sunt prezente, cu deosebirea că efectul analgezic este la polul negativ. De asemenea are efect vasodilatator. Indicaţii: bolile algice ale aparatului locomotor, reumatismul articular şi abarticular, traumatismele şi sechelele lor; bolile neurologice - nevralgii, nevrite, boli vasculare; tulburări circulatorii periferice (Raynaud, acrocianoză etc.). Am vorbit până acum despre curenţii de joasă frecvenţă (faradic, diadinamic), la care frecvenţa oscilaţiilor sau a impulsurilor, a fost cuprinsă între 50 şi 100/sec. în cazul în care frecvenţa oscilează între 3 000 şi 50 000 Hz/sec, aceşti curenţi alternativi se mai numesc şi de medie frecvenţă. în această situaţie, limitele lor se află între curenţii de joasă frecvenţă şi cei de înaltă frecvenţă (care au peste 100 000 de oscilaţii/sec). Curenţii de medie frecvenţă sunt produşi de aparatele (de mărimea unor pantostate): Myodinafiux, Nemectron, Nemectrodin etc. care dau un curent cu frecvenţă între 5 000 şi 10 000 Hz. Curentul are tot un caracter sinusoidal, cu frecvenţe şi pauze diferite, obţinându-se diferite forme: amplitudine constantă; lungă perioadă; scurtă perioadă; supramodulat. Folosirea aparatului comportă o anumită tehnică, comparabilă în mare cu aceea a utilizării pantostatelor. Acţiuni şi indicaţii: efectul acestui curent este analgezic, excitomotor şi trofic. Indicaţii: afecţiuni reumatismale (artrite, artroze); afecţiuni traumatice (redori, hidar-troze, entorse şi toate sechelele postraumatice) afecţiuni neuromusculare (nevralgii, nevrite, mialgii, hipotrofii, atrofii); afecţiuni circulatorii periferice (arterite, sindrom, Raynaud), acrocianoze etc.); ale boli - atomii intestinale, diskinezii biliare, anexite etc. Contraindicaţii: se vor evita regiunea precordială (insuficienţă cardiacă, H.T.A. evoluată), în stările febrile, neoplazii etc. 20.5.3.3. CURENŢII DE ÎNALTĂ FRECVENTĂ Sunt curenţi alterantivi, cu o frecvenţă peste 100 000 de oscilaţii/sec. Sumare noţiuni tehnice: curentul de înaltă frecvenţă se obţine prin circuitul oscilant format din: condensator (capacitate electrică); bobină de inducţie; scânteietor (întrerupător sau eclator). Când cantitatea de electricitate înmagazinată de condensator depăşeşte rezistenţa opusă de scânteietor, se produce scânteia electrică, cu descărcarea aparatului până la 0. Grafic, această scurgere de curent poate fi reprezentată printr-o serie de unde (*un tren de unde) cu amplitudini din ce în ce mai mici, până se amortizează la 0. Acestea se numesc oscilaţii amortizate. După un tratament de asemenea unde amortizate de circa 15 - 20 de oscilaţii, urmează o pauză care coincide cu încărcarea condensatorului (cu ajutorul bobinei de selfinducţie). Aşa se întâmplă la aparatele d'Arsonval şi diatermic. Vom vedea că la ultrascurte, unde eclatorii s-au înlocuit cu tiroida (lampa cu 3 electrozi), oscilaţiile nu mai descresc până la amortizare, ci se produc, în flux conţinu, sunt constante şi de aceea se numesc unde întreţinute. Frecvenţa lor este considerabilă (milioane/sec.). 20.5.4. PROPRIETĂŢI Fizice: frecvenţa - au frecvenţă foarte mare (se exprimă în KHz/zi - 1 kHz = 1 000 Hz) şi o lungime de undă inversă cu frecvenţa. Aparatul transmite unde electromagnetice la distanţe foarte mari, de aceeaşi frecvenţă cu a curentului care le-a generat. Fenomenul acesta stă la baza radiofoniei şi a radioteleviziunii. Din această cauză, un aparat de ultrascurte poate tulbura recepţia aparatelor de radio şi televiziune. Pentru a se evita acest lucru s-a hotărât(în 1947) ca aparatele de tratament să fie fabricate numai pe anumite lungimi de unde (între 7 şi 22 m; microundele = 0,12 m). Fiziologice: a) inexcitabilitatea neuro-musculară; frecvenţa mare a acestor curenţii depăşeşte pragul de excitabilitate neuro-musculară, ei nu dau contracţii; b) endotermia, adică încălzirea profundă a ţesuturilor; c) penetraţia - acţiunea penetrantă este cu atât mai mare, cu cât frecvenţa este mai mică (străbat şi planurile osoase); d) durata acţiunii termice a curenţilor de înaltă frecvenţă este mai mare la curenii cu undele întreţinute (se elimină pauzele de la undele amortizate, care favorizează răcirea ţesuturilor). 20.5.5. VARIETĂŢI Prezentăm în tabelul XI, formele de curenţi de înaltă frecvenţă. Tabelul XI Forme de curenţi de înaltă frecvenţă Frecvenţa (Hz) Lungimea de undă (m) 1. Curenţi d'Arsonval 150 000-l000 000 2 000 - 300 2. Curenţi de diatermie (unde medii) 1 000 000 - 3 000 000 300- 150 3. Curenţi de diatermie cu unde scurte 3 000 000 - 30 000 000 100 - 200 4. Ultrascurte 30 000 000 - 300 000 000 10-l 5. Unde decimetrice de la 300 000 000 în sus sub 1 20.5.5.1. D'ARSONVALIZAREA Este o formă de curent de înaltă frecvenţă, cu lungime de undă mai mare şi frecvenţă mai mică. Aparatele sunt mici, portative, folosite cel mai frecvent în cosmetică. Interesant este că eclatorii sunt aici de sticlă şi au diferite forme: cilindrici "în perie", rotunzi, după regiunea pe care se aplică. Descărcarea lor, în contact cu tegumentul, produce efluviaţii violente, bolnavul având senzaţia de căldură sau înţepături. Bineînţeles că acest efect nu este prea mare, dat fiind că oscilaţiile sunt amortizate (ţesuturile au pauză pentru răcire). Acţiune şi indicaţii: efect termic, vasodilatator, congestiv, nutritiv (trofic) şi analgezic. Indicaţii: algii, mialgii, nevralgii, fibrozite etc.; pentru acţiunea trofică, se floseşte în cosmetică. 20.5.5.2. DIATERMIA Aici înalta frecvenţă dobândeşte alte caractere, printr-o lungime de undă mai mică şi o frecvenţă mai mare (vezi tabloul V). Aparatele sunt mai mari, fixe, prevăzute cu 2 – 4 eclatori, legaţi în serie (unde medi) sau 10-20 eclatori (unde scurte). Electrozii (plăci de plumb de 0,5 mm grosime) se aplică direct pe tegument (la undele medii) sau sunt izolaţi în cauciuc şi pâslă fiind folosiţi în cazul undelor scurte. Acţiune şi indicaţii: vezi "Razele ultrascurte". 20.5.5.3. RAZELE ULTRASCURTE (US) Sunt curenţi de înaltă frecvenţă,' cu mici lungimi de undă şi extrem de mare frecvenţă (vezi tabelul V). Aceasta s-a putut obţine prin înlocuirea eclatorilor cu trioda (lampă cu 3 electrozi) (placă = anod; filament = catod) şi grila la mijloc. Pe lângă acest circuit oscilant sau generator, care produce unde întreţinute, mai există şi circuitul dat de bolnav (cu rezistenţa sa) denumit şi circuitul rezonator, pentru că trebuie să fie în acord, în rezonanţă cu circuitul generator (aceeaşi frecvenţă). Numai astfel tratamentul va fi eficient. Acest lucru se realizează foarte uşor, manevrând butonul de acord (sau folosind becul de control, care se aprinde când este apropiat de aparat). După intensitatea folosită, dozăm U.S. în: reci, oligoterme, medii, căldură plăcută şi calde. Electrozii aparatului sunt de sticlă sau de plumb, cauciucaţi şi pânzaţi. Indicaţii: având în vedere efectele curenţilor de înaltă frecvenţă, US au multiple indicaţii: afecţiuni reumatismale (artrite cronice, artroze); afecţiuni traumatice şi sechele ale lor; afecţiuni neuro-musculare (nevralgii cronice, nevrite, mialgii, fibrozite etc.); afecţiuni O.R.L. (sinuzite, rinite cronice); afecţiuni ginecologice (metronexite cronice); afecţiuni pulmonare cronice (bronşite cronice, astm bronşic). Acţiunea de vasodilataţie profundă favorizează, prin stimularea fagocitozei, resorbţia proceselor inflamatorii cronice. 