despre creierul uman
·
despre sanatate
·
personalitate
·
personalitati deviante
·
Personalităţi dizarmonice
·
sanatate mintala
·
sanatateverde
·
stari depresive
Personalităţi dizarmonice
Personalităţi dizarmonice
Grupul de anormalităţi psihice şi comportamentale incluse în acest capitol
este reprezentat de un complex de fenomene imprecise ca expresie,neclar ca
definiţie şi care reprezintă,un subiect permanent de discuţii teoretice şi de
controverse în practica clinică.Limitele acestor entităţi sunt neclare atât
când se referă la limitele dintre diferitele lor forme cât şi la limitele
dintre ele şi principalele entităţi psihiatrice (nrvroze,psihoze etc)
Incerpând cu Koch (1868),care a introdus termenul de "inferioritate
psihopatică",psihiatria clasică a încercat o definire şi o sistematizare a
acestui capitol polimorf, care a ajuns la o recunoştere universală graţie
sistematicii lui Kraepelin.Formarea conceptului de "personalitate
psihopatică" este însă legată de numele lui Kurt Schneider
(1923).Concepţie sa devenită clasică s-a înrădăcinat atât de mult în
psihiatrie,încât ea constituie punctul de plecare a oricărui alt punct de
vedere în acest domeniu.
Problema normalităţii psihice.Problema
normalităţii psihice este esenţială în definirea limitelor normale ale unui
comportament,şi deci este esenţială,pentru a putea delimita o personalitate
dizarmonică.Nu atât normalitatea este greu de definut cât mai ales
posibilităţile practice de a stabili un normativ (de urmat) şi de a stabili
care sunt criteriile unei normalităţi ideale.Criteriul valoric trebuie respins
de la început,deoarece el introduce ideia "inferiorităţii
psihopatului",lucru susţinut la noi de către unii psihiatri
dogmatici(Lăzărescu(1969) şi care consideră,fără o documentare corespunzătoare
că, "despre psihopat nu se poate vorbi decât în afara marilor valori,la
nivelul de mediocră sau minus valoare".Ori criteriul axiologic variază în
funcţie de momentul istoric,de psihiatru ca persoană subiectivă.Un asemenea
criteriu este astăzi respins de către majoritatea psihiatrilor,iar din punct de
vedere filozofic şi chiar uman este nu numai arbitrar şi imposibil de probat
ştiinţific,ci chiar periculos în sensul evaluării existenţei umane.
Freedman consideră 4 perspective ale
normalităţii psihice şi anumea:
1.Normalitatea ca sănătate,considerată ca un teren
universal,anormalitatea rămânând apanajul unei minorităţi;
2.Normalitatea ca utopie,ca armonie şi optim al diverselor elemente ale
aparatului mental şi al optimei sale funcţionări;
3.Normalitatea ca medie statistică;
4.Normalitatea ca sistem tranzacţional;
Şi
după Delay şi Pichot,conceptul de normalitate psihică ar avea trei sensuri:
1.Normalitatea statistică,care identifică norma cu frecvenţa;
2.Normalitatea funcţională,care ia în consideraţie caracteristicile şi
scopul propus;
3.Normalitatea ideală,care are la bază criteriile ideale de normalitate
din cadrul societăţii,normalitatea variind în funcţie de normele sociale;
Există critici foarte serioase privind conceptul de normalitate,din
cauza extrapolărilor care se fac (streotipii legate de sex,vârstă,mediu
geografic sau social).Normalitatea şi sănătatea mintală mu pot totuşi fi
studiate abstract ci în corelaţie cu normele culturale,cu aşteptările şi
valorile societăţii,înclinaţiile profesionale,diferenţele individuale,climatul
politic al vremii care permite "toleranţa la deviere"
(Reedman,1976).Devierea de la normă nu înseamnă însă neapărat boala sau
existenţa a ceva patologic.Nici chiar criteriul suferinţei nu este universal
(timopaţii expansivi sunt,de exemplu fericiţi).
Şi
criteriul adaptării sociale este discutabil.Astfel,arată Mărgineanu (1941),
adaptarea socială nu depinde numai de individ,ci şi de alţii,de "codul
moral şi social".Neadaptarea se poate datora şi grupului,chiar dacă pentru
aceasta trebuie să ne referim la un întreg grup social,valoarea unui individ
fiind un permanent motiv de umilire pentru ceilalţi,motiv pentru care ar fi
absurd ca solitudinea omului de geniu,în viziunea unei lumi mai bune,să fie
luată drept un semn de boală. Uneori,persoane animate de cele mai înalte
sentimente sociale pot fi "psihiatrizate" numai pentru că vin în
conflict cu o anumită stare sau iau o anumită atitudine într-un conflict
social.
Toate
aceste lucruri ne arată că diagnosticul de "psihopatie" este adesea
pus incorect,pe criterii foarte subiective.Această "psihiatrizare" a
unor persoane se poate face atât din necunoaşterea limitelor normalităţii şi
anormalităţii,dar pot exista şi situaţii în care manipularea diagnosticului
poate servi unor scopuri nemedicale sau inumane (pentru a scăpa pe cineva de
răspundere,sau pentru a se descotorosi de cineva,de a eluda să i se dea
răspunsul cuvenit etc).
Toate datele expuse mai sus,ne atestă cât de dificil este de a stabili
un diagnostic de personalitate dizarmonică.Personalitatea dizarmonică nu este
psihoză (decât în cazul unei decompensări masive) şi,nu este nici o nevroză
structurală (un sistem organizat de apărare contra angoasei).Ea nu este,de
asemenea,nici o dispoziţie caracterială ci,aşa cum sublinia Deniker (1982) o
inadecvare profundă a instanţelor instinctive şi represive,cu riscul crescut al
trecerii la acţiune.Inadaptarea,arată autorul,apare în mod obişnuit în
copilărie,isbucneşte în adolescenţă şi se complică,odată cu intrarea în viaţa
adultă (datorită constrângerilor sociale şi familiale).Reacţiile acestor
persoane sunt desordonate şi disproporţionate,cu impulsuri violente şi
imprevizibile,cu izbucniri bruşte de depresie (coup de cafard) şi cu
comportament auto şi heteroagresiv.Se evidenţiază,de asemenea,şi prezenţa unei
maleze psihice profunde,inexprimate, puţin conştiente,acea disforie
ineluctabilă şi indecisibilă (cu plângeri şi preocupări somatice,tendinţe spre
surogate,în special toxicomanii,tulburări sexuale şi comportament antisocial).Rolul
societăţii în "desvelirea anormalităţii" ni se pare esenţială,căci
graţie marei variabilităţi umane,societatea "descoperă" adesea în
individ ceea ce îi este necesar la un moment dat,elogiind şi recompensând
comportamentele dezirabile.Istoria ne învaţă că fiecare societate şi-a creiat
şi cultivat propriul ei ideal de om (cavalerul medieval,gentlman-ul englez,până
şi semizeul fascist sau omul nou comunist),tipuri care în alte contexturi
sociale ar fi fost privite ca personalităţi inadaptabile sau pur şi simplu ca
personalităţi dizarmonice (în literatură găsim un asemenea personaj,cunoscutul
erou Don Qujote).
Definiţie,cadru
nosologic.În contrast cu afirmaţiile psihiatriei clasice,noi nu putem
considera personalităţile disarmonice ca adevărate boli,în sensul medical al
termenului,aici fiind vorba de o
constelaţie polimorfă de personalităţi caracterizate,în principiu prin
neadaptarea comportamentului la exigenţele condiţiilor socioculturale.Apărute pe
fundalul unei enorme varietăţi de tipuri omeneşti,de personalitate bazală
produse de diferite mediii socio-culturale,a variaţiilor în funcţie de
sex,vârstă,clasă socială,personalităţile disarmonice nu au altceva caracteristic decât
dezadaptarea sau imposibilitatea de a se conforma normei socio-culturale.
Nu se poate presupune că ceva
"patologic"se petrece în economia internă a individului,ci pur şi
simplu pentru că individul se comportă de aşa natură încât grupul nu-l mai
suportă "aici şi acuma".Acest rezultat final nu ţine numai de factorii
organici,dar şi de contextul societăţii moderne,fiind cel mai adesea produsul
relaţiilor interpersonale vicioase,a influenţelor nocive a factorilor de mediu
şi în special a celor sociali.
Este vorba de o personalitate care se
dezadaptează permanent şi în intensităţi diferite, manifestări care se
accentuiază şi mai mult în faţa unor dificultăţi de viaţă,putând lua aspectul
unor decompensări nevrotice sau psihotice. Pacientul cu dizarmonii de
personalitate este capabil de succes social şi comportamentul lui este adeseori
recompensat de cultura grupului din care face parte,excluderea lui apărând mai
tardiv,mai ales că prezenţa disarmoniei caracteriale nu presupune şi o
anormalitate intelectuală.Totuşi inflexibilitatea comportamentală şi
inadaptabilitatea îl va împinge mereu pe individ spre marginalitate,respingerea
acestor persoane făcându-se adesea doar în funcţie de "norma
socială".
Respins sau contestat drumul acestor persoane se va dirija fie către
spital fie spre conflictul cu organele de ordine,adică spre acele instituţii
create cu scopul declarat de a" proteja societatea şi individul".Din
acest punct de vedere stautul de "bolnav" este tot atât de meritat ca
şi acela de "puşcăriaş".
La vârsta infanto-juvenilă,majoritatea
autorilor ezită să stabilească o etichetă cu consecinţe atât de importante cum
este aceea de personalitate dizarmonică,un diagnostic tranşant trebuind să
aştepte vârsta adultă.Acest lucru se face şi din considerente ale experienţei
clinice,mulţi copii şi adolescenţi cu tulburări de comportament nu devin la
maturitate în mod obligatoriu personalităţi disarmonice (educaţia şi
plasticitatea personalităţii imature putând corecta deviaţii
temperamentale,chiar înăscute).
