NOŢIUNI DE RADIOLOGIE

NOŢIUNI DE RADIOLOGIE 19.1 STRUCTURA MATERIEI Razele Rontgen, ca şi alte radiaţii, îşi au sursa-,în sma|ţerie. Pentru a putea înţelege natura, proprietăţile şi întrebuinţările practice ale razelor-Rontgen, ale izotopilor radioactivi, va trebui să cunoaştem în prealabil câteva noţiuni despre structura materiei şi despre legătura materiei cu energia. Atomul este cea mai mică părticică specifică unui element şi nu poate fi scindat în elemente asemănătoare lui. Studiul corpului radioactiv a arătat că atomul este complex, fiind constituit din particule, dintre care unele cu sarcină electrică. Rutherford (completat mai târziu de Bohr şi alţii) a conceput atomul, în 1911, ca un mic sistem planetar: un nucleu central încărcat pozitiv, în care se concentrează, se pare, toată greutatea atomului, iar la periferie - straturi concentrice de electroni, particule cu greutate infimă, încărcate electric negativ, care gravitează cu mare viteză în jurul acestui nucleu central. Electronii circulă rapid în jurul nucleului şi dezvoltă o forţă centrifugă capabilă de a anihila atracţia electrică pozitivă a nucleului. Masa unui electron este foarte mică şi, de aceea, când vorbim de masa atomului, neglijăm pe aceea electronilor şi ne referim numai la nucleu. Nucleul conţine protoni şi neutroni, particule care au aceeaşi masă, de aceea suma protonilor şi a neutronilor arată masa atomică. Protonii au încărcătura electrică egală cu cea a electronilor, dar de semn contrar (pozitivă). Numărul protonilor fiind egal cu al electronilor face ca atomul să fie din punct de vedere electric neutru. Numărul lor (al electronilor sau protonilor) reprezintă ceea ce numim numărul atomic. El indică locul elementului respectiv în sistemul periodic al elementelor lui Mendeleev. De aceea, spunem că electronul este constituentul universal al materiei, fiind cea mai mică particulă materială. De numărul şi aşezarea în straturi a electronilor periferici depind proprietăţile fizice şi chimice ale elementului respectiv. Numărul electronilor situaţi în stratul cel mai periferic condiţionează valenţa unui element. Reacţiile chimice şi unele proprietăţi fizice - de exemplu absorbţia radiaţiilor - au loc fără intervenţia nucleiţlui, petrecându-se numai în diferite straturi electronice. Cel mai simplu şi uşor atom este cel de hidrogen - nucleul său este format dintr-un singur proton, iar periferia este constituită dintr-o singură orbită, pe care se găseşte un singur electron (fig. 87). Protonii din nucleu, deşi au încărcătura electrică identică, nu se resping - contrar legilor lui Colomb ale respingerii şi atracţiei electrostatice -, datorită distanţelor infinit de mici ce despart particulele nucleare. Imediat ce aceste distanţe cresc, protonii se resping între ei şi nucleul se dezagregă. Aşa se întâmplă cu nucleul de uraniu - corp radioactiv, care, având 92 de protoni, se dezagrează spontan din cauza numărului mare de particule şi prin slăbirea forţelor care le leagă. în nucleu se concentrează şi marea majoritate a energiei pe care o reprezintă atomul. Sub acţiunea unei radiaţii corpusculare sau electromagnetice se pot smulge unui atom unul sau mai mulţi electroni, obţinându-se ceea ce se cheamă ion. Ionul este un atom care a pierdut sau a câştigat unul sau mai mulţi electroni; poate fi pozitiv, când a pierdut electrorfi/'sâu'fie'gativ când câştigă electroni. 19.2. RAZELE RONTGEN Razele Rontgen poartă numele savantului german care le-a descoperit, la sfârşitul secolului trecut, cu ocazia unor experienţe cu raze catodice. Bănuind că este vorba de radiaţii necunoscute în vremea aceea, le-a denumit raze X. Razele Rontgen fac parte din grupa radiaţiilor electromagnetice, adică a radiaţiilor care se propagă la distanţă sub forma unor oscilaţii cu lungime de undă foarte mică, de zeci de mii de ori mai mică decât a luminii. 