20.5.5.4. MICROUNDELE (radarul) înţelegem prin microunde folosirea terapeutică a curenţilor de înaltă frecvenţă cu lungimea de undă foarte mică (sub 1 m) de unde şi numele de unde centimetrice. Se mai numesc şi unde radar, cu o frecvenţă foarte mare (300 MHz - 300 GHz). Prin aceste caractere, undele radar se află situate între ultrascurte şi infraroşii. în practică medicală aparatele radar produc unde cu o lungime de 12,5 cm (ca şi în radiolocaţie). Partea cea mai importantă a aparatului este magnetronul - un tub cu electroni cu catod, anod şi vid. Mânuirea aparatului este extrem de simplă, mai simplă chiar decât la ultrascurte. Nu este nevoie ca aparatul să fie acordat. Emiţătorul (comparabil cu electrodul) se fixează la 5 -l0 cm distanţă de tegument. Durata şedinţei este de 15 - 30 de unde. Dozarea este ca şi la undele ultrascurte: reci, oligoterme, medii şi calde. Proprietăţi: a) fizice: sunt optice şi termice; datorită frecvenţei foarte mari, propagarea microundelor se face prin iradiere, ca şi razele luminoase. Ca şi acestea, au proprietăţi de: refracţie, difracţie, polarizare. Efectul termic este dat de penetraţia şi absorbţia undelor. Penetraţia, în funcţie de ţesut, poate fi de 3 şi 7 cm; b) fiziologice: aceste proprietăţi sunt explicate prin acţiunea termică a microundelor asupra ţesuturilor. Ele determină o bună vasodilataţie cu rol antiinfiamator şi trofic. Indicaţiile şi contraindicaţiile sunt aceleaşi ca la undele ultrascurte. 20.6. FOTOTERAPIA înţelegem prin fototerapie folosirea energiei radiante luminoase în scop terapeutic. După sursa folosită, poate fi: naturală, sau helioterapeutică (de la soare) şi artificială (când se folosesc diferite aparate cu enegie electrică) (lămpi cu ultraviolete sau Solux cu infraroşii). Noţiuni generale: lumina, cu o viteză de propagare de 300 000 kg/sec, se transmite sub două forme, şi anume: a) ondulatorie sau electromagnetică, care are la bază radiaţia electromagnetică (unde electromagnetice) şi b) corpusculară, fotonică sau cuantică. Această teorie explică transmiterea luminii în mod discontinu, prin particule de energie numite fotoni. Teoriile de mai sus pot explica proprietăţile fundamentale ale luminii ca: reflecţia, refracţia, interferenţa, polarizarea, difracţia. De fapt, prima nu poate explica fotoelectricitatea, a doua interferenţa şi difracţia, dar amândouă pot explica toate fenomenele luminoase; deci: nu undă sau corpuscul, ci undă şi corpuscul. Spectru acestor unde electromanetice cunoscute se întinde de la radiaţii cu lungimi de unde de kilometri până la lungimi de undă de 0,000 01 m, iar frecvenţa lor începe de la 0 până la ordinul 10 (adică 10 urmat de 22 zerouri, ca la radiaţiile cosmice). lumina vizibilă are o zonă foarte limitată, găsindu-se între radiaţiile ultraviolete (urmate de razele X şi apoi de razele cosmice). în concluzie, fototerapia, de care ne interesăm aici, cuprinde aceste trei forme: radiaţiile luminoase, ultravioletele şi infraroşii. 20.6.1. RAZELE INFRAROŞII Sursa naturală este lumina solară, folosindu-se helioterapia, care este o terapie mixtă (ultraviolete, infraroşii şi radiaţii luminoase). Ca surse artificiale sunt utilizate o serie de aparate (lămpi electrice, radiatoare cu rezistenţe etc.). Spectrul infraroşului este alcătuit din trei grupe de radiaţii: infraroşii A cu % = 0,78 - 1,5 microni; infraroşii B cu X = 1,3 - 3 microni; infraroşii c cu X = 3 - 50 microni. Radiaţiile din grupul A sunt cele mai penetrante. Aparatele care produc inflaroşii sunt: - lămpile Solux, folosesc curent în terapeutică; ele au nişte lame de sticlă, numite filtre, alcătuite din săruri de mangan, cobalt sau iod; rolul lor este de a selecta diferite radiaţii infraroşii; - băile de lumină, parţiale sau generale; sunt alcătuite din pereţi de lemn acoperiţi cu oglinzi care să reflecte lumina, prevăzuţi cu o serie de becuri care propagă căldură. Procedura cu inflaroşii durează 15 - 20 de minute. Lampa Vitalux produce infraroşii şi ultraviolete. Acţiune: razele infraroşii se mai numesc şi calorice. Ele produc eritemul caloric, care dă o pigmentare a pielii marmorată, neuniformă, şi care dispare mai repede faţă de eritemul actinie produs de ultraviolete; sunt puternic vasodilatatoare (derm, hipoderm), stimulând circulaţia locală şi fagocitoza; datorită acestor efecte ele au un rol trofic şi antiinfla-mator. Indicaţii: boli reumatismale (artrite, cronice, artroze); afecţiuni traumatice (entorse, redori etc.); boli neuro-musculare (nevrite, nevralgii, mialgii); afecţiuni cutanate (plăgi atone, ulcere varicoase); alte afecţiuni cronice (metroanexite, gastrite etc., intoxicaţii cronice, diabet zaharat, obezitate, hipotiroidism etc. 20.6.2. RAZELE ULTRAVIOLETE (UV) Sunt radiaţii cu o lungime de undă mai mică decât infraroşii, dar cu o frecvenţă mai mare. Sunt de asemenea trei grupe de ultraviolete: A,B,C, - Ultravioletele A; cu lungimea de undă - 0,23 - 0,40 microni. - Ultravioletele B, cu lungimea de undă = 0,28 - 0,32 microni. - Ultravioletele C, cu lungimea de undă = 0,28 microni. Ele sunt produse - în afară de sursa naturală, soarele - de aparatele cunoscute: lămpile de cuarţ, care nu absorb ultravioletele ca sticla obişnuită. Ultravioletele iau naştere prin descărcarea curentului electric în becul care conţine vapori de mercur metalic sau prin arcul volatic. Aplicaţia terapeutică cu ultraviolete se face local şi general. Local se face doză-eritem (echivalentă cu o arsură uşoară de gradul I), după ce am testat sensibilitatea tegumentului (biodozimetria). General, ultravioletele se folosesc în doză progresivă, adică începând cu 1 - 2 minute şi ajungând până la 10 - 15 minute. Important! întotdeauna ochii trebuie protejaţi (cu ochelari negri sau vată umedă). Proprietăţile ultravioletelor sunt multiple. a) Chimice: - oxidare (exemplu: formarea apei oxigenate sub acţiunea lor), - reducere (exemplu: sărurile de Ag, folosite în fotografie); - polimetrizare (exemplu: formarea ozonului în atmosferă). b) Biochimice: OHb este redusă în methemoglobină, ergosterolul este activat şi transformat în vitamină D2 etc. c) Biologice: inhibarea diastazelor, fermenţilor, histaminogeneză, degradarea acizilor aminaţi etc.; sterolii sunt transformaţi în vitamina D2; acţiune bactericidă. (Se poate măsura cu ajutorul abiofotometrului numărul de colonii microbiene distruse de UV.). în doză mai redusă, atenuează virulenţa germenilor patogeni (bacterii sau virusuri). în felul acesta s-au putut face unele vaccinuri (antirabic, contra psitacozei, febrei aftoase, bacteridiei cărbunoase, tuberculozei etc.). Tot această acţiune bactericidă a UV explică sterilizarea apelor naturale, mai intensă în timpul verii. Pe această proprietate se bazează folosirea lor la sterilizarea aerului din spitale, creşe, săli de operaţie, saloane de nou-năs-cuţi etc. d) Eritemul actinie, care lasă loc pigmentaţiei uniformă şi de durată mai lungă comparativ cu pigmentaţia generată de infraroşii. e) Cresc Ca şi Ph în sânge. f) Stimulează hematopoieza. g) Stimulează sistemul reticuloendotelial şi deci capacitatea de apărare a organismului. Toate