Încercând o definire largă,Kolb (1973) subliniază că personalităţile
disarmonice se caracterizează prin manifestări comportamentale care includ o
mare varietate de cazuri în care comportamentul este infelxibil şi limitat.
Intelectul acestor indivizi poate avea oare
care rol de frânare,mai ales dacă maturizarea psihică este mai mare dar totuşi
nu schimbă mult destinul individului.
Deşi aceste personalităţi nu sunt
incompatibile cu succesul social şi,adeseori cultura şi subculturile unui
anumit sistem social recompensează aceste comportamente
"deviante",frecvent,din cauza inflexibilităţii comportamentale,
adaptabilitatea socială a lor este deficitară,în contrast cu intelectul lor
normal.
Petrilovwitsch (1966) ne atrage atenţia că o
etichetare cerută de necesitatea unei
codificări (cum este cazul cu cererile justiţiei,de exemplu) nu trebuie
să fie regula şi nici nu poate fi considerată ca ştiinţifică,deoarece prezenţa
acestor persoane printre delincvenţi nu este nici frecventă şi cu atât mai
puţin nu constituie o regulă.
Grupul
personalităţilor disarmonice,subliniază N.Damian (1981) a avut puţin de
câştigat din admitera faptului că aici este vorba de o alterare a
personalităţii, deoarece aici nu s-a realizat o "unitate în omogenitatea
de criterii în ceea ce priveşte versantul afectiv al
personalităţii".Psihopatia reprezintă,în fond o corelaţie între
structură-funcţie-trăire.Nu putem deduce structura etică a omului,după actele
sale morale (Damian).Disocierea intelect-afectivitate,conferă acesteia din urmă
o autonomie cu consecinţe nedorite.Nimeni însă,arată Olivenstein şi Padovani nu
poate fi considerat desechilibrat sau psihopat,decât cu condiţia de a fi ca
atare desemnat de consensul medico-social.Fiecare om are,în definitiv propriul
său "călcâi al lui Ahile",care poate fi lezat,fără a se putea vorbi
neapărat de o personalitate psihopată (Petrilowitsch).Prognosticul unui caz
depinde de încadrarea lui socială,de profesia sa,de starea sa civilă,evoluţia
"psihopatiei" fiind spre binele sau răul destinului individului.
Totuşi,dat fiind schimbarea permanentă a normelor de comportament,de
exemplu la tineri,nimeni nu poate fi etichetat ca anormal decât în consens cu
normele medico-sociale,de maniera încadrării în societate.Din acest motiv la
tineri,persoane cu diferite complexe,boemii,cei care se încadrează greu în
societate din diferite motive sunt etichetaţi cu mare uşurinţă ca
"psihopaţi",ceea ce pentru marele public este echivalentul unei
insulte. Din acest motiv,chiar Kurt Schneider va cere părăsirea vechiului
concept de psihopatie, atitudine însuşită apoi de majoritatea autorilor,motiv
pentru care,principalele clasificări,inclusiv pe limie de OMS au renunţat la
ea,vorbindu mai ales de personalităţi dizarmonice.
De altfel,cadrul nosologic al personalităţilor
disarmonice s-a modificat în permanenţă.J.Rogues de Fursac (1923) descria
"stările psihopate constituţionale" în care includea şi
ideoţia,imbecilitatea şi debilitatea mintală,alături de "desechilibraţii
psihici" (hiperemotivii,ipohondricii,,melancolicii constituţionali etc).
Criteriul valoric trebuie respins de la început (Petrilowitsch),deoarece
el introduce ideia "inferiorităţii"psihopatului.Ori criteriul
axiologc este variabil în funcţie de momentul istoric,de psihiatru ca persoană
subiectivă,deci un criteriu uşor de respins,iar din punct de vedere filozofic
şi uman este nu numai arbitrar dar şi periculos.Imprecizia în acest domeniu
este foarte mare.Casson (1968) găseşte 202 termeni care exprimă noţiunea de
personalitate dizarmonică iar Costiner (1972) descrie şi el 44 de denumiri care
se referă la acelaşi cadru,motiv pentru care majoritatea autorilor subliniază
că personalităţile disarmonice sunt entităţi care pot fi privite nu numai din
unghi medical,problema fiind la o răscruce între
antropologie,psihologie,pedagogie,drept,sociologie şi chiar
filozofie.Implicaţiile acestui grup depăşesc deci sfera
individului,extinzându-se asupra societăţii (de la familie,la marea
societate).Având în vedere toate aceste fenomene,pe bună dreptate Deniker
(1978) se întreabă dacă desechilibrul psihopatic este o realitate clinică sau
doar o "stare de spirit"De asemenea acest cadru nosologic este
schimbător,proteiform,diagnosticul depinzând mult de practică şi experienţă.
Chiar Petrilowitsch sublinia că adeseori în practică,persoane cu
diferite complexe,chiar cu diferite boli cronice,sunt în mod nediferenţiet
considerate ca personalităţi disarmonice.
Evidenţierea personalităţilor disarmonice,cu tulburări caracteriale este
dificilă deoarece aşa cum sublinia Michaux (1979) caracterul este un complex
constituit din instincte,sentimente,pasiuni impulsive sau
inhibate,exteriorizate sau nu,din acte pozitive sau nu şi care prezintă doar un
anumit grad de stabilitate.Caracterul apare deci ca un dialog între
dispoziţiile înăscute şi experienţa vieţii.
Deniker (1971) arată că grupul personalităţilor disarmonice este
constituit din entităţi mobile,schimbătoare,proteiforme,a căror diagnostic
devine posibil doar prin practica zilnică şi prin experienţa
clinicianului.Entităţile nu au în sine nimic specific din punct de vedere
fenomenologic,nu sunt nici nevroze,nici psihoze,dar pot evolua sub ambele
forme.Asocierile simptomatice sunt contradictorii (arlechin psihiatric) iar
transformările simptomelor rapide şi radicale (cameleon psihiatric), constante
fiind doar instabilitatea şi incapacitatea de a respecta regulile monotone ale
vieţii.
Cum este deci posibilă o definire a
personalităţilor dizarmonice?O definire unitară,evifdent,este practic
imposibilă,iar o serie de subdiviziuni nu par bine fundamentate.Am putea
încerca totuşi o clasificare relativă,cum ar fi următoarea:
1.Personalităţi disarmonice de limită,care se mai numesc în limbajul
uzual şi "personalităţi accentuate",anormalitatea comportamentală,în
sensul său patologic,aflându-se la limita de toleranţă a grupului social,din
care individul face parte.
2.Grupul personalităţilor disarmonice deviante,al căror comportament
este tolerat dificil sau nu este tolerat de către grupul social.Majoritatea
acestor anomalii (numite şi biopatii,din cauza anormalităţii lor temperamentale,deci
a tipului de sistem nervos) se bazează în special pe procesul de
"psihopatizare" într-un context sociogenetic deficitar,care nu
reuşeşte să "valorifice" convenabil anormalitatea temperamentală
(care nu este educabilă ci doar poate fi socializată în maniera de a fi
acceptată social).
3.Fenomenele rezultate din reacţia la
situaţiile tranziente,la stres a acestor personalităţi şi care iau fie masca
nevrozei fie a psihozei.
4.Personalităţi sociopate şi antisociale,caracterizate printr-un
conflict permanent cu grupul social şi chiar cu societatea,în general,(evoluând
fie spre "medicalizare" dar mai ales spre penitenciar.
5.Personalităţile dizarmonice care îşi găsesc
"compensare" în comportamentul toxicoman,aspectul lor clinic ţinând
de partea cea mai gravă,dependenţa şi sindromul de sevraj şi care sunt
discutate la capitolul dependenţei de drog şi a alcoolismului.
La
aceste definiri calitative trebuiesc adăugate variate teorii etiologice,având
în vedere că unele aspecte sunt legate şi de fenomene de organogeneză,constituţie,
dar mai ales de combinarea acestor factori cu elementele nefavorabile ale
sociogenezei.
Având această viziune lărgită asupra
conceptului de personalitate diozarmonică,putem consider că numeroasele
controverse în acest cadru au pornit din motivul unei priviri unilaterale şi
adeseori exclusiviste (constituţionaliştii, exagerarea dogmaticilor comunişti a
factorilor biologici,cu refuzul recunoaşterii sociopatiilor etc).Elementul
estenţial,constă de fapt nu în cântărirea "factorilor de biogeneză şi sociogeneză,ci
în definirea limitei de normalitate comportamentală (câtă devianţă poate
suporta un anumit grup social,deoarece ceea ce pentru un grup este normal
pentru altul poate fi o deviere comportamentală insuportabilă).
Psihopatie şi nevroză.Numeroşi autori îşi pun întrebarea
îndreptăţită,până la un anumi nivel,dacă între nevroză (la care terenul are un
rol indubitabil) şi psihopatie (la care psihogeneza are de asemenea un rol
important) există suficiente criterii de diferenţiere pentru a le putea
considera entităţi separate.
Psihanaliştii şi-au afirmat deja punctul de
vedere,arătând că diagnosticul de personalitate dizarmonică este
inutil,explicaţiile dinamice făcând din acestea simple reacţii nevrotice.Din
contra K.Schneider (1923) numeşte nevrozele "reacţii anormale la trăiri
externe şi la conflicte interne".Nici concepţia dogmaticilor care se
declarau marxişti,după care psihopatia ar fi o "boală" câştigată nu
ar fi productivă,deoarece în practica psihiatrică este foarte greu a face
asemenea diferenţieri.
Nevroza,arată Petrilowitsch (1966) nu se poate
studia în afara terenului
pe care se bazează,a caracteriopatiei care îi
stă la bază,în timp ce clasificările actuale merg prea mult pe ideia de
conflict şi mai puţin pe ideia că însăşi un anumit tip de caracter este
responsabil de "atragerea" conflictelor.Luate izolat,simptom cu
simptom,cele două tipuri de anormalitate nu diferă prea mult,în timp ce o
analiză structurală nu ne va arăta diferenţe
esenţiale.