19.2.1. PROPRIETĂŢILE RAZELOR RONTGEN Razele Rontgen au o serie de proprietăţi - unele comune tuturor razelor electromagnetice, altele particulare. Proprietăţile fizice cele mai importante sunt: - se propagă în linie dreaptă şi au viteza de 300 000 km/sec; - intensitatea scade cu pătratul distanţei: dacă distanţa creşte de două ori, intensitatea scade de patru ori; - absorbţia constituie suma fenomenelor ce se produc atunci când razele Rontgen străbat un corp material. Efectul acestor fenomene este pe de o parte cantitativ, căci slăbeşte intensitatea radiaţiei prin absorbţia unei cantităţi de raze în corpul iradiat, iar pe de altă parte rezultă şi o schimbare calitativă, căci prin traversarea de către cuantele roent-geniene a unui corp material, iau naştere radiaţii noi, secundare. Se modifică în acelaşi timp direcţia fasciculului roentgenian incident. Modificările cantitative sunt rezultate de legea Bragg-Pierce: absorbţia este direct proporţională cu densitatea, puterea a 4-a a numărului atomic şi cu puterea a 3-a a lungimii de undă. Modificările calitative se produc printr-un proces de difuziune, adică de deviere şi împrăştiere a razelor, şi printr-un proces de emisie de către corpul absorbant de radiaţii secundare caracteristice şi fotoelectronice precum şi de energie luminoasă, căldură, efecte fotochimice: - ionizează gazele; - produc fluorescenta unor corpuri ca plarinocianura de bariu, tungstatul de cadmiu etc. Proprietăţi chimice. Cea mai importantă proprietate chimică este impresionarea plăcii fotografice. Este o acţiune ce se petrece la periferia atomului. Substanţele influenţate sunt sărurile de argint, care devin sensibile la acţiunea unui corp reductor, precipitând argintul ca o pulbere neagră fină. Aceste proprietăţi fac posibilă întrebuinţarea razelor Rontgen în radiografii. Razele Rontgen se sumează, se cumulează în ţesuturile vii pe care le străbat. 19.2.2. APARATUL RONTGEN Un aparat roentgendiagnostic se compune din următoarele piese: tubul Rontgen (fig. 88), un transportor de înaltă tensiune, un transformator de încălzire a filamentului, cabluri de înaltă tensiune, kenotroane sau ventile, stativ; masă comandă, ecran, precum şi alte accesorii. Razele Rontgen se produc în tubul radiogen, care este format dintr-un balon de sticlă greu fuzibil (care rezistă la temperatură înaltă), în care s-a făcut vid şi în care la o extremitate se găseşte un filament de tungsten cu un cilindru în jur (catodul), iar la cealaltă extremitate se găseşte anticatodul sau anodul, format dintr-o bară de cupru care are în mijloc o pastilă de tungsten, unde bombardează electroni (anod fix), sau un dispozitiv care se roteşte (anod rotativ), mult mai avantajos. Catodul se leagă la polul negativ al transformatorului de înaltă tensiune, iar anodul cu polul pozitiv, curentul circulând de la catod la anod. Filamentul (catodul) se încălzeşte la incandescenţă şi emite electroni, care sunt atraşi puternic de anod; prin izbirea acestor raze de anod iau naştere razele Rontgen. 19.2.3. ÎNTREBUINŢĂRI Radiodiagnosticul constituie o metodă de investigaţie clinică, care ne furnizează date morfologice şi funcţionale foarte utile pentru diagnostic, şi, implicit, şi pentru tratament. Radioscopia este o metodă de explorare radiologică care constă în examinarea pe ecranul radioscopic a imaginilor pe care le dă un fascicul de raze Rontgen după ce a traversat corpul expus. Radioscopia se bazează pe: absorbţia inegală a razelor de diferite corpuri, pe proprietatea razelor Rontgen de a produce luminiscenţa unor corpuri şi pe proiecţia lor conică. Radioscopia permite explorarea dinamică a unor organe, dându-ne informaţii preţioase morfologice şi funcţionale. Pentru a putea executa o radioşcopie trebuie mai întâi să ne adaptăm vederea la întuneric. După 10 minute de adaptare (de stat la întuneric), sensibilitatea luminoasă este de 50 de ori mai mare decât dacă venim direct de la lumină, iar după 20 de minute, de 200 de ori. Radiografia este o metodă de explorare radiologică care se bazează, pe proprietatea razelor Rontgen de a impresiona stratul sensibil de bromură de argint şi filmele radiogra-fice. Radiografia este mai bogată în detalii decât radioscopia şi constituie un document obiectiv, ce poate fi comparat în timp. Există multiple metode radiografice, după organul sau porţiunea organului de examinat şi după scopul pe care îl urmărim. Radiofotografia medicală este procedeul de diagnostic radiologie prin care se fotografiază, pe un film de dimensiuni reduse, imaginea