aceste proprietăţi ale radiaţiilor ultraviolete - unele cunoscute din vechime -; au făcut să li se acorde mare importanţă pentru apărarea sănătăţii omului. De aici vine şi dictonul vechi: "Unde nu intră soarele pe fereastră, intră doctorul pe uşă". Indicaţii: Pentru acţiunea lor antiinflamatorie, antialgică şi antinevralgică, se prescriu în bolile reumatismale cronice, subacute şi chiar acute, mialgii, nevralgii, nevrite etc.; pentru acţiunea lor bactericidă, se folosesc în procesele supurative cronice specifice {tuberculoze osteoarticulară, ganglionară, cutanată şi nesupurativă, ca şi în procesele inflamatorii nespecifice), acnee, furunculoza stafilococică, dermite etc., ulcere varicoase, plăgi atone etc.; pentru acţiunea antialergică desensibilizată - în astmul bronşic (doză-eritem); pentu acţiunea lor hematopoietică - în anemii, rahitism, spasmofilie (tetanie lentă). Contraindicaţii: cancer, tuberculoză, stări febrile etc. Climatul alpin, ca şi cel marin, au o atmosferă mai pură şi deci dispersează mai puţin lumina, sunt mai bogate în ultraviolete. Cantitatea cea mai mare de ultraviolete se găseşte la zenit, când unghiul de incidenţă al radiaţiilor este de 90° pe suprafaţa pământului; dar şi razele infraroşii calorice se găsesc la fel, în aceeaşi proporţie. De aceea, helioterapia se face mai ales dimineaţa organismul suportând-o mai bine şi mai comod (băile de soare + băile de aer = aeroterapia). Notăm că se poate face şi numai aeroterapie, la umbră. 20.6.3. SONOTERAPIA Sonoterapia semnifică folosirea vibraţiilor (oscilaţiilor) mecanice pendulare. Dacă aceste oscilaţii sunt sub 50/sec, este vorba de infrasunete sau de vibroterapie; dacă depăşesc 20 000/sec, este vorba de ultrasunete. Aceste oscilaţii constituie dealtfel şi undele sonore. Undele muzicale folosite în medicina modernă constituie şi sono- sau meloterapia. 20.6.4. INFRASUNETELE (vibroterapia) Este vorba de un masaj vibrator, realizat printr-o masă vibrantă pusă în funcţiune electric, prin mişcări reostate. Aceste virbaţii au o anumit amplitudine - între 0,8 şi 1,7 mm - şi o frecvenţă de 15/50 oscilaţii. Din'tabelul XII reiese efectul vibroterapiei. Tabelul XII Efectele vibroterapiei Indicaţii: sechele posttraumatice, tulburări circulatorii (staze venoase, edeme cronice etc.), afecţiuni digestive, constipaţii, obezitate, afecţiuni nevoase (nevroze etc.). în cosmetică. Amplitudine Frecventă Efect (în mm) Mică (0,7) Mare Sedaţi v Mijlocie (1) ' Medie Tonifiant Mare (2) Rară Excitant Stimulent 20.6.5. ULTRASUNETELE Ultrasunetele oferă oscilaţii cu o frecvenţă de 500 000 Hz şi 300 000 Hz. Ultrasunetele pot fi produse prin trei metode: mecanisme (exemplu lame metalice); magnetice (generatorul magnetic); piezoelectrice (cristal de cuarţ, asupra căruia acţionează generatorul de înaltă frecvenţă). Proiectorul (electrodului emiţător) se aplică direct pe tegument, prin intermediul unei substanţe medicamentoase (hidrocortizon, peloidextract etc.). Acţiune: a) efecte mecanice: undele ultrasonore se propagă numai prin mediul solid sau lichid. Aerul opreşte ultrasunetele, fapt pentru care se foloseşte o substanţă grasă pe tegument, care să îndepărteze aerul şi să asigure aderenţa intimă de tegument a emiţătorului. Dacă punem câteva picături de apă pe emiţător, acesta intră în vibraţie (aspect de efervescenţă). Este vibraţia moleculară, produsă mecanic şi asupra ţesuturilor, de mare importanţă terapeutică; b) efecte termice: sunt evidente şi se produc mai ales prin fenomenul de fricţiune a particulelor declanşate de vibraţia mecanică. Efectul termic se obţine mai ales în mediile neomogene, cum este organismul nostru; c) efectul de cavitaţie: acesta constă în formarea de goluri (rupturi, fisuri), în mediul traversat, apărând bule de gaz; d) efecte biologice: măresc permeabilitatea celulară şi substanţele pot pătrunde prin tegument - (fenomen numit ultrasonoforeza sau ultrasonoionoforeză); - exercită un adevărat micromasaj asupra ţesuturilor; - efect fibrolitic, adică de topire-rupere a ţesutului şi chiar de necroză; - efecte analgezice foarte bune; efecte antiinflamatorii. Indicaţii: afecţiuni reumatice (artrite, artroze, mialgii etc.); afecţiuni neurologice (nevralgii, nevrite etc.), afecţiuni posttraumatice; afecţiuni dermatologice (Dupuytren, keloide etc.); afecţiuni circulatorii (sechele, flebite etc.). 20.7. INHALAŢIILE, AEROSOLII Şl PNEUMOTERAPIA 20.7.1. INHALAŢIILE Inhalaţia înseamnă inspirarea, în scop terapeutic, a diferitelor gaze, lichide, sau substanţe medicamentoase, fin pulverizate. Această terapie este foarte veche, fiind cunoscută în primul rând de vestitul medic al antichităţii Hipocrate, apoi de nu mai puţin celebrii * Celsus, Pliniu şi Galen, care recomandau pentru inhalaţii aerul din preajma Vezuviului, care conţinea sulf. Termele romane erau folosite şi în acest scop. Aşa se tratau în vechime şi evul mediu diferite boli pulmonare cronice (cu sulf), sau cutanate (arsenic), sau sifilisul (cu mercur). Adevărata consacrare a acestei metode datează din secolul al XIX-lea (1856), odată cu folosirea aparatului de aer comprimat pentru pulverizări, de atunci până astăzi aparatele perfecţionându-se. Pentru inhalaţii se folosesc apele: minerale sulfuroase, alcaline etc. Inhalaţiile sunt: de cameră, individuale, în aer liber. Inhalaţiile includ volatizările, aburelile, fumigaţiile. (Fumigaţie înseamnă inhalarea, în scop terapeutic,, a fumului produs, de exemplu, de ţigări antiastmatice, plante sau prin arderea altor substanţe.). Inhalaţiile de cameră: în această procedură bolnavii inspiră, într-un mediu cu vapori sau ceaţă, diferite substanţe medicamentoase lichide sau ape minerale, fin pulverizate. Aparatele utilizate în scopul pulverizării sunt diferite, dar toate folosesc acelaşi principiu: aerul comprimat la 1 - 2 atmosfere. Pulverizatoarele moderne se pot regla pentru ca să se poată obţine picături de ceaţă cât mai mici. Inhalaţiile individuale: după cum le desemnează şi numele, se folosesc aparate individuale, adaptate pentru gură şi nas. Principiul pulverizării este acelaşi - aerul comprimat. Inhalaţii în aer liber: se pot folosi în două moduri, prin intermediul: - pulverizatoarelor mari (30 - 40 de injectoare), instalate într-un spaţiu mai mare (de exemplu într-o grădină); - clădirilor de graduaţie, care sunt construcţii de dimensiunea unor camere mari (10 metri), prevăzute cu nişte grinzi laterale, care susţin o mulţime de crengi şi arbuşti cu spini. Apa sărată pulverizându-se, particulele mai fine se răspândesc până la o distanţă de peste 300 m de clădire. în jurul clădirii se amenajează un mic parc cu bănci şi alei pentru bolnavi. Aceste tratamente se pot face pe lângă toate lacurile noastre sărate. 