Potrivit lui Rumke (1927),la un psihopat,nevroza poate avea chiar un rol
reglator,aducând în economia internă,psihologică,un fel de compensare.
Caracterul nevrotic,o anumită atitudine faţă de lumea în care individul este
nevoit a lua o anumită atitudine morală.În acest context poate apare sentimentul
de culpă sau chiar de profit,fenomene care lipsesc la psihopat.Conştiinţa bolii
ar fi deci exagerată la nevrotic,în timp ce psihopatul nu poate face o
diferenţă între starea lui actuală şi aceia din trecutul său (fiind doar
capabil de a se diferenţia de alţii).
Evoluţia conceptului de personalitate dizarmonică.Cunoscută,aşa cum am
văzut sub mai multe denumiri,entitatea de personalitate dizarmonică prezintă
totuşi particularităţi specifice,suficiente şi o desvoltare proprie în cadrul
istoriei sbuciumate a psihiatriei.
La începuturile psihiatriei ştiinţifice,Pinel
(1809) denumea aceste stări drept "manie fără delir",pentru ca
Grohman (1819) să vorbească de ideoţia morală".Prichard (1835) introduce
termenul de "moral insanity",iar Morel(1860) vorbea de "mania
instinctivă".Magnan şi Morel,referindu-se la intelect,opunea psihopatul
care era un "desequilibré superieur",redusului intelectual,care era
un "desequilibré inferieur".În 1888 Maudsley spunea că "există tulburări
ale spiritului fără delir,iluzii sau halucinaţii,a căror simptome consistă în
pervertirea facultăţilor mentale,a facultăţilor active şi
morale,sentimentelor,înclinaţiilor, caracterului, obişnuinţelor şi
comportamentului.Viaţa afectivă este profund alterată şi individul pierde instinctul
de organizare a fiinţei.Alienarea acestor tendinţe duce la alienarea naturii
sale.Dacă observăm aceste fenomene,vom remarca că,cel puţin până la sfârşitul
secolului al XIX-lea,în cadrul personalităţilor dizarmonice se evidenţiau mai
mult fenomenele morale.
Cu Magnan,lucrurile progresează,în sensul
că,personalităţile dizarmonice vor fi încadrate în grupele de degeneraţi şi
desechilibraţi,accentuându-se de această dată asupra naturii ereditare.Koch
(1868) vorbeşte de personalităţi psihopate ca despre o clasă specială de
tulburări mintale,pe care o denumeşte "inferioritate psihopatică".De
fapt pentru vechii alienişti,studiul personaităţilor psihopate era deosebit de
dificilă,deoarece aceste persoane nu se prea internau în spital iar,la rândul
lor,alieniştii nu prea ieşeau din spital.
Kraepelin a ţinut cont de "studiile
psihopatice" ale lui Koch şi în tratatul din 1896 avea deja un capitol cu
acest titlu.În ediţia a 7-a (19o4),capitolul intitulat "personalităţi
psihopate" cuprindea criminalii înăscuţi,agitaţii,mincinoşii,cverulenţii,
pentru ca în ultima ediţie (1915) să dea o descriere mult mai completă şi în
care să apară şi alte tipuri de psihopatie.
Eforturile şcolii germane culminează,aşa cum am mai arătat,cu Kurt
Schneider, care este considerat creatorul conceptului modern privind
"personalităţile psihopate".Prin K.Schneider (1923) putem spune că
intrăm în perioada "modernă" a psihiatriei clasice,autorul realizând
o sinteză a vechilor observaţii şi,fiind în acelaşi timp şi continuatorul lui
Koch.În 1923 el va publica lucrarea "Personalităţile
psihopate",lucrare care va sta la baza tuturor discuţiilor ulterioare
privind personalităţile dizarmonice.
Concepţia clinico-nosologică.Prima imputaţie care se aduce acestei
concepţii este aceea a denumirii însăşi,de psihopatie.Într-adevăr,acest termen
nu numai că provoacă confuzie dar este în esenţa sa şi neştiinţific.Evoluţia
psihiatriei noastre în perioada dogmatismului materialist-comunist,făcea
abstracţie chiar de definiţia clasică de "personalitate psihopată",utilizând,pur
şi simplu termenul de psihopatie (Predescu,1964,1976).Ori printr-un asemenea
termen este lesne de observat,că de fapt se înţelegea ceva foarte
nediferenţiat,un ansamblu global al tuturor afecţiunilor psihice,în timp ce
termenul de personalitate psihopată avea cel puţin calitatea să atragă atenţia
asupra psihopatologiei personalităţii.
Dacă de exemplu Brânzei (1979) evidenţiază
aspectul dizarmonic al personalităţii şi prin cauze
"eredo-constituţionaliste" sau "encefalo-abiotrofizante", o
serie de autori (Kerbikov,Suhareva,Predescu,Belciugăţeanu) consideră psihopatia
pur şi simplu în mod global,ca pe o stare morbidă sau boală (ca oricare altă
boală somatică).Predescu (1976),de exemplu, denumeşte
"psihopatiilor",drept "dezvoltări patologioce ale
personalităţii",care ar avea ca rezultat "insuficienta capacitate sau
incapacitate de integrare armonică în societate".Confuzia unei asemenea
definiţii nu poate fi comparată decât cu confuzia şi nebulozitatea a însăşi
termenului de "psihopatie" pe care îl utilizează.În fond,toate bolile
psihice reprezintă ceea ce autorul sus citat spune că sunt
psihopatiile,"grupe polimorfe de desvoltări patologice ale personalităţii
umane" şi absolut toate duc la "insuficienta capacitate sau
incapacitate episodică sau permanenă de integrare suplă şi armonică la
condiţiile vieţii sociale".O asemenea definiţie ar fi chiar mai adecvată
pentru definirea schizofreniei,personalităţilor epileptice şi de ce nu şi a
sindromului Klinefelter.O definire,atât de generală şi imprecisă nu face decât
să evidenţieze neputinţa viziunii "medicale" sau
"biologizante",concepţii mecaniciste,introduse în psihiatrie la
sfârşitul secolului al XIX-lea.Aderenţa autorului la viziunea
constituţionalistă asupra "psihopatiei" (cu acceptarea principiilor
totalităţii,intensităţii şi continuităţii) face conceptul de
"psihopatie"să devină îngust şi limitat doar la unele cazuri de
"criminali înăscuţi",în sensul lui Lombroso.Afirmaţia că aceasta ar
fi "realitatea clinică" este doar demagogie şi privire unilaterală,în
sensul propriu ideologii marxiste,când se ştie că doar un procent infim de
"psihopaţi" (în jur de 5%) ajung,în fapt în spitalul de psihiatrie.
Există şi alţi autori,pentru care
"psihopatia" este o boală pur organică,în ciuda ambiguităţii lor când
se referă la "greutăţile adaptării sociale",în fond aici fiind vorba
de aceeiaşi referinţă la modelul organicist-medical de boală.Astfel,pentru
Vişnevski şi Behterev baza psihopatiilor ar fi constituită de leziuni ale
sistemului nervos,de tulburările structurii normale a creierului.Alţi
autori,din categoria dogmaticilor epocii comuniste români sau sovietici
(Gurevici,Predescu, Romila, Ghiliarovski,Popov,Kerbikov) vorbesc de importanţa
microorganicităţii sau a hipoorganicităţii în psihopatii.Gurevici introduce,pur
şi simplu termenul de "psihopatie organică" iar Suhareva de
"desvoltări lezionale",baza psihopatiei fiind constituită de anumite
tipuri de desvoltare anormală a sistemului nervos.Mai mult chiar,fiecărui tip
de psihopatie i-ar corespune,de fapt,cauze specifice.
Pentru Kerbikov şi Ghiliarovski (citaţi de
Predescu.1976),intervenţia factorilor de mediu (educativ şi social) s-ar rezuma
la "accentuarea trăsăturilor psihopatice primare (înăscute),sau prin
apariţia particularităţilor secundare,capabile a completa doar tabloul
clinic" (care rămâne indiscutabil de origine biologică).
Rolul factorilor de mediu este văzut de
Predescu doar în "lumina concepţiei dinamice,pavloviste asupra
constituţiei",în sensul că şi condiţiile externe ar putea doar
evidenţia,întări sau completa trăsăturile patologice moştenite.Kerbikov,în mod
plauzibil,vorbeşte totuşi despre "personalităţi anormale determinate
psihogen",deoarece,aşa cum subliniază Predescu,autorul nu va fi de acord
cu "virusul funcţionalismului".Până la urmă,Kerbikov va mai
"elabora" o nouă entitate,"psihopatia căpătată" (acceptată
şi de Predescu),entitate în care constituţia joacă totuşi un rol
important.Trebuind să facă noi şi noi compromisuri în faţa unei realităţi care
mereu îi contrazicea,adepţii conceptelor vechi,mecanicist-organiciste vor merge
pe linia cunoscută a psihiatriei dogmatice marxiste,de a crea mereu,când ceva
nu se potriveşte,de noi şi noi forme clinice,foarte greu de delimitat şi
înţeles (Kerbikov mai vorbea şi de patologia dobândită a caracterului).
Arătându-şi adeziunea faţă de principiile
enunţate mai sus,Predescu (1964,1976),Ionescu (1997),Romilă (1997)
introduc,"zone de trecere,între psihopatii,nevroze şi psihoze,penru a
evita aderenţa lor la conceptele secolului al XIX-lea şi la tipul vechi de
gândire clinico-nosologic,pe care l-au exacerbat şi chiat impus în psihiatria
noastră dinainte de 1989.Afirmând că ar accepta şi o "concepţie
dinamică"a constituţiei,este văzută doar în "sens
pavlovist",încă o concepţie ideologizată politic de către comunismul
sovietic şi preluată necritic de dogmaticii marxişti români.În acest
sens,Predescu şi cei din şcoala lui,introduc o nouă entitate "psihopatia
marginală",subliniimd însă că "psihopatia vera" ar depinde numai
de factorii constituţionali,înăscuţi.Tot el vorbeşte şi de un stadiu
"prepsihopatic" al psihopatiei,deşi de mult se declarase partizanul
convins al principiilor lui Ganuşkin (constanţa şi continuitatea).