unui ecran fluorescent. Este folosită mai ales pentru depistarea leziunilor pleuropulmonare şi cardiovasculare. Tomografia constă în radiografierea unui singur strat al unui organ sau zone. Ea ne permite analiza unei imagini radiologice care reprezintă sinteza tuturor straturilor. Prin mişcarea în sens invers în timpuJL expunerii a tubului radiogen şi a casetei cu filmul radiografiei, dispozitivul tomografului realizează ştergerea imaginilor straturilor supra- şi subiacente şi permite iradierea permanentă a statului interesat. Radiokimografia este o metodă mai veche, folosită pentru înscrierea pe film a mişcărilor organelor. Este folosită ca o completare a celorlalte metode radiologice, mai ales în explorarea aparatelor cardio-vascular, respirator şi a diafragmei. Ea se realizează prin deplasarea uniformă, fie a grilei, fie a filmului radiografie. Dacă se deplasează grila, se obţine imaginea în totalitate a organului, marginile lui prezentând dinţaturi (croşete), care de fapt sunt expresia radiografică a mişcărilor. Dacă se mişcă filmul, se înregistrează numai acele puncte pe conturul organului care se află în dreptul deschizăturilor grilei. Radiocinematografia, bazată pe amplificatorul electronic, ne permite explorarea organelor în mişcare, mai ales a aparatelor digestiv şi cardio-vascular. Principiul metodei constă în filmarea imaginii de pe ecranul radioscopic sau direct după ieşirea razelor din corpul omenesc, fără ecran (procedeu direct). Se obţin foarte multe date funcţionale, detalii mai fine, claritate şi precizie mai mari. Roentgenteleviziunea şi înregistrarea magnetică a imaginii radiologice reprezintă ultimele cuceriri ale tehnicii radiologice. Imaginile pot fi înregistrate după dorinţă, în momentul prielnic în timp scurt şi în orice moment. Fixarea, înregistrarea şi reproducerea imaginii radiologice pot fi efectuate în fracţiuni de secundă. în acest fel se înlătură pro-desul developării, care cere timp şi multă manoperă. 19.3. EXAMENE RADIOLOGICE CU SUBSTANŢE DE CONTRAST Pentru ca un organ să iasă în evidenţă, trebuie ca acel organ să aibă o capacitate proprie mai mare sau mai mică de absorbţie pentru razele Rontgen. Sunt însă organe, care, datorită absorbţiei asemănătoare razelor Rontgen, sunt invizibile la examenul obişnuit. Aceste organe nu pot fi puse în evidenţă decât dacă vom putea crea, cu mijloace artificiale, contrastul necesar. Acesta se realizează cu ajutorul substanţelor de contrast care pot diminua opacitatea (exemplu: aerul filtrat, Co2) sau care măresc opacitatea, cum sunt substanţele de contrast iodate sau sulfatul de bariu. Sulfatul de bariu permite vizualizarea aparatului digestiv, fiind insolubil şi bine tolerat. Substanţele de contrast iodate (compuşi oganici cu iod) pot fi solubile sau insolubile în apă. Cele solubile în apă pot fi administrate prin injectarea în venă, pentru efectuarea de urografii, colangiografii, angiocardiografii, sau în artere, pentru arteriografii. Unele sunt introduse direct în uretră, vezică, ureter (uretrografie, cistografie, pielografie retrogradă, histerosalpingografie). Compuşii cu iod insolubil sunt administraţi fie oral, pentru diagnosticul căilor biliare, fie sunt injectaţi în diferite cavităţi ale organelor. Menţionăm mai jos examenele radiologice mai uzuale care folosesc substanţe de contrast. Urografia intravenoasă constă în evidenţierea radiologică a aparatului urinar prin injectarea intravenoasă a unei substanţe iodate renotrope (Odiston, Urografin). Bine condusă, urografia intravenoasă permite investigarea completă a aparatului urinar de la ne-fron până la uretră, atât în ceea ce priveşte aspectele morfologice, cât şi cele funcţionale, Urografia intravenoasă minutată este utilizată pentru punerea în evidenţă a ischemiei renale. Substanţele de contrast iodate, dozate corespunzător pe kilocorp, se injectează rapid (4-6 sec). Radiografiile se execută rapid - la 30 secunde 1, 2, 3, 5 minute până la 90 - 120 de minute. Colecistografia permite evidenţierea veziculei biliare şi a căilor biliare. Substanţa de contrast poate fi administrată per os sau intravenos. Colecistografia orală rămâne metoda de elecţie pentru examenul morfologic şi funcţional