20.7.1.1. ACŢIUNE ŞI INDICAŢII Acţiunea inhalaţiilor depinde de: conţinutul ceţei (exemplu: ape sărate, sulfuroase, alcaline, iodurate, calcice etc.); gradul de pulverizare (picături mici, de 10 - 100 microni, care pot pătrunde până la nivelul alveolelor). Procesul de pulverizare determină încărcarea electrică negativă a particulelor mici. Indicaţii: apele sărate şi alcaline cu acţiune antiinflamatorie şi fluidifiantă se folosesc în procesele cronice brohopulmonare (bronşite cronice, astm bronşic, ozene, rinite cronice etc.). Apele sulfuroase au poate cea mai completă acţiune: efect antiinflamator şi trofic (prin elementul sulf), cu acţiune plastică, de refacere a mucoaselor, şi acţiune antiseptică şi hiposecretorie. Se găsesc la Govora. Călimăneşti, Olăneşti. Apele radonice au acţiune de sedare, precum şi antispasmodică şi uricolitică (elimină acidul uric). Sunt indicate, în astm, migrene etc. Apele calcice sunt indicate în procesele inflamatorii cronice ale aparatului respirator. Apele iodurate (Govora, Bazna) sunt indicate în rinite, faringite, sscleroemfizem etc. Apele arsenicale (Şarul Dornei) - în adenopatii, stări limfatice etc. 20.7.2. AEROSOLII Aerosolii reprezintă starea de dispersie foarte fină a unei substanţe lichide sau solide într-un mediu gazos. Mediul gazos este obligatoriu; se mai numeşte şi mediul dispersant, în care particulele solide sau lichide alcătuiesc faza "dispersă". Aerosolii pot fi naturali -cei atmosferici şi artificiali sau terapeutici. Aerosolii naturali sunt mai frecvenţi la mare sau la munte. Aerosolii marini sunt alcătuiţi din microparticule provenite din spuma valurilor ce se sparg în larg sau pe coastă, particule care sunt antrenate de curenţii de aer. Zona cea mai bogată în aerosoli o constituie o fâşie de plajă de 50 - 100 m. Aceşti aerosoli conţin cloruri de Na, I, bromuri, alcaline, magneziu etc., fiind puternic ionizaţi de ultraviolete. Aerosolii de pădure sau munte sunt formaţi dintr-un centru învelit de o peliculă de apă sau dintr-o particulă de polen, pe care s-a depus substanţa volatilă (terebentină), care eliberează ozon în contact cu oxigenul. Aceeaşi acţiune au aici şi radiaţiile ultraviolete. 20.7.2.1. TEHNICĂ ŞI APARATURĂ Producerea aerosolilor artificiali se bazează tot pe folosirea aerului comprimat, la o presiune mai mare de 2 - 3 atmosfere care dispersează fin, în microparticule, mediul lichid. Această pulverizare fină are loc în nişte tuburi de sticlă - pipe. Proprietăţi: aerosolii sunt microparticule sub 1 micron, cu sedimentare lentă (viteză de cădere = 1 cm/10 min.). Au mişcare browniană, nu condensează pe suprafeţe reci şi străbat în mediul lichid câţiva centimetrii, fără să se dizolve; au sarcină electrică. Acţiunea este în funcţie de substanţa medicamentoasă folosită: vasoconstrictoare (adrenalină, efedrina); vasodilatatoare (Miofilin, Nitrit de sodiu); bronhodilatatoare (Miofilin, SC^Mg etc.); antiinflamatorie şi antiinfecţioasă (antibiotice); antialergică (ACTH); sedativă (bromuri de calciu, Luminai). 20.7.2.2. INDICAŢII O aerosolizare corectă echivalează cu o perfuzie medicamentoasă. Aerosolii sunt indicaţi în bolile pulmonare (traheite, bronşite, supuraţii pulmonare, astm bronşic) şi în afecţiunile O.R.L. (sinuzite, rinofaringite, laringite, amigdalite). 20.7.3. PNEUMOTERAPIA Este metoda care foloseşte aerul comprimat sau rarefiat în scop terapeutic. Aerul rarefiat se găseşte la înălţimi, alpiniştii şi aviatorii fiind obligaţi să se adapteze. Aerul comprimat există în chesoane (la construirea podurilor), fiind întrebuinţat şi în cazul celor ce lucrează în clopote hidraulice etc. Terapeutic, s-au construit camere pneumatice, cu acţiune generală asupra întregului organism, unde există condiţii de aer modificat - comprimat şi rarefiat. S-au construit şi aparate individuale, pneumatice, folosite în afecţiunile aparatului respirator. Camerele pneumatice sunt încăperi construite din fier gros sau beton armat, prevăzute cu scaune, fotolii, bănci, având un aspect cât mai estetic; uşa este masivă, din oţel, şi trebuie să se închidă perfect. Geamurile, groase, sunt prevăzute cu cauciuc, tot pentru acest motiv. în interior se află un telefon de legătură cu exteriorul. Asistenta trebuie să supravegheze extrem de atent tot tratamentul, care durează 105 minute şi anume în 30 de minute se creşte presiunea încet pînă la 03 - 05 atmosfere, 45 de minute este durata staţionării, iar în cele 30 de minute presiunea scade treptat, revenind la normal. Este recomandabil ca aerul din camera pneumatică să fie filtrat şi uşor încălzit, chiar aromatizat cu extracte eterice la brad. Aerul comprimat intră prin nişte orificii situate în podea şi iese printr-un ventil situat în tavan. Existenţa unei anticamere este asolut utilă, ea fiind necesară în caz de accident (scoaterea unui bolnav din cameră, ceilalţi rămânând să continue tratamentul). Şedinţele se fac la 2 zile sau zilnic, în total 15 - 20 de şedinţe. Lectura este cea mai recomandabilă ocupaţie în camera pneumatică. Aparatele individuale sunt de diferite tipuri (Heyer) etc. Prin două ventile, care se manevrează de către bolnav, se permit inspirarea aerului comprimat şi expirarea în aer rarefiat sau invers. Aerul comprimat şi rarefiat este conţinut în doi cilindri. în timp ce terapia din camera pnuematică este pasivă, bolnavii respirând comod aerul modificat din cameră, terapia individuală cu aer rarefiat comprimat este o terapie activă, bolnavii depunând un efort mai mic sau mai mare pentru aceasta. Mai reţinem că organismul se poate adapta mult mai bine la aer comprimat cu mai multe atmosfere, dar aerul rarefiat nu se poate suporta sub o presiune negativă de 1/2 atm. 20.7.3.1. ACŢIUNE ŞI INDICAŢII Aparatul respirator: a) mişcările respiratorii sunt uşurate şi devin mai ample în cazul în care inspiraţia se face în aer comprimat, iar expiraţia în aer rarefiat. în alte situaţii, când vrem să realizăm o adevărată gimnastică respiratorie, se impun bolnavului la aparatul individual inspiraţia în aer rarefiat şi expiraţia în aer comprimat. b) capacitatea vitală este mărită în aerul comprimat! c) aerul comprimat produce destinderea alveolară, îngreunând expiraţia şi uşurând inspiraţia. Apartul circulator: crescând presiunea negativă intratoracică, este influenţată presiunea venoasă şi se reduce staza. Ritmul cordului scade în aerul comprimat şi creşte în aerul rarefiat. Schimburile gazoase şi metabolice: alveolele conţin mai mult oxigen decât normal, de asemenea, arderile din organism sunt accentuate. Scafandrii care lucrează în chesoane slăbesc şi simt nevoia de a se alimenta. Sistemul nervos este foarte sensibil faţă de aerul rarefiat. Apar greţuri, vomă, tremu-rături, stări de excitaţie sau inhibiţie, care pot merge până la exitus. Alpiniştii la ascensiuni mari (Himalaya) au căzut deseori victime acestor grave tulburări. Aerul comprimat are o acţiune de sedare, bolnavii se simt liniştiţi, având un somn bun. Indicăm un asemenea tratament în: bolile cordului (insuficienţă cardiacă, H.T.A., ane-vrisme, insuficienţă coronariană); nefrite cronice; insuficienţă hepatică; graviditate; tuberculoză; ateroscleroză avansată. 