Tot Predescu introduce şi termenul generic de
"stare psihopatoidă" sau "psihopatie secundară
organică",concepte încurcate în greoaia judecată organicistă,făcută din
considerente ideologice materialiste,pentru el doar materialitatea biologică
fiind marxistă.În acest cadru confuz,Predescu,ca şi ceilalţi din şcoala sa
materialist-comunistă(Romilă,Ionescu,Milea) introduce toate descrierile
vechilor autori privind tulburările psihice din cadrul diferitelor afecţiuni
organice (mai ales ale creierului) şi care apoi s-au topit în aşa numitul
"sindrom psihoorganic".Ajuns în acest stadiu cadrul psihopatiei devine
o adevărată junglă,în care cu uşurinţă poţi introduce orice şi pe oricine de
aici utilizarea diagnosticului de psihopatie în epoca comunistă pentru toţi
aceea care nu se încadrau în "societatea socialistă multilateral
desvoltată".
De asemenea aceste tipuri de diagnostic se mai
pot folosi în scopuri lucrative (expertize medico-legale sau ale capacităţii de
muncă),în care prezumţia de organicitate poate duce la concluzia
iresponsabilităţii sau a incapacităţii de muncă,adică de fapt,vechiul crez al
organiciştilor de toate nuanţele,a incurabilităţii bolilor psihice.
Predescu şi aşa zisa lui şcoală marxistă se ridică direct împotriva
vieţii sociale în dinamica psihopatiilor,afirmând,de exemplu,că termenul de
sociopatie "ar fi în disonanţă cu etiopatogenia şi clinica
psihopatiilor".Un asemenea punct de vedere îl vom găsi şi la
Certkov(1971),de unde probabil a şi fost împrumutat.
Desigur,că asemenea concepţii,tranşant mecaniciste şi organiciste apar
astăzi destul de rar în psihiatria modernă,autorii conceptului clasic asupra
personalităţii având,aşa cum vom vedea mai jos o concepţie mult mai
înaintată.Totuşi nu trebuie să omitem că cei din şcoala marxistă
(Ionescu,Romilă) chiar în 1997,mai încearcă să promoveze aceste concepţii cu
încărcătură ideologică şi care ţin de trecutul tragic al psihiatriei noastre
dinainte de 1989 (unii cu emfaza vremilor bune pe care le-au trăit vorbind
public de "despărţirea de K.Schneider).
Concepţia clasică a lui Kurt Schneider.K.Schneider este întemeietorul
conceptului clasic de personalitate psihopată sau personalitate disarmonică.
Pentru a defini personalitatea dizarmonică,K.Scheneider considră că
psihicul uman are trei elemente fundamentale la bază:inteligenţa,personalitatea
şi organicul.Pe de altă parte el face afirmaţia fundamentală,că între
personalitatea psihopată,anormală şi cea normală nu există,de fapt o frontieră
rigidă,enumţând celebra formulă:"sunt psihopaţi aceia care suferă din
cauza anormalităţii lor şi îi fac şi pe alţii să sufere".Dacă ne gândim la
epoca în care a apărut conceţia sa,putem spune că definiţia sa este un adevărat
salt calitativ,faţă de concepţiile anterioare şi dacă ne referim la dogmatismul
marxist,chiar de faţă de aceste "concepţii
recente"(Ionescu,Romilă,1997).Putem spune,din acest punct de vedere
că,doctrina lui K.Schneider cuprinde două progrese fundamentale:
1.Depăşeşte vechile concepţii care puneau la baza personalităţii
principiul antisociabilităţii totale şi permanente (moral insanity a lui
Prichard sau "la constitution perverse" a lui Dupre).Trăsăturile
antisociale pot fi prezente sau nu spune K.Schneider,dar acestea nu
caracterizează personalitatea psihopată.Ceea ce este caracteristic este
reprezentat de un ansamblu de trăsături psihologice a personalităţii şi de
anumite forme de alterare a comportamentului.
2.K.Schneider refuză orice sistematică rigidă în domeniul psihopatiei şi
însăşi tipurile de personalitate psihopată sunt numite de el,drept clasificări
descriptive, nesistematice,de valoare generală,relativă şi ţinându-se cont de
toate îmbinările posibile.
Cele două laturi ale definiţiei (psihopatul sufere şi face şi pe alţii
să sufere), presupun laturi distincte,fiecare bazată pe criterii
diferite.Astfel,prima parte a definiţiei arată că personalitatea dizarmonică
este o "personalitate anormală", deşi,spune K.Schneider,între normal
şi anormal nu există o diferenţă calitativă. Ceea ce este normal este ceea ce
este mai comun şi mai frecvent,într-o anumită epocă,iar anormalul este "în
afara normei" (mai puţin frecvent,excepţional).În acest fel,conceptul de
personalitate anormală este bazat,pur şi simplu pe criterii statistice,adică
personalitatea care se încadrează cantitativ în aceşti termeni (adică în
tipurile de personalitate mai frecvente).Aceasta nu nu presupune,însă,o
judecată apriorică asupra patologicului,pozitivului sau negativului.Pentru K.
Schneider deci,personalitatea dizarmonică este anormală dar nu este vorba de o
boală mintală.
A
doua parte a definiţiei izolează din ansamblul personalităţilor anormale,pe
cele "psihopate",luând ca punct de referinţă "suferinţa"
individului şi a societăţii, provocată de trăsăturile anormale ale
personalităţii sale.
Evident,subliniază Certkov,definiţia lui K.Schneider prezintă marele
risc al subiectivismului şi mai ales există riscul unei "definiţii
politice" a personalităţii psihopate şi,în acelaşi timp riscul
"mutării psihopatologiei în domeniul sociologiei". Este greu de a nu
cădea într-o simplă poziţie politică,dacă criteriul unei suferinţe sociale este
luat în seamă,deoarece societatea nu este omogenă şi adesea interesele de grup
sunt contradictorii,deşi există şi indivizi inadaptabili oricăror condiţii
sociale.
Şi
Petrilowitsch (1966) subliniază că trebuie să ne ferim de a privi psihopatia
printr-o simplă trăsătură de comportament,să nu confundăm persoana cu
randamentul ei,să distingem clar între desfăşurare şi fenomen pe de o parte şi
structură pe de altă parte.
O mare importanţă o are şi climatul istoric şi
contextul social.Din nefericire, însă,pledoria lui Certkov nu este făcută în
sens constructiv,concluzia autorului fiind aceea că psihopatia este o boală în
sensul clinic,iar tendinţa de a implica societatea în dinamica psihopatiei ar
fi o greşeală regretabilă care ar fi început odată cu definirea personalităţii
dizarmonice de către K.Schneider.
Psihopatul,spune Cerkov,manifestă conduite şi
trăsături ale personalităţii care sunt independente de situaţia concretă în
care trăieşte,având caracter de continuitate în întreaga sa biografie.Nu putem
cataloga pe Roberspiere sau Musolini ca psihopaţi,bazându-ne numai pe conduita
lor socială,rupându-i de contextul social sau al biografiei lor.Dar se ştie din
practica zilnică faptul că numeroase personalităţi disarmonice prezintă o
"inteligenţă socială" deosebită şi adesea aceste persoane ştiu să
folosească vremurile şi împrejurările,încât putem spune că criteriul individual
şi cel social mai degrabă se înterpătrund,iar momentul istoric nu face decât să
dea pregnanţă unei personalităţi disarmonice,care altfel s-ar pierde în
anonimat.Dacă adăugăm aici şi factorul "selecţie" sau de "luptă
pentru supremaţie" (competitivitatea socială),putem spune că istoria poate
"selecţiona" adesea personalităţile disarmonice,plasându-le în roluri
şi statute deosebite, conform condiţiilor concrete ale unei epoci,şi ea de
asemenea dizarmonică,în raport cu cea anterioară.Deci nu putem afirma faptul că
Musolini,Stalin sau Ceauşescu au fost sau nu psihopaţi "reali",ci
putem spune că din numărul enorm de personalităţi,condiţiile specifice,ideologia
dominantă a societăţii,i-a selecţionat pe cei mai "viabili şi mai
puetrnici" care ar fi putut servi asemenea ideologii bazate pe ură.Acest
lucru ne dovedeşte,totuşi că,istoria nu este făcută de psihopaţi,dar adesea ca
personalităţi care corespund epocii lor ei pot avea un rol important în istorie
(pozitiv dar mai ales negativ).Ar fi neraţional,aşa cum face Certkov,să ne
limitămn în cadrul personalităţilor disarmonice doar la "entităţi
clinice" sau la acele "trăsături individuale" şi să scoatem
astfel personalităţile disarmonice de sub forţa dinamică a condiţiilor
sociale.Acest tip de personalitate dizarmonică nu poate exista decât,probabil
în unele accidente ale naturii sau în imaginaţia oamenilor, deoarece în
realitate omul nu poate trăi în afara societăţii,şi nu poate să nu fie
influenţat de ea.Anumite epoci favorizează exteriorizarea unor anumite tipuri
de persoalitate.
Jaspers (1965) arăta,de exemplu,că odinioară isteria era în centrul
atenţiei sociale,pe când astăzi acest rol îl îndeplineşte schizofrenia.De
asemenea,epoca anterioară era şi epoca anakaştilor,deoarece în acea epocă era
cultivat omul hipersensibil,emoţional,cu sensibilitate sentimentală şi
reactivitate luxuriantă.Totuşi termenul de personalitate dizarmonică trebuie
aplicat unor abateri grosolane de la normal,persoanelor conflictuale sau
generatoare mereu de conflicte sociale.