al veziculei biliare, exactitatea rezultatelor purtând merge până la 90 - 98%. Colecistografia intravenoasă se utilizează pentru studiul hepatocoledocului, al sindromului postcolecistectomie, precum şi în cazurile în care nu se poate face colecistografia per os sau aceasta este negativă. Colangiografia intravenoasă, care provoacă spasmul sfincterului Oddi cu morfină, permite şi studiul căilor biliare intrahepatice, alături de cel al căilor extrahepatice. Splenoportdgrafia este utilizată pentru studiul axului vascular splenoportal, cât şi pentru hepatografia ce o realizează în faza de întoarcere. Ea ne ajută să precizăm, de multe ori, etiologia sindromului de hipertensiune portalâ. Angiocardiografia constă în radiografierea cordului şi vaselor principale după opaci-ficarea lor. Substanţa opacă cu concentraţie în jur de 70% este introdusă prin injectare sau cateterismul venei cubitale sau jugulare, în cantitatea totală de aproximativ 1 ml/kilocorp. Se pot executa cu aparatele moderne radiografii în două planuri, perpendiculare între ele cu mai mult de 10 imagini/secundă. Variante ale acestei tehnici constau în introducerea intra-cavitară a substanţei de contrast iodate prin cateter sau puncţie intracardiacă. Aortografia permite reprezentarea aortei de la origine până la ultimele ei ramuri prin opacificarea sa cu substanţe de contrast iodate, injectate fie la rădăcina aortei prin cateter, în aorta toracică sau abdominală prin puncţie sau retrograd, fie printr-o arteră brahială, mai ales la copii. Bronhografia este metoda de explorare a bronhiilor, după opacifierea lor cu o substanţă de contrast. Ea ne dă informaţii preţioase morfologice şi funcţionale asupra bronhiilor, cât şi a teritoriului pulmonar respectiv. Histerosalpingografia (HSG) este o metodă radiologică care pune în evidenţă cavităţile uterotubare prin injectarea, în interiorul uterului şi a trompelor, a unor substanţe radioopace. Ea clarifică cazuri ginecologice dificile, şi rezoltă problema diagnosticului sterilităţii la femei, determinată de obliterările tubare. 19.3.1. PREGĂTIREA BOLNAVILOR înţelegem prin pregătirea bolnavilor pentru examenele radiologice totalitatea măsurilor ce trebuie luate pentru a permite o vizualizare, în bune condiţii, a organului examinat (stomac, ficat, rinichi) şi pentru desfăşurarea, în bune condiţii, a examenului fără accidente. în acest domeniu al pregătirii bolnavului există multe păreri, procedee, tehnici diferite, fiecare cu avantajele şi dezavantajele sale. In general, din păcate, nu se dă importanţa cuvenită pregătirii bolnavilor pentru examenele radiologice. Se repetă din această cauză examene radiologice riscante şi neplăcute pentru bolnav, cu risipă de materiale şi energie. Considerăm că numai printr-o colaborare stânsă între clinică şi radiologie se pot obţine rezultate bune. Redăm mai jos o schemă de pregătire pentru cele mai uzuale examene radiologice: - Colecistografia per os: în general bolnavul este pregătit la fel ca la examenul radiografie pe gol. Un element important al pregătirii bolnavului îl constituie evacuarea intestinului gros de gaze şi resturi alimentare ale digestiei. Folosirea purgativelor, mai ales în preziua examenului, dă uneori rezultate bune, dar ea poate constitui un factor iritant al intestinului, influenţând şi absorbţia substanţei de contrast. Clisma evacuatoare dă rezultate superioare, când este bine făcută (1,5 - 2 1 ceai de muşeţel sau apă călduţă) şi eliminată în totalitate. în cazul unei defectuoase administrări, clisma poate avea efecte negative (cantitate mică de lichid, neeliminarea lichidului etc.). Un procedeu bun de îndepărtare a gazelor constă în administrarea, cu o oră înainte de executarea radiografiei, a unui pahar cu apă rece. Bolnavul va urma un regim de 3 - 4 zile eliminând din alimentaţie produse capabile de a forma gaze în intestin (glucide). De asemenea, nu se vor administra bolnavului medicamente radioopace pe bază de bismut, bariu sau carbonat de calciu. Cu 24 - 36 de ore înainte, de examen se recomandă bolnavului un prânz gras, cu ouă, şuncă, unt, mai ales la cei suspecţi de stază veziculară accentuată, cu scopul de a evacua vezicula biliară. Cantitatea de