20.8. CLIMATOLOGIA Climă sau climat înseamnă totalitatea factorilor atmosferici, cosmici şi telurici, caracteristici pentru un anumit loc geografic. Reiese deci că noţiunea de climat include următorii factori: - atmosferici - aceştia se referă la temperatura aerului, presiunea aerului, umiditatea aerului, compoziţia aerului, curenţii de aer; - cosmici - care cuprind radiaţiile solare, radiaţiile cosmice; - telurici sau tereştri - care, la rândul lor, se grupează în factori geografici, care se referă la latitudine, altitudine, relief, vegetaţie, apă; factori geologici care au în vedere natura rocilor din zona respectivă, apelor subterane, izvoarelor etc.; factori geofizici - care au în vedere radioactivitatea magnetismului terestru. Mediul înconjurător are o influenţă considerabilă asupra omului şi asupra stării sale de sănătate - psihică şi somatică. în mediul ambiant, omul îşi desfăşoară viaţa sa, care capătă amprenta acestui mediu. Din această cauză, bioclimatologia studiază tocmai aceste influenţe ale factorilor climaterici asupra organismului - influenţe care pot fi favorabile sau nocive. Climatoterapia înseamnă "terapia prin climat". Cu alte cuvinte, pentru anumite stări de boală se indică anumite regiuni sau zone climaterice, devenite în timp, prin grija şi sârguinţa omului, staţiuni climaterice. Pentru a înţelege mai bine efectele climatoterapiei, să trecem în revistă caracteristicile factorilor ce alcătuiesc climatul. 20.8.1. FACTORII ATMOSFERICI 20.8.1.1. STRUCTURA ATMOSFEREI Atmosfera este formată din următoarele zone: a) Troposferă - de 17 - 18 km grosime la ecuator şi de 7 - 8 km la poli - este prima pătură de aer deasupra pământului. b) Stratosfera se află între 10 şi 90 km deasupra pământului. c) Ionosfera se află peste 90 km. La 20 - 30 km există un strat de ozon subţire, care absoarbe radiaţiile solare sub 300 microni lungime de undă. 20.8.1.2. COMPOZIŢIA AERULUI Atmosfera este compusă din mai multe elemente: azot 78%, oxigen 21%, CO2, ozon, gaze nobile (Re, Ra, He etc.), apă, NH3, iod, CI, Na, în cantităţi foarte mici. Reţinem elementul dominant în compoziţia atmosferei: azotul. In zona marilor oraşe, atmosfera mai conţine şi o serie de gaze toxice ca: oxid de carbon, clor, bioxid de sulf etc., ceea ce face ca astăzi să se vorbească atât de mult despre poluarea aerului şi influenţa sa nocivă asupra stării de sănătate a omului. 20.8.1.3. TEMPERATURA AERULUI Nu se poate înţelege noţiunea de climat fără cea de temperatură. Pentru marele public, climatul şi temperatura sunt noţiuni care aproape se confundă. Din cauza aceasta considerăm că temperatura este poate cel mai important element ce caracterizează un climat şi este rezultatul a doi factori, şi anume: a) un factor direct, dat de radiaţiile solare care încălzesc atmosfera; b) un factor indirect, reprezentat de cedarea căldurii de către sol şi ape. Ştim că temperatura este variabilă, depinzând, în primul rând, de poziţia, înclinaţia, distanţa globului pământesc faţă de soare. Astfel se constituie anotimpurile şi zilele. Şi dacă mai adăugăm şi latitudinea, adică distanţa faţă de ecuator, sau altitudinea faţă de nivelul mării, înţelegem mai uşor variabilitatea temperaturii şi obligaţia organismului la adaptare. Organismul uman fiind homeoterm, înseamnă că are această posibilitate fiziologică, sistemul său de termoreglare permiţând viaţa atât la ecuator, la cele 45 - 50°, cât şi în ţinuturile polare, la -50°. Uneori, însă organismul nu reuşeşte această adaptare la limitele maxime ale temperaturii atmosferice şi atunci apare starea denumită insolaţie sau şoc caloric - dacă temperatura a fost prea ridicată - sau degerătură locală sau generală (îngheţ) - dacă temperatura a fost prea joasă. 20.8.1.4. PRESIUNEA ATMOSFERICĂ Este presiunea (forţa) exercitată asupra solului de către masa de aer. La suprafaţa mării este egală cu 760 mm Hg, aceasta constituind presiunea-etalon. La altitudini ridicate, presiunea scade. De exemplu, la 1 000 m presiunea scade până la 670 mm Hg. Aviatorii pot suporta, prin antrenament, o astfel de presiune, uneori foarte scăzută, după cum scafandrii pot suporta o presiune mult crescută peste limita normală (etalon). Organele cavitare (cordul, abdomenul, vasele de sânge) sunt obligate să suporte cel mai mult aceste variaţii de presiune. 20.8.1.5. UMIDITATEA ATMOSFEREI Este determinată de prezenţa vaporilor de apă. Din acest punct de vedere putem deosebi: - aer uscat, cu 55 - 75% apă; - aer umed mediu, cu 75 - 90% apă; - aer umed, cu peste 90% apă. Umiditatea exprimată în g/m se cheamă absolută, iar cea exprimată în procente se numeşte umiditate relativă. Umiditatea influe'nţează termoreglarea. Aerul uscat permite transpiraţia, deci evaporarea, în schimb are o acţiune oarecum iritativă bronhică. Invers, aerul umed, care dă o senzaţie "sufocantă" prin împiedicarea evaporării, favorizează expectoraţia şi poate seda USGCl. Aerul cald şi umed "moleşeşte", scade forţa musculară; aerul uscat şi rece este cel "sănătos", cum se zice în popor, fiind un bun tonifiant şi asigurând călirea organismului. în schimb, aerul umed şi rece favorizează boli afrigore: pneumonii, nefropatii, reumatisme, cataruri diferite etc. 20.8.1.6. MIŞCAREA AERULUI Este mobilizarea aerului pe suprafaţa pământului sau a mărilor şi oceanelor. Cureaţii de aer iau naştere prin diferenţa de presiune constituită între două zone mai apropiate sau mai distanţate. Viteza de deplasare a maselor de aer dă şi caracterul acestor curenţi, care poate fi de 0,5 m/sec, în cazul adierilor, până la 40 - 50 m/sec, (adică 150 kg/oră), în cazul teribilelor uragane (aşa se numesc în zona Americii - Marea Caraibilor) sau cicloanelor (în Oceanul Indian) şi taifunelor (în Pacific şi extremul Orient - Japonia). Se ştie că aceste dezlănţuiri ale naturii produc adevărate calamităţi, măturând din calea lor corăbii, sate şi oraşe şi făcând victime omeneşti. Vântul influenţează procesul de termoreglare, având un efect calmant sau excitant, în funcţie de viteza sa. 20.8.2. FACTORII COSMICI Radiaţiile solare şi cosmice alcătuiesc factorii cosmici. Radiaţiile solare sunt cele mai importante. Ele nu ajung toate pe sol, ci numai 60 - 80% dintre ele, sub formă de raze calorice sau infraroşii, raze luminoase şi raze chimice sau ultraviolete. Spectrul radiaţiilor solare este variat, în funcţie de: anotimp (vara mai mare decât iarna); altitudine (la ecuator sunt mai multe radiaţii); de starea de puritate a aerului; de momentul zilei (la prânz radiaţiile sunt mai puternice); de reflexia pe suprafeţe mari (zăpadă, apă). Despre acţiunea şi indicaţiile terapeutice ale acestor radiaţii, vezi capitolul de foto-terapie. 20.8.3. FACTORII TELURICI în grupa factorilor telurici sunt incluşi următorii factori tereştri: geografici, geologici, geofizici. Factorii geografici (latitudine, altitudine, relief, vegetaţii) sunt capabili să modifice climatul unei regiuni. Să ne gândim la unele plantaţii cu arbori tineri, adevărate paveze în calea vânturilor aducătoare de ploaie. Factorii geologici sunt mai puţin studiaţi. Totuşi, natura rocilor, circulaţia apelor subterane, izvoarele naturale etc. îşi au participarea lor la constituirea mediului climatic. Factorii geofizici (radioactivitatea şi magnetismul terestru) au mari influenţe asupra organismului. Factorii atmosferici, cosmici şi telurici sunt cei care definesc calitatea climatului. Din îmbinarea lor şi predominanţa unuia sau a altuia iau naştere diferitele climate. în ceea ce priveşte relaţia directă dintre climat şi organism, se pot remarca o serie de influenţe importante, cu rol direct asupra organismului, şi anume: a) există boli legate de sezon, numite "sezoniere", ca de exemplu: catarurile respiratorii, gripele (apar mai ales iarna), boala ulceroasă (legată de sezonul primăvară-toamnă), gastroenteritele (mai ales în sezonul de vară) etc.; b) sunt o serie de boli care au o "meteorosensibilitate" deosebită. Se ştie că apariţia crizelor dureroase reumatice precedă apariţia bolii; la fel, diferite nevralgii, afecţiuni vasculare, care apar în crize algice cu 1 - 2 înainte de schimbarea vremii. Reumaticii însă sunt prin excelenţă adevăraţi centrii meteorologici"; c) climatul poate avea un efect nociv sau unul bun. La noi în ţară se constată că nu sunt contraste prea mari între diferitele climate; totuşi climatoterapia recomandată medical va trebui să aibă în vedere şi o serie de indicaţii sau contraindicaţii. Astfel: în tuberculoza pulmonară evolutivă este contraindicat climatul marin; climatul de altitudine nu este indicat bolnavilor cu nefropatii acute, scleroză renală, insuficienţă cardiacă decom-prensată etc. 20.8.4. CLASIFICAREA CLIMATELOR Globul pământesc se împarte, din punct de vedere al climei, în trei mari zone: tropicală, temperată şi polară. Din punct de vedere medical deosebim trei forme de climate, şi anume: de indiferenţă (sau de cruţare), excitante şi stimulente (sau intermediare). Climatul de cruţare are următoarele caractere: contrast mic de temperatură, precipitaţii vara şi primăvara, vânturi reduse. Climatul de cruţare este de două feluri: a) Climatul de şes şi de coline, care merge până la o altitudine de 500 m şi este caracteristic regiunilor de şes, viticole şi păduroase. Indicaţii în: boli reumatice, pulmonare, nervoase etc. b) Climatul subalpin (între 500 şi 1 000 m altitudine), cu următoarele caractere: presiune, temperatură şi umiditate moderate. Din această cauză acest climat este foarte uşor de suportat. Indicaţii: tuberculoze fibrocazeoase, fără hemoptizii, pleurezii, astenii, anemii etc. 2. Climatul excitant: sunt trei forme de climat excitant, şi anume: alpin, de deşert, de stepă. a) Climatul alpin are următoarele caractere: temperatura şi umiditatea scăzute, radiaţie şi ionizare intense, puritatea aerului. Ca acţiune, determină o bună stare circulatorie, hiperemie, creşterea pulsului, ergosterolul este transformat în vitamina D2 sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, care sunt destul de bogate în acest climat. Indicaţii: anemie, cloroză, tuberculoză pulmonară în remisiune, astm bronşic, rahitism, debilitate fizică etc. b) Climatul de deşert este caracterizat prin contraste mari, călduri toride ziua şi nopţi reci; radiaţii şi ionizare intense. Ca acţiune, determină transpiraţii abundente, polipnee, hiperemie. Este un excitant al sistemului nervos şi favorizează resorbţia proceselor inflamatorii cronice. Indicaţii: reumatism cronic, bronşite cronice, pneumopatii cronice, obezitate etc. Contraindicaţii: tuberculoză pulmonară, nevroză, Basedow. c) Climatul de stepă este un climat de deşert mai blând. Reprezintă un climat de contraste, cu curenţi de aer şi acţiune excitantă. Indicaţii: reumatism cornic, diabet zaharat, obezitate, bronhopneumopatii cronice etc. 3. Climatul stimulent saui intermediar, în cadrul căruia deosebim: a) Climatul marin este în larg, insular, pe litoral. Caractere: presiune mare, umiditate crescută, puritatea aerului, radiaţii intense, vânturi puternice. Acţiune: creşte metabolismul, tonifică organismul, stimulent respirator, scade vago-tonia, excitant nervos. b) Climatul stepo-marin sau climatul litoralului nostru, cu următoarele caractere: veri calde, ierni reci (contraste). Indicaţiile climatului stimulent sunt: tuberculoza extrapulmonară (cutanată, ganglio-nară, osteoarticulară), boli pulmonare cronice, reumatismul (în special cronic degenerativ), rahitismul, obezitatea etc. Contraindicaţii: tuberculoza pulmonară evolutivă, boala Basedow, psihastenii, insuficienţă cardio-renală, debilitate fizică accentuată etc. 20.9. MASAJUL Masajul este o procedură manuală sau mecanică, aplicată pe tegument şi formaţiunile subtegumentare, în scop terapeutic. Cuvântul derivă din arabul "mass" care înseamnă a frământa. în decursul timpului s-a ajuns de la masaj empiric şi de agrement, la criterii ştiinţifice de indicaţii ale masajului, oferite de cunoştinţele de anatomie, fiziologie şi patologie ale medicinii moderne. Se ştie astăzi ce organ complex este pielea, cu formaţiunile sale anexe. Pielea are o circulaţie proprie, o inervaţie bogată - este un organ receptor - şi este sediul atâtor reflexe superficiale şi profunde. în acest fel, masajul devine o valoroasă metodă terapeutică, păstrându-şi,xa orice procedură medicală, indicaţiile şi contraindicaţiile sale. 20.9.1. MANEVRELE MASAJULUI Practica curentă foloseşte următoarele tehnici de masaj: 1. Netezirea (efleurajul sau mângâierea) este manevra de începere a masajului, prin care se pune în contact mâna tehnicianului cu tegumentului bolnavului. După netezire se folosesc celelalte tehnici, din ce în ce mai solicitante pentru tegument, muşchi etc., între ele intercalându-se, obligatoriu, netezirea. Se execută de obicei pe toată suprafaţa pulmonară, cu mişcări uşoare circulare, în direcţia fibrelor musculare şi a inimii, sau, alteori, cu vârful degetelor, sau cu dosul mâinilor. 2. Frământarea se poate face în mai multe feluri: a) stoarcerea, manuală sau bimanuală: se modelează o placă mai voluminoasă din tegument şi muşchi, care se comprimă segmentar, dar cursiv, lin; este indicată în special pentru membrele superioare şi inferioare; b) măngăluirea (sau masaj vârtej) se execută cu ambele mâini, în poziţie opusă una faţă de alta (exemplu, pe braţ); c) geluirea (cuvântul vine de la "gealăul") sau rindeaua cea mare a tâmplarului; d) petrisajul este metoda ce se adresează formelor cu o mai bogată musculatură (coapse, braţe, abdomen etc.): se prind masele musculare cu ambele mâini şi torsionează; e) ciupirea: după nume, se înţelege uşor că se folosesc pentru executare indexul, degetul mediu şi policele; este tot un gen de petrisaj, dar efectuat cu două-trei degete. 3. Baterea: se mai numeşte şi percuţie şi se aplică pe suprafeţe mai întinse (exemplu spate), executându-se cu palma, cu marginea cubitală a mâinilor sau cu dosul acestora. Uneori, se pot folosi vârful degetelor sau chiar pumnul (când masele dorso-lombare sunt voluminoase). 4. Fricţiunea este o manevră de netezire, dar cu presiune, deplasând tegumentul şi muşchii atât cât permite laxitatea lor. 5. Vibraţia este o metodă care foloseşte tremurăturile mâinilor aplicate pe tegument, fără ca mâna să se desprindă de acesta. Adesea, acest masaj vibrator poate fi înlocuit cu vibratori mecanici. Important! între toate aceste manevre se intercalează netezirea. Afară de aceste metode clasice de masaj, a căror acţiune este mai ales prin "detentă reflexă şi stimulare circulatorie", s-au mai adăugat şi alte procedee mai noi, dintre care cele mai cunoscute sunt: a) masajul profund Cyriax, caracterizat prin mişcări cu două degete, de "du-te-vino", perpendiculare pe planurile musculare; b) masajele moderne "de ţesut conjunctiv, care au la bază reflexoterapia selectivă, adică reflexele cuti-viscerale şi viscero-cutanate, cu punct de plecare din zonele algice ale tegumentului şi musculaturii (Head şi Mackenzie). Tehnicile cele mai cunoscute şi apreciate sunt Teirich-Leube şi Dicke; c) masajul "punctelor nervoase", care aparţine lui Cornelius. 