Dacă societatea "generează" în parte psihicul uman şi formează
caracterul,şi personalitatea dizarmonică va avea atât o geneză biologică cât şi
una socială.Pentru medic,însă,orice exagerare în acest sens este periculoasă
(atât moral insanity cât şi heritage anormale).
Nu
putem fi de acord,şi psihiatria socială a demonstrat-o,cu enunţul că
personalitatea dizarmonică este o veritabilă boală mintală cronică (Certkov,
Predescu,Romila),deoarece ar trebui să neglijăm influenţa factorilor sociali,în
favoare unui organicism îngust şi deprimant (în sensul bolii nevindecabile).
Kraepelin vedea psihopatia mai degrabă ca o
oprire în desvoltarea psihică,sau ca pe o formă frustă de psihoză,uneori ca o
prepsihoză,deşi tot el afirma că psihopatia trebuie căutată în tulburările
dispoziţiei şi ale voinţei,cadru în care sunt interesate
instinctele,temperamentul şi caracterul.Pentru Kranz psihopatia înseamnă lipsa simţului
proporţiilor,imposibilitatea atingerii măsurii juste (fie prin
inferioritate,fie prin depăşire),la fel cum putem vorbi de prost sau
hiperinteligent,fără a implica neapărat oligofrenie.
Pentru K.Schneider,personalitatea psihopată nu este o boală,ci expresia
unei variaţii caracteriologice.Calitativ personalitatea pihopată nu este o
boală,ci expresia unei deviaţii(Kahn).Diferenţa faţă de normal ar fi pur şi
simplu cantitativă.Personalităţile dizarmonice nu au ceva specific,patognomonic
ci,entitatea în sensul în care ne-o putem imagina astfel,este aspectul unui
efect de ansamblu.Din aceste motive,arată Kahn,psihopatul este o persoană
discordantă, care prezintă "ciudăţenii" cantitative ale
instinctelor,temperamentului şi caracterului.Nu există o constituţie psihopată
dar există cu certitudine psihopatii constituţionale.
Psihopatia este deci un concept în suferinţă şi aduce adesea o notă
pejorativă, iar popularizarea conceptului aduce neplăceri ştiinţifice (mai ales
după ce K.Schneider l-a transformat din concept clinic,în concept de nonvaloare
comunitară).În descrirea psihopatiilor,în această viziune,trebuie să fim
conştienţi că nu descriem decât "diferite jocuri şi combinaţii ale felului
de a fi al omului",şi să nu facem judecăţi de valoare (e ridicol să spunem
că cine are 1,59 m. sau 1,81 este anormal,numai pentru că 1,60 m.şi 1,80 m. au
fost stabilite ca valori normale).
Infantilismul,de exemplu,este un defect de maturaţie a persoanei,în
comparaţie cu vârsta cronologică şi mediu social (Petrilowitsch,1966).Infantilismul
se va reechilibra prin maturizare,deşi uneori poate apare şi ca o trăsătură
permanentă de personalitate.Astfel,persoanele "infantile" nu au
niciodată un drum propriu,oscilează de la o ocupaţie la alta,structura lor infantilă
nepermiţându-le o constanţă temperamentală.
Aşa
cum se poate vedea,cadrul nosologic al personalităţilor dizarmonice este foarte
disputat şi numeroase tendinţe s-au conturat deja.Aceste tendinţe,aşa cum se
poate vedea,au în ele o anumită intenţionalitate şi ele corespund în mare
măsură unor concepţii care predomină societatea
(filozofice,religioase,ideologice etc).Trecând peste acest aspect,care de fapt
caută să profite de cadrul personalităţilor dizarmonice,trebuie să accentuăm
asupra realităţii existenţei lor,realitate de care medicul se loveşte în
practica zilnică.Nu este pentru prima oară în medicină,când medicul poate
continua să practice,în timp ce edificarea teoretică va surveni mult mai târziu
(medicina fiind o disciplină pragmatică,prin excelenţă).
Frecvenţa.Stabilirea
unei incidenţe statistice a personalităţilor dizarmonice
este dificilă din cauza relativităţii
criteriilor privind normalitatea,a exigenţelor deosebite faţă de comportamentul
uman din partea societăţii,a evoluţiei comportamentului în funcţie de vârsta
individului,a oscilaţiei comportamentului uman şi a normelor sociale privind
diferite comportamente,a toleranţei sociale.Acest lucru face foarte dificil
efectuarea unor studii epidemiologice şi ca şi în psihiatria adultului,poate nu
vom şti niciodată numărul personalităţilor dizarmonice.
Dimitriev (1966) constată pe perioda 1929-65
pe plan mondial că indicele acestui diagnostic oscila între 0,7-30%,ceea ce
trebuie să recunoaştem că este o limită de variabilitate prea mare pentru a putea
da credibilitate unor asemene studii epidemiologice.Sumarea dizarmoinicilor din
evidenţa medicală sau aceea a organelor de ordine nu ne pot da o imagiune a
fenomenului chiar dacă aici adăugăm şi perverşii sexuali,dependenţii de drog
etc.Chiar în fosta U.S.ţară cu cele mai bune condiţii pentru dispensarizare
(control poliţenesc sever asupra rezidenţei),s-a recunoscut că doar 5% din
numărul psihopaţilor a putut fi luaţi în evidenţă.
Kohler (1970) consideră că 5% din copiii de vârstă şcolară (singurul
grup de vârstă propice unui studiu epidemiologic) prezintă fenomene de
inadaptare caracterială,în timp ce Weber (1968) estimează personalităţile
dizarmonice la populaţia şcolară la 2,5%.
Lafon (1966) consideră că 10% din populaţia infantilă ar prezenta
tulburări de comportament iar la noi Străchinaru (1969) apreciază aceiaşi
frecvenţă la 5%,în timp ce Şelaru la adolescenţi găseşte proporţii de 18% la
băieţi şi 10,6% la fete.In clinică frecvenţa internărilor personalităţilor
disarmonice este variabilă, personal apreciind acest lucru la 21-27% din
numărul internărilor (aceasta în timpul economiei socialiste,când internarea
oferea numeroase avantaje).
O serie de date sunt adunate din studiul delincvenţei. Henderson(1971)
constată că tulburările de comportament ar fi maxime la 15 ani pentru ca la 19
ani să scadă la zero,dar incidenţa personalităţilor dizarmonice poate ajunge la
18% la băieţi şi 10% la fete.Stubblefield(1975) consideră incidenţa
personalităţilor antisociale la minori de 2-7%.Sacks şi Sacks (1980) dau
diferitele acte antisociale la studenţii din SUA:10% absentează nemotivat,1%
sunt chiulangii,5% au fost eliminaţi pentru acte de indisciplină. Din 6000 de
elevi de pe stradă 600 ar fi din cei eliminaţi.Se apreciază că 3,3% dintre
elevii din SUA vagabondează sau au fugit de acasă cel puţin odată.Nu se poate
stabili,în cadrul atâtor forme de tulburări de comportament care dintre aceştia
vor deveni ulterior personalităţile dizarmonice.Statisticile ONU sunt
îngrijorătoare privind delincvenţa juvenilă.In Anglia 1,2% din populaţia de
8-18 ani a compărut cel puţin odată în faţa tribunalului de minori.In USA după
Cohen şi colab.2% dintre copii de 10-17 ani sunt delincvenţi,situaţie similară
aproape cu aceea din Franţa.La noi Duculescu, Grosz (1969) apreciază
tulburările de comportamnet la copiii de până la 16 ani la 5% în timp ce
Străchinaru (1968) la 5,7%.Costiner arată că ponderea copiilor internaţi cu
tulburări de comportament a crescut de la 18% în 1959 la 34% în 1969.Vangham (1966)
subliniază şi el creşterea în ultimele decenii la adolescenţi a crimelor cu
violenţă şi a delictelor sexuale (9% dintre delictele sexuale ar fi făcute de
tinerii sub 17 ani).Trebuie subliniat că statisticile delincvenţelor sunt
foarte greu de făcut,depinzând şi de capacitatea organelor de ordine de a-i
prinde pe infractori.
Etiopatogenie.Etiopatogenia în acest domeniu
este complexă şi în mare parte neelucidată,discuţiile din acest domeniu
ducându-se încă în termeni generali şi imprecişi.K.Schneider vorbea de
importanţa şi forţa conflictelor interne şi externe în comportamentele
psihopatice.
Istoria psihiatriei ne arată tendinţe de exagerare fie a importanţei
factorilor ereditari,în sensul unei vulnerabilităţi constituţionale,sau a unui
deficit pulsional de bază,fie a factorilor de mediu (tulburări de
socializare,tendinţe perverse).S-au luat în evidenţă studiul factorilor
ereditari şi de mediu,importanţa dezvoltării inegale sau deficitare a diferitor
aspecte calitative a personalităţii,nematurizarea unor aspecte psihice,maniera
de a suporta stresul şi de a controla satisfacerea instinctelor.
Balansul dintre înăscut/câştigat se stabileşte
cel mai bine în cadrul relaţiei eu/supraeu.Disfuncţia constituţională a snc se
reflectă în gradul de maturizare a eului şi prin slăbiciunea puterii
supraeului care scapă de sub control
baza instinctuală.In acest fel chiar Freud vorbeşte de "vulnerabilitatea
constituţională" a psihopaţilor în timp ce caracterul patognomonic ar
consta din "absenţa trăirii afective".Kraepelin cu marele său
prestigiu s-a alăturat contextului constituţional, susţinând că psihopatia este
ereditară.Această concepţie,dat fiind autoritatea autorului,va face ca problema să rămână actuală până în zilele
noastre.
Importanţa factorilor ereditari şi constituţionali.Încă din 1588 Hobbes
afirma că "genele răului inspiră copilul de la naşterea sa,malignitatea
fiind o tendinţă primitivă şi dominantă,stăvilită numai de educaţie şi
lege".Aceiaşi concepţie o vom găsi şi la Koch (1888) care înscria
"personalitate psihopată" în contextul "constituţiei
anormale",idee care va fi apoi continuată de către Kraepelin.Pinel vorbea
de "perversiunile instinctuale,iar în 1835,Prichard vorbea de "Moral Insanity",urmat de Morel
cu a sa "folie de degénérés" şi de Magnan cu conceptul său privind
degenerescenţa.Introducând termenul de "perversiune
instinctuală",Dupré sublinia că perturbările la nivel instinctual şi la
nivelul "sentimentului social" sunt influenţate de
"constituţie".