Razebil se administrează cu 14 ore înainte de examen şi se calculează ţinând seama de faptul că doza necesară pentru opacifierea optimă a veziculei biliare este de 50 - 55 mg/kilocorp. - Colecisto-calangiografia intravenoasă: pregătirea bolnavului se face, în general, în acelaşi mod ca la colecistografia per os în ceea ce priveşte evacuarea intestinului. S-a renunţat la prânzul evacuator al veziculei biliare pentru majoritatea cazurilor, păstrându-l pentru cazurile de hipotonie şi stază veziculară. Acest examen va fi executat după un examen clinic şi de laborator atent, care trebuie să stabilească, între altele, starea funcţiilor hepatice şi renale. Testarea toleranţei la substanţele de contrast iodate, deci fără valoare deosebită, va fi executată acolo unde fabrica producătoare o recomandă. Cel mai valoros şi simplu test este cele intravenos de provocare, cu injecţie de continuare. Se introduce 1 ml substanţă de contrast iodată (de exemplu Pobilan) şi se aşteaptă 1-3 minute. Dacă nu apar fenomene de intoleranţă, se continuă injectarea, pentru a administra eventual medicaţia de urgenţă corespunzătoare. Cantitatea de Pobilan injectată depinde de greutatea pacientului. Până la 65 de kg se infectează 20 ml; peste 65 kg se administrează câte 3 ml pentru fiecare 5 kg în plus. Premedicaţia (Romergan 1-3 tablete, Napoton 1-3 tablete zilnic, administrate cui -2 zile înainte de examen) este recomandată numai pentru bolnavii anxioşi, cu labilitate deosebită neurovegetativă, cu antecedente alergice. Nu va fi folosită în toate cazurile, pentru a evita eventualele modificări ale datelor funcţionale furnizate de examen. Urografia intravenoasă: clisma evacuatoare pentru degajarea intestinului de gaze sau resturi ale digestiei se execută seara şi dimineaţa cu 2 ore înaintea examenului, cu 1,5 - 2 1 ceai de muşeţel sau apă călduţă. Se urmăreşte eliminarea conţinutului de lichid introdus, ce este suficientă în marea majoritate a cazurilor. în situaţii speciale (imposibilitatea efectuării clismei) se poate folosi un purgativ, mai ales ulei de ricin (25 - 30 g pentru adulţi). Cura de sete, recomandată şi folosită în trecut, nu-şi are astăzi rostul, deoarece substanţele de contrast iodate folosite sunt mult mai concentrate (70 0 75%) şi ne dau un indice de opacificare suficient, în condiţii normale. Dimpotrivă, astăzi recomandăm hidratarea normală a bolnavului, pentru a-i asigura o diureză cu evacuarea normală a substanţelor de contrast iodate. Bolnavul va urina cu puţin timp înainte de examen, evitându-se apariţia reflexelor de inhibiţie a secreţiei renale şi de diluare în urină a substanţelor de contrast iodate, eliminate. Premedicaţia, deşi fără valoare deosebită, o vom folosi în anumite cazuri, la fel ca la colangiografia intravenoasă. Testul de apreciere a toleranţei cel mai valoros şi uşor de executat este testul intravenos de provocare cu injectare în continuare. 19.3.2. EVENTUALE ACCIDENTE Accidentele consecutive explorările radiologice cu substanţe de contrast iodate, mai ales cele introduse intravascular, iniţial destul de crescute ca procent şi intensitate, s-au diminuat, datorită îmbunătăţirii calitative a substanţelor de contrast iodate, perfecţionării condiţiilor de injectare, formării unei experienţe în ceea ce priveşte selecţionarea cazurilor. Totuşi riscul pentru bolnavi, legat de aceste examene, este încă mare. Numărul încă crescut de accidente, debutul lor brusc, imprevizibil de multe ori pentru terapeut, le menţin încă în mare actualitate. Teoriile actuale asupra patpgeniei acestor accidente sunt încă contradictorii, fapt ce se răsfrânge, desigur, asupra posibilităţilor de prevenire şi tratament. Accidentele consecutive folosirii substanţelor de contrast iodate pot fi imediate sau tardive. Cele mai frecvente sunt cele imediate, care apar în timpul injectării. Accidentele imediate şi tardive pot fi: locale sau generale. Accidentele locale se produc mai ales în cazul arteriografiilor selective. Ele depinde de toxicitatea substanţelor de contrast iodate, viteza de injectare, durata injectării, cantitatea şi calitatea subsantelor de contrast iodate, durata contactului cu endoteliul vascular. Se produc leziuni vasculare