20.9.2. ACŢIUNEA MASAJULUI Masajul - fie că este terapeutic, fie că este fiziologic (masajul sportiv) - are o acţiune locală şi alta generală. 20.9.2.1. ACŢIUNEA LOCALA Are o acţiune de sedare (calmare) asupra algiilor cutanate, articulare sau musculare, fie că aceste dureri sunt de tip inflamator, traumatice sau iritativ locale. De asemenea are o acţiune hiperemiantă locală, acţiune de stimulare circulatorie, cu bune efecte de nutriţie a ţesuturilor. Se ameliorează astfel atât circulaţia limfatică, cât şi cea sanguină şi deci activitatea organelor masate. Masajul are şi o acţiune depurativă locală (efect mecanic). Prin această acţiune se înlătură staza din ţesutul interstitial, favorizându-se astfel resorbţia infiltratelor, ţransu-datelor şi exsudateîor. 20.9.2.2. ACŢIUNEA GENERALĂ Masajul creşte metabolismul bazai, stimulează funcţia respiratorie şi circulatorie şi are o acţiune se sedare nervoasă - favorizează somnul, combate oboseala musculară şi imprimă organismului o stare generală bună şi foarte plăcută. Toate aceste efecte ale masajului să nu uităm că se exercită direct asupra pielii, printr-un mecanism reflex şi circulator. Tegumentul are o bogată inervaţie şi vascularizaţie. Exteroceptorii - formaţiuni nervoase din piele - şi proprioceptorii - formaţiuni nervoase din muşchi, ligamente şi tendoane - recepţionează orice stimul de la nivelul tegumentului, care se transmite prin reflex către sistemul nervos central. Organele interne, viscerele, se proiectează din punct de vedere nervos pe anumite zone cutanate corespunzătoare, denumite metamere sau zonele Head (stabilite de Head). Aceste zone, intrând în mecanismul reflex de acţiune a masajului, vor influenţa şi viscerele, adică organele profunde situate pe teritoriul metameric corespunzător. Se observă de aici că, în mod cert, masajul, pe lângă o serie de indicaţiile utile, necesită şi unele reţineri având chiar şi contraindicaţii. în al doilea rând, ştim că pielea este un rezevor important de sânge, deţinând un sfert din cantitatea totală a acestuia. Masajul se adresează direct circulaţiei superficiale şi indirect celei profunde. Se pot adăuga aici şi diferite substanţe de tip "H" (histaminic), care iau naştere prin diferitele manevre ale masajului (ciupiri, bateri, vibraţii etc.) şi care au o intensă acţiune vasodilatatoare. In acest fel, masajul produce o hiperemie periferică, cu efecte derivante şi revulsive, foarte mult căutate şi apreciate în terapeutică. 20.9.3. INDICATII Din cele expuse mai sus, se poate deduce că indicaţiile masajului sunt foarte largi. Masaiul poate fi folosit în scop terapeutic şi fiziologic (igienic sau sportiv). Cele mai curente indicaţii ale masajului sunt: - boala reumatismală de tip inflamator sau degenerativ, cu manifestările sale articulare sau abarticuîare; - bolile ortopedice, afecţiunile posttraumatice (facturi, luxaţii, entorse, sechele după portul aparatelor gipsate, edeme cronice etc.); - bolile neurologice, cu paralizii, pareze, atrofii, hipotrofii musculare etc.; - afecţiuni vasculare, mai ales cele de tip venos, cu edeme cronice; - boli de nutriţie - obezitate etc. 20.9.4. CONTRAINDICAT!! Datorită aparentei benignităţi a masajului, contraindicaţiilc necesită a fi precizate: - infecţiile acute sau inflamaţiile pielii (eczeme, dermite, furuncule, abcese, flegmoa-ne etc.) - procesele inflamatorii acute ale articulaţiilor sau oaselor (artrite, osteomielite etc.); - afecţiuni vasculare (flebite, sindroame hemoragice etc.); - boala canceroasă, cu orice localizare; - tuberculoza pulmonară evolutivă; - afecţiuni digestive acute. 20.10. KINESITERAPIA Definiţie: este disciplina care foloseşte mişcarea în scop terapeutic. Se mai numeşte cultură fizică medicală (C.F.M.) sau gimnastică medicală (kinesis = mişcare). Istoric: mişcarea, ca exerciţiu fizic, a fost folosită din cele mai vechi timpuri. Popoarele antice ale -lumii (în Egipt, China, India) au apreciat-o. La greci şi romani a cunoscut o amplă dezvoltare (Hipocrate, Celsus, Galen etc.). Renaşterea dedică exerciţiului fizic opera "De arte gimnastica" (1969). Concepţia despre mişcare a suedezului Henrich Ling (1776 - 1839), a marcat o etapă în dezvoltarea şi răspândirea, până la popularizare, a gimnasticii sale, denumită suedeză. El a deosebit gimnastica în patru ramuri distincte: educativă sau pedagogică, militară, estetică şi medicală. Remarcăm faptul că gimnastica medicală a început să se dezvolte independent. Succesorii lui Ling s-au ocupat în mod deosebit de această formă de gimnastică (Branting, Liedbeck, Wide etc.), întreaga Europă fiind foarte entuziasmată de gimnastica suedeză (Franţa, Germania, Belgia etc.). In ţara noastră gimnastica medicală începe să se dezvolte mai mult în legătură cu educaţia fizică. 20.10.1. SCOPUL Şi IMPORTANŢA KINEZITERAPIEI Medicina modernă a dat o excepţională dezvoltare kineziterapiei, făcând din aceasta o terapie, o metodă de recuperare medicală. Cultura fizică medicală are în acest sens un rol curativ, preventiv, corectiv. Rolul curativ înseamnă: reeducare, readaptare, recuperare a capacităţii funcţionale -parţială sau totală - a organismului lezat. Rolul preventiv constă în: prevenirea deficienţelor fizice, mai ales la copii, în asigurarea unei dezvoltări fizice armonioase; stimularea funcţiei musculare; dezvoltarea unei statici normale şi eliminarea viciilor de statică şi postură; reconfortarea psihică; călirea organismului (cu rol extrem de important în prevenirea îmbolnăvirilor). Rolul corectiv se referă la combaterea unor deficienţe fizice înnăscute sau dobândite (scolioze, lordoze, picior plat, genunchi curbaţi etc.). Totul - privit la scop al C.R.M. sau al kineziterapiei - trebuie să ducă la realizarea acelui sublim citat antic roman "Mens sana in corpore sano". Ca metodă, C.F.M. sau kineziterapia foloseşte mişcarea sub forma exerciţiului fizic. Ea constituie o terapie naturală, activă şi funcţională - organică şi psihică. în ceea ce priveşte tehnica, C.F.M. cuprinde: a) Mijloace de bază, care includ: gimnastica medicală, terapia ocupaţionaîă, odihna activă şi masajul. b) Elemente ajutătoare: jocuri, sporturi, turism; factori naturali de călire: aer, apă, soare; condiţii de igienă şi dotare. c) Elemente de asociere: balneo-fizioterapia (şi cura balneară); tratament ortopedico-chirurgical; regim alimentar şi vitaminoterapia. 20.10.2. EXERCIŢIILE FIZICE 20.10.2.1. DESCRIERE ŞI ACŢIUNE Exerciţiile de gimnastică constau în poziţii şi mişcări Poziţiile corpului se menţin printr-o activitate musculară statică, iar mişcarea se obţine prin lucru muscular dinamic. Cu alte cuvinte, activitatea statică este aceea pe care se bazează funcţia de sprijin şi activitatea dinamică echivalează cu funcţia de mişcare - de ambele funcţii răspunzând cu predilecţie aparatul locomotor. Din acest punct de vedere şi din aceste motive, există exerciţii fizice statice şi dinamice. 