Primul care a ridicat la rang de lege problema eredităţii la
personalităţile dizarmonice a fost Lombroso,care arăta că la copiii delincvenţi
se pot remarca o serie de "instincte perverse" de natură ereditară,şi
care nu ar fi influenţate de factori de
mediu sau educaţionali.S-au făcut studii cu rezultate pozitive pe gemenii
monozigoţi,s-a vorbit de o "selecţie naturală" a partenerilor cu tare
ereditare şi care în decursul generaţiilor ajung la cultivarea unor tipuri de
anormalităţi.Cu toate acestea constituţionaliştii au trebuit să să admită şi
rolul factorilor organici (traumatisme craniene,infecţii din copilărie,sechele
după heredosifilis,encefalite etc).
Vorbind de importanţa factorilor eredo-constituţionali şi
psihotraumatizanţi în psihopatii Krafft-Ebing (1875) preferă noţiunile de
psihopatie constituţională şi reacţională care este de fapt prima breşă în
edificiul monolitic al constituţionaliştilor.
Blanc şi colab.(1972) subliniază în etiopatogenia personalităţilor
dizarmonice trei direcţii de cercetare:
-cercetarea examenului eeg cu punerea în evidenţă a anomaliilor
frecvente (unde lente theta,traseu imatur) ceea ce a dus la afirmarea unei
legături între personalităţile dizarmonice şi epilepsie;
-alteraţii de cariotip,în special la psihopaţii antisociali(XYY şi
XXXY);
-lucrări enzimologice care au pus în evidenţă modificări enzimatice
metabolice ale celulelor sanghine(fosfataze alcaline);
La
psihopaţi s-a mai pus în evidenţă o scădere a reactivităţii psihologice
cantitative şi calitative şi o serie de anomalii ale reactivităţii
vegetative,indiferent de forma devianţei.Factorul temperamental are astfel o
pondere mult mai mare în unele forme de psihopatie decât în altele în ceea ce
priveşte reglarea comportamentului.
Importanţa
microsechelelor cerebrale.S-au incriminat în etiologia personalităţilor
dizarmonice numeroase microsechele cerebrale.S-a afirmat că aceste stări ar fi
consecinţa unor encefalopatii abortive:personalităţile explozive ar fi forme
minime de epilepsie chiar în absenţa crizelor (s-au depistat numeroase
modificări eeg).Noxele cerebrale dacă acţionează din copilărie au ca rezultat
schimbarea reactivităţii cerebrale,apărând în cadrul personalităţii,fenomene ca
agresivitatea,explozivitatea,iritabilitatea şi,subliniază Lempp (1964)
intoleranţa la frustraţii şi reacţiile paradoxale care apar la
sechelari.Costiner denumeşte aceasta cu numele de "psihosindromul exogen
al primei copilării" la baza căruia ar sta tulburările raporturilor de
comunicare,reacţii diminuate la frică,deficit al sentimentelor
sociale.Producerea microsechelelor a fost atribuită diferitelor modalităţi
traumatice legate de actul naşterii,a infecţiilor din prima copilărie.
Importanţa factorilor de mediu a fost şi ea evidenţiată subliniindu-se importanţa duratei şi
pregnanţei factorilor de mediu,precum şi a receptivităţii deosebite a
terenului.La baza comportamentului deviant,Tarde (1890) arată că ar sta
imitaţia,în timp ce Douglas (1963),de pe aceleaşi poziţii,arată că în condiţii
similare instinctele se manifestă la fel la toţi indivizii.Factorii
educaţionali,în acest context ar avea rolul principal în geneza
personalităţilor dizarmonice,în timp ce numeroase alte opinii vorbesc de o
interpătrundere a influenţelor ereditare cu cele de mediu.
In primele faze ale ontogenezei mediul joacă
un rol important în structurarea comportamentelor bazale ale
personalităţii,mediul social sudând într-un tot unitar influenţe factorilor de
mediu şi ereditari.Importanţa factorilor de mediu nu trebuie văzută doar ca
importanţa unui factor ci mai ales a ambianţei sociale şi a atmosferei în care
se desvoltă personalitatea.Acest lucru apare de aşa manieră,încât toate
reacţiile psihopatice par a ţine de destin şi lasă impresia că sunt determinate
ereditar (Petrilowitsch).
În
ceea ce priveşte influenţa factorilor de mediu,se subliniază importanţa duratei
şi intensităţii factorului de mediu respectiv,a receptivităţii terenului asupra
căruia se acţionează.Aşa cum am subliniat de repetate ori (1980,81,82,83)
personalitatea se structurează sub influenţa factorilor de mediu şi a acelor
biologici,în cadrul unui lung proces dinamic care se întinde de la naştere şi
până la maturizare.Influenţa factorilor de mediu nu trebuie văzută îngust,sub
forma influenţei unui anumit factor,ci trebuie mai ales subliniată importanţa
ambianţei sociale,ambianţei în care individul s-a desvoltat.S-a subliniat
importanţa primelor etape ale vieţii.De asemenea experienţa ultimelor răsboaie
şi catastrofe naturale sau sociale ne-au arătat cât de rezistentă este personalitatea
umană la conflicte şi stresuri de intensitate deosebită.Reacţiile anormale sunt
de obicei specifice personalităţilor anormale,individul având o anumită
autonomie internă,motiv pentru care el nu este doar un simplu pion,la
dispoziţia factorilor de mediu.În fond,de la K.Lewin,se ştie că factorii de
mediu sunt totdeauna prelucraţi în mod specific de personalitatea umană (teoria
câmpurilor).
Importanţa factorilor familiali.Importanţa factorilor familiali a fost
evidenţiată de numeroase studii.Tulburările de caracter pot fi datorate unor
factori care au acţionat în mica copilărie,caracterul bazal putându-se
deteriora sub influenţa psihotraumelor din această epocă timpurie.Teicher
vorbeşte de incapacitatea mamei de a satisface trebuinţele bazale ale copilului
şi în special în sensul securităţii şi modului specific de gratificare care are
un rol deosebit în modelarea trăsăturilor precoce ale personalităţii.
La baza comportamentului deviant ar sta şi
tipul de învăţare specific copilăriei timpurii (imprintul,imitaţia).Factorii
educativi ar avea în acest context rolul principal în geneza personalităţii.
Bloch şi colab.(1981) subliniază existenţa a mai multe tipuri de
educaţie nefavorabilă: educaţie brutală,şovăelnică,pendulară.In cazul
hiperprotecţiei se reduc posibilităţile de dezvoltare a personalităţii
copilului.Se incriminează condiţii ca:educaţia prin bunici, certuri
familiale,copilul unic,divorţurile,copii crescuţi în afara mediului
familial,copii nelegitimi,rivalitate dintre fraţi etc.Copiii cu condiţii
negative de mediu prezintă o desvoltare dificilă a vieţii afective.Copilul
lipsit de mamă îşi construeşte la început o "reacţie de protest"
pentru ca mai apoi să treacă la faza disforică şi în sfârşit să ajungă la
negarea necesităţii de a avea mamă.
Beker şi Peterson (1969) subliniază importanţa
unor defecte psihologice ale mamei şi tatălui cum ar fi: agresivitatea,
pisălogeala, despotismul, care ar crea copii incapabili de
adaptare,iritabili.Se remarcă în prezent tendinţa tot mai crescută a familiilor
de a demisiona de la educaţia copiilor,tendinţa de desangajare afectivă şi
angajarea de suplinitori ai funcţiei familiei.
Constanţa Stefănescu-Parhon (1969) subliniază la adolescenţii
dizarmonici numeroase tare familiale ca:părinţi desechilibraţi şi
alcoolici,certuri şi conflicte.
Adolescentul se poate dezvolta patologic în
perioda de criză dacă prezintă din etapele anterioare structuri psihice
modificate.In acest fel s-a vorbit de fenomenul "încorporării" în
propria personalitate a trăsăturilor specifice personalităţii simpatizate de
copil lucru care în contextul familiei tarate va duce la o dezvoltare
patologică şi identificare negativă (Manfield,1965).
Aşa
cum am constatat şi noi înşine,în familiile personalităţilor dizarmonice apare
dominarea din partea unui părinte,uneori un permanent război pentru putere,la
care se adaugă perturbări ale vieţii sexuale,tare economice etc.Vorbind de
importanţa psihotraumei infantile,Vidal şi colab.(1978) notează trei tipuri de
acţiune:
-traumatisme afective unice dar încărcate afectiv care depăşesc
posibilităţile de adaptare şi apărare emoţională a copilului;
-traumatisme afective repetate;
-atmosfera tristă (mame depresive cronic,stare
de morozitate în familie);
Tot în acest cadru autorii mai introduc şi
alte situaţii ca:atitudinea captativă şi hiperprotectivă,abandon,rejet
afectiv,atitudine perfecţionistă,carenţe ale autorităţii parentale,erori
educative.Constanţa Ştefănescu-Parhon vorbeşte de importanţa formării în
familie a unei atmosfere de "confesare" în care copiii să-şi poată
găsi echilibrul.Se pare,aşa cum am mai arătat,că familia îşi părăseşte tot mai
mult astăzi atribuţiile ei fundamentale,pricind educaţia copiilor,încredinţâmd
tot mai mult aceste sarcini unei "organizaţii anonime"(Fisher).