cu ischemie consecutivă şi agregare din elementele figurate ale sângelui în vase. Aceste leziuni sunt în numeroase cazuri reversibile, însă pot fi şi ireversibile, cu formarea de cicatrice. Accidentele generale depind de o serie de factori care le pot favoriza, ca: terenul individului, existenţa prealabilă a unei insuficienţe hepatice, renale sau asocierea ambelor. S-au observat accidente generale cu toate produsele de contrast. Accidentele generale consecutive substanţelor de contrast iodate pot fi grupate din punct de vedere clinic în: Accidentele de importanţă minoră (aproximativ 20% din totalul examenelor) sunt de scurtă durată şi apar de obicei în timpul injectării. Se caracterizează prin senzaţia de greaţă, căldură în obraz, gust metalic în gură, ameţeli etc. - toate rapid trecătoare. Accidentele de gravitate medie (aproximativ 5% din totalul examenelor) apar de asemenea în timpul injectării şi se caracterizează prin: reacţii cardio-vasculare (tahicardie, bradicardie, congestie, paloare, scăderea tensiunii arteriale), reacţii respiratorii (tuse, dispnee), reacţii cerebrale (cefalee, ameţeli, somnolenţă), reacţii gastrointestinale (greţuri, vărsături), reacţii cutanate (urticarie, edem). Aceste reacţii dispar destul de repede, mai ales după tratamentul corespunzător. Accidentele grave debutează prin semne acute cardio-vasculare şi respiratorii, care cedează greu, chiar la tratament adecvat şi prompt administrat. Accidentele mortale sunt foarte reduse. Tabloul clinic este dominat de colapsul vascular, care se instalează repede - resiunea arterială scade, pulsul devine rapid, şi apoi imperceptibil. 19.3.3. TRATAMENTUL ACCIDENTELOR Tratamentul profilactic: Reprezintă folosirea cu discernământ a explorărilor radiografice cu substanţe de contrast iodate, când au fost epuizate toate celelalte examene clinice şi de laborator, pentru a aprecia utilitatea examenelor, starea de sănătate a bolnavilor, şi pentru a sesiza eventualele contraindicaţii. Trebuie să se ţină seama de următoarele recomandări: - Se vor evita examenele cu substanţe de contrast iodate la bolnavii cu afecţiuni grave hepatice şi renale sau cardiovasculare, cu leucopenie, trombopenie, coagulabilitatea scăzută a sângelui. - Vârsta înaintată, peste 60 de ani, cazurile cu antecedente anafilactice, cu eozinofilie şi labilitate neurovegetativă crescută reprezintă un risc mai mare şi selecţionarea va trebui să fie mai riguroasă. - Se va prefera colecistografia per os când este posibil, nu cea prin injectare intra-venoasă. - Examenele vor fi executate numai de către medic, sau în prezenţa lui. Acesta va putea lua măsurile necesare şi cele mai potrivite în caz de accident. - Dotarea obligatorie a tuturor cabinetelor de radiologie, unde se execută examene cu substanţe de contrast iodate, cu trusă de urgenţă, permanent la îndemână. - examenele vor fi executate dimineaţa, când bolnavii sunt odihniţi, mai calmi, în echilibru neurovegetativ mai stabil, în camere cu temperatura potrivită, bine aerisită şi luminate. - Se va sta de vorbă cu bolnavul, creându-i ambianţa psihică necesară, de calm şi încredere. - Injectarea substanţei de contrast iodate va fi executată bolnavului în decubit dorsal, după ce fiola a fost studiată pentru eventualele impurităţi şi fisuri şi încălzită la temperatura corpului (nu mai mult). Tratamentul curativ: accidentele odată declanşate, trebuie intervenit prompt, fiecare secundă pierdută putând fi fatală. In primul rând, se întrerupe injectarea, acul putând fi lăsat pe loc, pentru a putea eventual introduce medicaţia corespunzătoare. Fiecare tratament va fi individualizat. Tulburările cardio-vasculare vor fi tratate cu adrenalină 1% - 0,5 ml, subcutanat, re-petându-se la nevoie, sau chiar intravenos, prin infectare lentă a 2 - 3 ml. Se mai administrează: hidrocortizon hemisuccinat, vasopresoare (Norartrinal, Aramină), în cantităţi adecvate gravităţii cazului, precum şi oxigen prin sondă sau mască sau, eventual, respiraţie artificială. în tulburările respiratorii, după caz, se administrează oxigen, calciu clorat sau glu-conat, hiposulfit de sodiu intravenos, antihistaminice caş Romergan, Feniramin, câte o fiolă intramuscular sau intravenos. Tulburările nervoase: alături de tratamentul cu antialergice şi antihistaminice, se administrează şi calmante. 