1.Exerciţii fizice statice: acestea asigură imobilitatea şi menţin poziţia corpului, în acelaşi timp constituind o condiţie indispensabilă pentru realizarea efortului dinamic. Poziţiile statice ale corpului sunt: a) ortostatism (poziţia în picioare); b) şezând; c) culcat. Efortul muscular static cunoaşte trei forme: - de menţinere (faţă de gravitaţie); - de consolidare (adică de stabilitate)2 - de fixare (adică de echilibra). în concluzie, efortul static este cel care asigură menţinerea, consolidarea şi fixarea unei poziţii, fără să determine deplasarea în spaţiu a organismului. El este realizat prin contracţiile musculare numite izometrice, care au următorul rol: măresc volumul muşchilor şi cresc forţa musculară. Un singur dezavantaj au totuşi aceste contracţii statice sau izometrice: sunt monotone, plictisitoare, din care cauză produc destul de repede oboseala nervoasă. O mişcare cu braţele oboseşte mai puţin decât nemişcarea lor şi fixarea într-o anumită poziţie rigidă. Nutriţia muşchilor în activitatea dinamică se face mult mai bine, datorită unei circulaţii sanguine activizate şi deci aprotul de oxigen crescut. în contracţia statică produsele reziduale se elimină mai greu (acid lactic) şi determină oboseala musculară. De aceea se recomandă ca aceste contracţii izometrice să fie de scurtă durată, repetate des şi compensate prin pauze relaxante. 2. Exerciţii fizice dinamice: se înţelege prin exerciţiu dinamic realizarea unei mişcări. Se produce în acest fel o deplasare în spaţiu, prin participarea simultană a grupurilor musculare agoniste şi antagoniste, unele având o acţiune de "cedare iar altele de "învingere". Aceste mişcări dinamice pot fi active - adică mişcări ce se fac cu cheltuială de energie proprie - şi pasive - prin contribuţie exterioară, fără participare proprie. La rândul lor, mişcările active pot fi: libere, adică mişcări executate numai contra gravitaţiei; active, ajutate sau asistate (deci şi cu o contribuţie dinafară, motiv pentru care aceste mişcări se mai numesc active-pasive); active cu rezistenţă, în care mişcarea trebuie să învingă în plus, pe lângă gravitaţie şi o rezistenţă impusă; legate, adică la diferite aparate (scări, bârne, paliere etc.). Mişcările active stau la baza exerciţiilor de gimnastică, a jocurilor, a sporturilor etc. ** Kineziterapia sau gimnastica medicală foloseşte ambele tipuri de mişcare - statice şi dinamice, active şi pasive - cu indicaţi într-o serie de afecţiuni: locomotorii, cardiovasculare, digestive, neurologice, pulmonare, metabolice etc. Notăm că mişcările pasive nu sunt trecute în rândul exerciţiîlor fizice, decât în gimnastica medicală, se înţelege uşor că un profesor de educaţie fizică sau un antrenor nu au de ce să folosească o mişcare pasivă, dar medicul, în diferitele afecţiuni pe care le poate prezenta bolnavul, poate începe activitatea de kineziterapie sau gimnastică medicală cu mişcări pasive. Dintre mişcările dinamice enumerăm: flexie-extensie; abducţie-adducţie; rotaţie (pro-naţie şi supinaţie); circumducţie. Toate aceste mişcări se mai numesc şi izotonice. 20.10.3. KINEZITERAPIA IN DIFERITE AFECŢIUNI 1. afecţiunile locomotorii: kineziterapia sau gimnastica medicală urmăreşte ca obiectiv refacerea şi readaptarea funcţională a organismului de locomoţie lezat. Afecţiunile ortopedice posttraumatice ocupă un loc foarte important pentru kineziterapie. 2. In cadrul bolilor respiratorii este recomandată îndeosebi în cele pulmonare cronice (bronhoemfizem, astm bronşic etc.), însoţite sau nu şi de o insuficienţă ventilatorie. Se urmăresc refacerea elasticităţii pulmonare şi combaterea rigidităţii cutiei toracice, care să poată realiza o cât mai bună oxigenare a sângelui. 3. în afecţiunile digestive şi de nutriţie, kineziterapia abdominală îşi propune refacerea şi tonifierea centurii abdominale, este indicată în obezitate, periviscerite, visceroptoze etc. 4. In afecţiunile aparatului cardio-vascular, kineziterapia întreţine un bun tonus vascular şi, prin acesta, o circulaţie sanguină cât mai normală. Este indicată în hipertensiunea arterială şi arteritele periferice, în imnsuficienţele coronariene cronice, în insuficienţele venoase (varice) etc. 5. In afecţiunile neuropsihice, kineziterapia este extrem de utilă. Să ne gândim numai câte speranţe nutresc faţă de rezultatele obţinute prin C.F.M. bolnavii care au un segment anatomic paralizat. Şi să nu uităm efectul pozitiv al mişcării asupra psihicului bolnavului, prin stimularea calităţilor fizice de bază: rezistenţa, forţa, îndemânarea eîc. 20.10.4. EXERCIŢIILE FIZICE Şl TEHNICA LOR Nu vom da tehnica diferitelor forme de exerciţii fizice folosite de gimnastica medicală sau kineziterapie, dar menţionăm că se începe întotdeauna cu cel mai simplu exerciţiu fizic şi care poate fi la îndemâna oricui, se va avea în vedere mersul, care prin el însuşi constituie un atac terapeutic. Se începe mersul pe teren plan şi apoi, progresiv, mersul pe teren înclinat. Intervin apoi diferitele exerciţii fizice simple complexe sau la aparate (inclusiv mecano-terapia), pentru ca să se ajungă, spre final, la ergoterapie sau terapia ocu-paţională (munci uşoare - de împletit, tâmplărie, artizanat, cartonaje etc.) şi apoi la odihnă activă, care este mai fiziologică decât cea pasivă. Important! Kineziterapia trebuie să fie selectată şi dozată în funcţie de bolnav şi de boală. Cu alte cuvinte, se va urmări individualizarea oricăror mişcări pe care trebuie să le execute bolnavul. Se adaugă o serie de elemente ajutătoare: masaj, procedee de balneo-fizioterapie, cură balneoclimaterică, jocuri etc. 20.10.4.1. INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII Kineziterapia are indicaţii vaste, putând fi folosită - dacă nu greşim - în toată medicina internă, cu toate specialităţile sale (reumatologice, cardiologie, nutriţie etc.). De asemenea, în chirurgie, ortopedic, traumatologie, obstetrică şi ginecologie, neurologie şi psihiatrie, pediatrie. Contraindicaţiile sunt mai limitate: hemoragiile, infecţiile acute, cancerul, leucemia etc. 1. afecţiunile locomotorii: kineziterapia sau gimnastica medicală urmăreşte ca obiectiv refacerea şi readaptarea funcţională a organismului de locomoţie lezat. Afecţiunile ortopedice posttraumatice ocupă un loc foarte important pentru kineziterapie. 2. In cadrul bolilor respiratorii este recomandată îndeosebi în cele pulmonare cronice (bronhoemfizem, astm bronşic etc.), însoţite sau nu şi de o insuficienţă ventilatorie. Se urmăresc refacerea elasticităţii pulmonare şi combaterea rigidităţii cutiei toracice, care să poată realiza o cât mai bună oxigenare a sângelui. 3. în afecţiunile digestive şi de nutriţie, kineziterapia abdominală îşi propune refacerea şi tonifierea centurii abdominale, este indicată în obezitate, periviscerite, visceroptoze etc. 4. In afecţiunile aparatului cardio-vascular, kineziterapia întreţine un bun tonus vascular şi, prin acesta, o circulaţie sanguină cât mai normală. Este indicată în hipertensiunea arterială şi arteritele periferice, în imnsuficienţele coronariene cronice, în insuficienţele venoase (varice) etc. 5. In afecţiunile neuropsihice, kineziterapia este extrem de utilă. Să ne gândim numai câte speranţe nutresc faţă de rezultatele obţinute prin C.F.M. bolnavii care au un segment anatomic paralizat. Şi să nu uităm efectul pozitiv al mişcării asupra psihicului bolnavului, prin stimularea calităţilor fizice de bază: rezistenţa, forţa, îndemânarea etc.