O
pondere mare o au de asemenea explicaţiile psihogenetice în geneza
personalităţilor dizarmonice,deşi aici s-a judecat psihologia infantilă cu
ajutorul categoriilor adulte,copilul nefiind capabil de fenomene fine de
abstractizare. Direcţia pe care o ia individul depinde în mare măsură de
atmosfera primelor contacte sociale,indiferent dacă ereditatea este încărcată
sau nu.Sunt evidenţiate mai ales relaţiile dificile cu
mama,frustraţiile,copilul aflându-se într-o permanentă stare de insecuritate şi
de carenţă afectivă.Felul în care se prelucrează constant factorii de mediu
constituie nucleul caracterial al omului.Dar trăirile şi evenimentele
excepţionale pot îmbogăţi structura personalităţii adulte,dar nu o pot schimba,
plasticitatea personalităţii fiind specifică numai perioadei copilăriei şi
adolescenţei.
Rezumând numeroasele situaţii incriminate în etiopatogenia
personalităţilor dizarmonice deviante,Costiner(1972) enumeră pe cele mai
importante: imitaţia, învăţarea,identificarea negativă,lipsa
identificării,fixarea unor reacţii de demisie şi de protest activ,stagnarea
unor puncte patologice de excitaţie şi inhibiţie,reacţii la îndepărtarea
idealului de imaginea de sine,sindromul de carenţă afectivă şi
autoritate,complexul oedipian sau de castrare nerezolvate,factori înăscuţi sau
achiziţionaţi care produc anxietatea,culpabilitatea,lipsa de
stăpânire,răsbunare etc.Condiţiile nefavorabile de mediu sunt în majoritatea
cazurilor expresia disarmoniei personalităţilor părinţilor,iar ereditatea patologică
este un alt factor important.La adolescenţi,de exemplu,foarte importante sunt
problemele identificării sexuale,a stabilirii vieţii heterosexuale.Deşteptarea
instinctului sexual la această vârstă,poate lua de multe ori aspecte
zgomotoase,punând multe probleme,chiar atunci când este vorba de o
personalitate normală.
Aceste fenomene,arată Teicher (1976),pot determina o retragere
exagerată, iar narcisismul poate lua aspectul aroganţei,rebeliunii,sfidării
regulilor de autoritate.
În ciuda tutror discuţiilor şi controverselor
acumulate,în acest domeniu este foarte greu a se postula o schemă
etiologică,diferitele teorii verificându-se mai mult sau mai puţin în diferite
forme de personalitate dizarmonică.Ceea ce este profund negativ în acest
domeniu,constă doar în faptul că se exagerează cu o anumită teorie sau
constatare,punându-se în umbră valoarea altora.
Prezentarea unor cercetări personale.În cadrul unor colective de
cercetare,am urmărit modalităţile etiopatogenetice la un grup de personalităţi
disarmonice.În aceste sens am urmărit trei aspecte principale,şi anumea:
1.Cointeresarea ereditară şi aspectele organicităţii şi
microorganicităţii;
2.Reactivitatea specifică,legată de structura afectivă,a sistemului
nervos vegetativ;
3.Impactul social asupra comportamentului;
În
cadrul primului punct,pe un lot de 300 de personalităţi dizarmonice am
constatat că în 26% din cazuri,pacienţii prezentau antecedente
heredo-colaterale încărcate,în 23% prezentaseră traumatisme obstetricale sau traumatisme
în perioada precoce a vieţii (naştere anevoioasă,asfixie albastră etc).Se
remarca un procent crescut de posibilităţi de influenţere organică sau de
modificări specifice a terenului în copilărie.Pubertatea şi menopauza au apărut
de asemenea ca poerioade de criză,cu acutizarea tulburărilor de comportament.Pe
alt lot de 100 de cazuri am notat de asemenea o încărcătură ereditară de 42% şi
14%, microorganicitate cerebrală.
În
ceea ce priveşte al doilea punct al cercetării,s-a pus în discuţie relaţiile
dintre structură,situaţie şi trăire.Ipoteza că la baza anomaliilor
comportamentale ar sta anumite perturbări ale reactivităţii neurovegetative şi
psihologice,ne-a apărut ca o ipoteză de lucru promiţătoare.În acest sens,pe un
lot de 48 de personalităţi disarmonice s-a utilizat atât investigarea
clinică,probe psihologice,cât şi investigaţii de laborator privind sistemul
nervos vegetativ.Cercetând,de exemplu,curba glicemiei şi modificările
leucogramei înainte şi după injectarea unui miligram de adrenalină am putut
constata următoarele:
1.Exietenţa unei curbe cu ascensiune bruscă,peste valorile normale,cu
revenire rapidă,mai ales în formele psihastenice de devianţă a personalităţii;
2.Curba cu creştere bruscă peste normal şi revenire lentă,mai ales în
formele isterice de devianţă;
3.Curbă cu aspect normal,prezentă de asemenea în formele isterice de
devianţă;
4.Curbă subnormală,plată,mai evidentă în formele explozive;
În
ceea ce privesc variaţiile leucogramei,semnificaţia a fost mai limitată şi a
fost reprezentată de variaţii numerice (convergente sau divergente) a tipurilor
de leucocite şi în deosebi a granulocitelor şi limfocitelor.În ceea ce privesc
tipurile de leucocite am pus în evidenţă următoarele:
1.Granulocitele neutrofile au prezentat mai multe feluri de
reacţii:reacţie slabă (în formele depresive),reacţie medie (în formele
psihastenice şi depresive),reacţie puternică (în formele isterice),lipsa de
reacţie (în formele explozive);
2.Limfocitele au prezentat următoarele deviaţii:scăderi,rare
creşteri,iar în majoritate lipsă de reacţie;
3.Euzinofilele au prezentat următoarele reacţii:reacţii normale,scăderi
foarte puternice (în formele isterice şi explozive);
4.Monocitele au prezentat mai rar scăderi şi mai ales lipsă de reacţie;
Investigarea reactivităţii psihologice s-a făcut cu o baterie de
probe,urmărindu-se:reacţia bazală psihomotorie,mobilitatea atenţiei,rapiditatea
motorie,rapiditatea reacţiei verbale.Rezultatele atestă că performanţele
tuturor grupelor se plasează sub valoarea performanţelor la martori,cu valori
mai mari la isterici şi paranoiaci şi mai mici la depresivi.Mobilitatea
atenţiei şi rapiditatea verbală prezintă valorile cele mai scăzute la toate
grupele,urmate de performanţele de la proba asociativ-verbală şi de rapiditate
motorie.Se poate spune că la psihopaţi ar exista diferite aspecte
particulare.Subiecţii întâmpină în mod deosebit dificultăţi în ceea ce priveşte
organizarea comportamentului şi utilizarea adecvată a fondului dinamic legat de
temperament.Necesitatea de a se încadra într-un comportament organizat,scade
performanţele,în timp ce apariţia unui factor perturbator care mobilizează
artificial atenţia,creşte spectaculos dar pentru o perioadă scurtă.
În ori ce caz,cercetarea sugerează posibilitatea
unei ponderi mari a factorului temperamental în unele forme de psihopatie,sub
aspectul de reglare a a comportamentului.
Un
alt studiu întreprins de noi,pe membrii de familie a pacienţilor cu psihoză
maniaco-depresivă,ne-a indicat prezenţa în aceste familii,la membrii sănătoşi,a
unor perturbări afective diferite şi polimorfe,situaţie pe care noi am
denumit-o "psihopatie afectivă".Aceste manifstări depăşesc,ceea ce
unii autori (Leonhard de exemplu) înţeleg prin termenul de "temperament
afectiv",asemănându-se mai ales cu diferite forme de ciclotimie.În esenţă
aceste tulburări se caracterizau printr-o mare labilitate afectivă,orientarea
dispoziţiei spre un pol sau altul şi printr-un comportament adecvat acestei
stări.La baza acestui fenomen ar sta,după părerea noastră,faptul dovedit al
transmiterii multigenice din psihoza maniaco-depresivă.
Sub conducerea profesoarei Constanţa
Ştefănescu-Parhon (1966,1969) am investigat,de asemenea unele aspecte privind
condiţiile sociale şi ponderea lor în etiopatogenia personalităţilor
disarmonice.S-au investigat loturi de 200 şi 150 de pacienţi,constatându-se
ponderea maximă de internări la grupa de vârstă de 17-20 de ani,al doilea vârf
fiind la 30-40 de ani.Mediul profesional a fost cel mai incriminat ca factor de
decompensare.Astfel în 61% din cazuri au fost schimbate două sau mai multe
locuri de muncă.Motivele invocate au fost diferite:certuri,
nedreptăţi,absenţe,dorinţa de a avea o muncă uşoară dar bine plătită.În 20% din
cazuri s-au notat tendinţe spre cverulenţă,procese,reclamaţii,conflicte de
muncă.
La serviciu pacienţii se considerau
nedreptăţiţi,că aveau muncă prea grea, atmosferă apăsătoare,muncă monotonă,tură
de noapte.În familia de origine, atmosfera a fost puţin favorabilă unei
desvoltări echilibrate.În 41% din cazuri pacienţii au crescut în preajma unor
persoane desechilibrate,a unor alcoolici,cu multe conflicte.În familia proprie
existau frecvente certuri cu partenerul sau concubinul,cu părinţii
soţului.Majoritatea îşi considerau căsătoria ca fiind nereuşită,acuzau
partenerul de brutalitate sau de vicii,aveau numeroase probleme
locative,certuri cu vecinii.În toate cazurile tulburările de comportament sau
problemele relaţionale le-au avut din copilărie,au avut numeroase tulburări de
comportament la această vârstă (fugă,vagabondaj,abandon şcolar,inconduită
sexuală,violenţe etc).S-au raportat frecvent tulburări ale vieţii
sexuale,atmosfera cu partenerul era descrisă ca un adevărat "război
rece".Aproape toţi aveau dorinţa de a avea internări sau concedii lungi şi
foarte frecvent doreau să se pensioneze,viaţa de familie şi profesională fiind
pentru ei un adevărat calvar.Toată existenţa acestor pacienţi era un istoric de
violenţe,de relaţii neprincipiale,de încălcări de demnitate atât de către ei a
altora cât şi a altora către ei.