19.4. ROENTGENTERAPIA Razele Rontgen traversând materia vie, cedează o parte din energia lor ţesuturilor normale şi patologice, provocând reacţii biologice importante - atât locale, cât şi generale, de apărare. Razele Rontgen sunt folosite în tratamentul multor afecţiuni inflamatorii şi canceroase. Roentgenterapia antiinflamatorie foloseşte doze mici, care au rolul să frâneze evoluţia procesului patologic sau să echilibreze funcţia alterată a unui organ. Aplicată precoce, ea duce în majoritatea cazurilor la vindecare completă. Furunculele, mastitele, afecţiunile inflamatorii ale dinţilor, panariţiul etc. beneficiază de orice stadiu de roentgenterapie, care este din ce în ce mai mult folosită, mai ales în ultima vreme, când acţiunea antibioticelor a scăzut simţitor. Roentgenterapia antitumorală, oncologică, foloseşte doze mari, care au rolul de a distruge ţesutul canceros. în prezent, razele Rontgen sunt din ce în ce mai mult înlocuite în tratamentele oncologice cu alte forme de energie mai puternice (de exemplu, gammaterapia), cu rezultate mult mai bune. 19.5. IZOTOPII RADIOACTIVI Elementele izotope sunt acelea care au un număr atomic identic dar diferă între ele prin masa atomică. Acesta înseamnă că izotopii au între ei acelaşi număr de protoni şi electroni şi, implicit, aceleaşi proprietăţi fizico-chimice care depind, după cum ştim, de numărul şi situaţia electronilor periferici. Izotopii sunt de două feluri: stabili şi radioactivi. Izotopii stabili se găsesc obişnuit în natură şi fiecare element este, de obicei un amestec de izotopi. Izotopii radioactivi au nucleul instabil, cu un număr disproporţionat de neutroni faţă de protoni şi de aceea pot emite în mod spontan radiaţii prin dezintegrare nucelară. Ei sunt de două feluri: - Izotopi naturali, care aparţin celor trei familii de corpuri radioactive naturale (uraniu, toriu, actiniu); - Izotopi artificiali, care se produc în laborator prin reacţii nucleare; ei emit prin dezintegrarea nucleului radiaţii: a (alfa); (3 (beta); y(gama). Radiaţiile a (alfa) şi P (beta) sunt corpusculare, iar cele y (gama) sunt electromagnetice. Izotopii radioactivi sunt folosiţi în medicină atât pentru diagnostic, cât şi pentru tratament. , Metoda trasorilor se bazează pe proprietatea izotopilor de a se concentra selectiv în anumite ţesuturi şi organe ale organismului în care au fost introduşi. Ei sunt apoi detectaţi cu aparatul Geiger-Miiller. Prin iradieri interne şi externe, izotopii radioactivi sunt folosiţi pentru tratamentul multor afecţiuni. Exemple: iodul radioactiv, în tratamentul unor afecţiuni tiroidiene, fosforul radioactiv în tratamentul eritremiei, al leucozelor cronice, al limfosarcomului, cobaltul radioactiv, prin aplicaţii locale sau telegammaterapie, în oncologie. 19.6. PROTECŢIA MUNCII în serviciul radiologie există pericole legate de radiaţiile ionizante, curentul electric şi aerul viciat, care privesc bolnavul, personalul din acest domeniu şi alte persoane. Radiaţiile ionizante: efectele radiaţiilor ionizante se cumulează în timp, astfel că doze mici şi repetate pot duce la leziuni şi complicaţii mari. Sunt bolnavi cronici (tuberculoză pulmonară, ulcer gastroduodenal etc.) care sunt examinaţi de multe ori radioscopic şi radiografie, tomografie, primind în decursul anilor doze cumulate mari de raze. Se impune deci ca la aceşti bolnavi, la care diagnosticul este cunosc, ca dealtfel la toţi bolnavii, examenele radiologice să fie recomandate şi executate numai atunci când este absolută nevoie. Pentru protecţia personalului, a altor persoane din vecinătatea serviciului de radiologie, a însoţitorilor, este obligatorie respectarea normelor de protecţie a muncii, referitoare la amplasarea, la blindajul pereţilor şi al podelei cabinetelor, la blindajul aparatului Rontgen, al paravanelor plumbuite etc. Portul materialelor de protecţie în timpul lucrului (şorţ, mănuşi din cauciuc plumbuit) este de asemenea obligatoriu pentru tot personalul. Este interzisă staţionarea în cabinetele de radiologie a persoanelor străine. Curentul electric poate fi sursa unor accidente în serviciile de radiologie. Este necesar ca şi în acest sens să fie respectate o serie de reguli privind alimentarea cu energie electrică a aparatelor, calitatea conductorilor, circuitului funcţional al bolnavilor şi al personalului etc. O atenţie mare trebuie acordată legăturii permanente cu pământul a instalaţiilor de radiologie. în caz de electrocutare, trebuie mai întâi întrerupt curentul electric, apoi degajat corpul victimei, cu mâinile protejate cu mănuşi sau alte materiale izolatoare. Apoi se face tratamentul corespunzător, eventual respiraţie artificială. Aerul viciat se combate prin ventilaţie naturală corespunzătoare şi instalaţii de ventilaţie artificială. 19.7. BOALA DE IRADIERE Boala de iradiere cuprinde ansamblul de modificări produse în organism sub influenţa radiaţiilor ionizante. Etiologie: boala de iradiere este produsă de agenţii ionizanţi (care produc ioni), cum sunt radiaţiile electromagnetice (razele Rontgen) sau radiaţiile corpusculare (a, |3 cu neuroni). Boala de iradiere poate să survină în următoarele împrejurări: - în explorări medicale (radioscopii, radiografii repetate sau explorările cu izotopi radioactivi); - în tratamentul, mai ales al tumorilor maligne, cu energie ionizantă (raze Rontgen, izotopi radioactivi); - în explorări nemedicale, în industrie, unde cu ajutorul radiaţiilor ionizante se verifică calităţile unor materiale; - prin explozia bombelor atomice. Patogenie: iradierea poate fi externă (razele Rontgen, gamma) sau internă (prin pulbere radioactivă, care poate pătrunde în organism pe cale digestivă, inhalaţie sau, mai rar, prin răni). Prin iradiere se produc tulburări metabolice, endocrine şi nervoase. Simptomatologia este variabilă şi îmbracă diferite forme clinice în funcţie de cantitatea de radiaţie primită, de suprafaţa şi volumul iradiat, de sensibilitatea individului, de modul de iradiere (fracţionat etc.). Deosebim două forme clinice: acută şi cronică. a) Forma acută poate fi produsă prin iradieri limitate sau generale. în iradierile limitate predomină efectele locale: dermite, vezicule, ulceraţii, necroză. Iradierile generale sunt mai grave decât cele parţiale, mai ales când sunt unice şi cu doză mare. Pot produce următoarele forme clinice: -forma uşoară (la 200 - 300 r) se caracterizează prin vărsături, cefalee, diaree, ina-petenţă, leucopenie, căderea părului; -forma de gravitate medie (la 400 r) se caracterizează prin stări de agitaţie, cefalee, vărsături, diaree, inapetenţă, cădere a părului, leucopenie etc. şi este mortală în 50% din cazuri; -forma gravă (la 600 r) şi - forma fulgerătoare (la 1 000 r) este mortală şi se caracterizează prin halucinaţii, stare de excitaţie intensă. b) Forma cronică apare după iradieri generale, mici, repetate. în raport de gravitatea tulburărilor, deosebim trei grade, care în unele cazuri se pot succeda, constituind faze evolutive: Gradul I: tulburări generale, reversibile - astenie, cefalee, tulburări vasomotorii, insomnie, modificări sanguine (eozinofilie, leucopenie). Gradul II: la tulburările sus-menţionate se adaugă: diaree, inapetenţă, prurit etc. Gradul III: aceleaşi simptome ca în gradele I şi II, însă mai accentuate - puseuri acute; se adaugă şi leziuni locale. Dianosticul bolii de iradiere se poate pune ţinând seama de simptomele prezentate de bolnav şi de împrejurările în care au survenit. Prognosticul depinde de intensitatea tulburărilor şi de complicaţiile ce pot surveni. Tratamentul profilactic: - evitarea investigaţiilor inutile radiologice şi cu izotopi radioactivi; - respectarea reguroasă a regulilor de protecţie a muncii în serviciul de radiologie şi izotopi, precum şi în alte locuri de muncă unde se lucrează cu surse de radiaţii ionizante. Tratamentul curativ: în primul rând bolnavul este scos de sub influenţa substanţelor radioactive. Leziunile locale (radiodermite, radioepitelite, cicatrice etc.), se tratează medicamentos (pomezi calmante etc.), cu agenţi fizici (raze infraroşii, 20 - 30 de şedinţe) sau chirurgical (extirparea leziunii, eventual plastie). Tulburările generale se tratează cu extracte de ficat, de suprarenale, vitamine, calmante, barbiturice, transfuzii de sânge şi plasmă.