Descrierea clinică.
Capitolul personalităţilor dizarmonice a personalităţii nu este un grup
unitar de stări psihopatologice.La începutul capitolului am arătat o
clasificare a acestor personalităţi disarmonice.Totuşi din toate acele
categorii,socotim că doar două pot constitui subiecte de care trebuie să se
ocupe psihiatria.Aceste grupe de care ne vom ocupa sunt următoarele:
1.Grupul personalităţilor dizarmonice deviante legate de aspectul
temperamental al indivudului,reprezentate de o desvoltare deviantă,în
condiţiile eşecului influenţei factorilorsociali (sau aşa numitele biopatii);
2.Grupul personalităţolor dizarmonice sociopate şi
antisociale,reprezentate de dezvoltarea sociopată şi antisocială a
personalităţii.
1.Personalităţile dizarmonice deviante
Personalităţile dizarmonice deviante reprezintă un grup de dezvoltări
comportamentale,care au la bază existenţa unei constituţii biologice traduse
prin modificări temperamentale deviante şi care în condiţiile unei sociogeneze
inadecvate (educaţie greşită),determină desvoltarea unor paternuri
comportamentale deviante,care vor sta la baza structurării deficitare a
personalităţii în perioada adultă.
Spre deosebire de personalităţile sociopate,de care ne vom ocupa
ulterior,personalităţie dizarmonice deviante nu vin neapărat şi în mod
permanent în conflict cu societatea,însă constituţia lor patologică şi desvolarea
deviantă a personalităţii lor,vor face să aibă mereu o poziţie socială marginlă
iar uneori să vină în conflict cu grupul lor social.Prin acastă
viziune,personalităţile deviante dizarmonice sunt în mare parte
"deculpabilizate" şi scoase de sub incidenţa pejorativă a termenului
de "psihopatie",termen mai degrabă apropiat personalităţilor
sociopate.
Personalităţile dizarmonice deviante
reprezintă un grup polimorf de desvoltări dizarmonice ale personalităţii,care
se bazează pe o plurietiologie,rezultatul fiind o disarmonie caracterială
importantă.Dacă o personalitate "armonică", temperamental
vorbind,prezintă toată gama de trăsături (isterice,paranoiace,
perverse,astenice etc) dar într-o îmbinare proporţională şi productivă (din
punct de vedere al succesului social),personalitatea dizarmonică deviantă
reprezintă o desvoltare disproporţională a uneia sau a alteia din trăsăturile
temperamentale. Această dizarmonie,această disproporţionalitate va colora
existenţa individului, afectând stabilitatea internă a proceselor psihice (mai
ales sfera instinctiv-afectivo-volitivă) şi va duce la eşec în cadrul adaptării
individului,a eşecului în cadrul relaţiilor sale interpersonale.La aceste
personalităţi,diferitele trăsături se manifestă în mod caricatural,colorând
total personalitatea(în manieră isterică, paranoidă,obsesivă etc).Cu toate
acestea,factorii externi nu pot fi neglijaţi, deoarece în lungul proces de
maturizare a personalităţii,un mediu social adecvat,o educaţie corespunzătoare
poate diminua sau chiar anihila deviaţia temperamentală.Se ştie că
temperamentul nu este educabil şi ori ce încercare de a-l modifica în mod
forţat nu numai că eşuiază dar produce multă suferinţă.În schimb
temperamentul,chiar disproporţional desvoltat poate fi valorizat social şi o
societate democratică,de exemplu,poate aşa se exprimă cel mai bine,valorizând
şi creind condiţii sociale pentru manifestările temperamentale ale indivizilor.
Personalităţile dizarmonice deviante sunt deci
deviaţii care au la bază tulburări comportamentale determinate de anomalii
temperamentale,constituţionale care în procesul socializării nu au putut fi
"umanizate" la nivelul unui comportament în concordanţă cu norma
socială acceptată în grupul cultural din care face parte individul.Dizarmonia
dintre diferitele trăsături de personalitate (isteric,psihastenic, pervers etc)
va "colora" existenţa individului,afectându-i stabilitatea internă şi
succesul integrării în relaţiile interpersonale.Rezultanta va fi o
personalitate cu diferite aspecte disarmonice şi în conflict cu norma
socială.Scăderea capacităţii de adaptare apare corelată cu lipsa de critică
faţă de comportamentul său anormal,de unde caracterul inflexibil şi limitat al
acestuia.
La adolescenţi imaturtatea de desvoltare
caricaturizează şi mai mult comportamentul anormal,agravând prognosticul prin
lipsa"frânei”conştiente.In această situaţie,manipularea anxietăţii va fi
mai dificilă şi vor apare,de exemplu, mai multe manifestări
psihosomatice.Nerecunoscându-şi defectele structurale el nu-şi va putea corecta
comportamentul iar acţiunea socială punitivă şi neînţelegătoare va acţiona în
sens negativ,adolescentul deviant adoptând atitudini revendicative,iar uneori
va fi gata de a "pedepsi" societatea (până la delincvenţă şi crimă).
Borel (1969) subliniază în acest sens că personalităţile
dizarmonice deviante sunt asocieri complexe a diferitelor constituţii, care
merg spre un tablou caracterizat prin instabilitate afectivă,egoism,orgoliu,
impulsivitate,desechilibru instictelor,apetenţă toxicomană şi o inteligenţă
prost utilizată.
Atitudinea socială punitivă şi neînţelegătoare faţă de stilul lor de
viaţă îi va face pe dizarmonici să fie permanent nemulţumiţi,să adopte o
atitudine revendicativă, uneori încercând chiar să "pedepsească"
societatea (absenteism,conflict cu legea,conflicte în cadrul grupului său
social).
N.Damian (1981) consideră că dintre procesele psihice care mediază între
raţiune şi afectivitate,cuprinzând o mai mică sau mai puţină intelectualizare
sau emoţionalizare a conduitei umane,imaginaţia are un rol privilegiat.Imaginaţia
fiind incompatibilă cu raţiunea,spune autorul,va împiedeca o reuşită mulare a
personalităţii pe datele realităţii imediate.Uneori imaginaţia este aşa de
bogată că poate substitui intelectul în cadrul procesului emiterii judecăţilor
de valoare,ceea ce implică o reverberaţie afectivo-conativă disproporţionată şi
neadecvată realităţii.Cu alte cuvinte,spune Damian,deviantul nu-şi poate
utiliza în practica curentă intelectul său din cauza unei imaginaţii
hipertrofiate care deformează realitatea.Este ceea ce se numeşte "stilul
psihopatic de trăire".
Desechilibrul constă mai ales în tulburări
afective,de voinţă şi instinctuale. Delmar şi Boll (citaţi de P.Ionescu,1981)
pornind de la 5 dispoziţii afective ale personalităţii,descriu 5
"constituţii" psihopatice susceptibile a da naştere la decompensări
psihotice:
-emotivitatea dă naştere la constituţia emotivă şi evoluiază spre
hiperemotivitatea morbidă;
-aviditatea duce la constituţia paranoică evoluând spre paranoia;
-activitatea duce la constituţia ciclotimă şi poate evolua spre PMD;
-bunătatea duce spre constituţia perversă putând evolua spre "folie
morale";
-sociabilitatea duce la constituţia mitomană care conduce la mitomanie;
Comportamentul anormal al personalităţilor dizarmonice deviante este
polimorf, cuprinzând atât aspecte comportamentale care vin în conflict cu
societatea (incapacitatea de a face faţă responsabilităţilor,sentimente
superficiale şi eşec raţional,inadaptare,abandon) cât şi simptome
"negative" legate de constituţia lor anormală.Din aceste motive
devianţii trăiesc eşecuri repetate şi în ciuda inteligenţei lor normale nu pot
învăţa din exprienţă,mergând de la imposibilitatea stăpânirii dinamicii
proceselor motivaţionale interne,la incapacitatea de a face faţă
responsabilităţii,la sentimente superficiale,eşec "raţional",
inadaptare,abandon, tendinţă de refugiu sau viaţă parazitară şi în ultimă
instanţă la instalarea comportamentului antisocial.
Simptomele pozitive sau primare ar consta în
aspecte caracteriale (tulburări ale dinamicii afective,impulsivitate),în timp
ce acele negative sau secundare sunt acelea care derivă din acestea
(egocentrism,imposibilitatea de a profita din experienţă,absenţa motivelor care
condiţionează inadaptarea comportamentului).
De asemenea tot ca simptome negative,Craft
enumeră şi absenţa psihozei,a deficienţei intelectuale,a motivaţiilor
conştiente şi inconştiente.Deniker şi Semple (1982) subliniază la
personalităţile deviante o serie de trăsături comune ca:tulburări de
identificare şi instabilitate,acte necontrolate,revendicare afectivă
masivă,tendinţe isterice,depresia care se manifestă prin isterie,defectul de
culpabilitate exterioară,frecvente acte suicidare,atitudini de supracompensare
şi caracterul particular al raporturilor dintre imagiunar,real şi actul care îl
face pe dizarmonic să trăiască ca real,lumea sa imaginară.
Personalitatea dizarmonică deviantă nu are
simptome caracteristice, simptomele implicând atât fenomene calitative cât şi
cantitative.Prezenţa la un moment dat a unei simptomatologii depresive,isterice
sau de alt tip,nu poate duce la stabilirea unui diagnostic,diagnosticul nefiind
un deficient intelectual,un delirant. Diagnosticul anormalului caracterial nu
se stabileşte decât în cadrul conduitei şi comportamentului
social.Simptomatologia se prezintă ca având un caracter cronic,uneori cu
acutizări paroxistice,alteori cu o evoluţie ciclică,dar aceste fenomene se vor
înscrie în întreaga biografie a individului.
Brutalii,agresivii trăiesc zilnic eşecuri repetate iar experienţa nu le
foloseşte,în ciuda inteligenţei lor normale (Deniker,1971).Acelaşi autor
descrie la aceşti devianţi o serie de trăsături comune:tulburări de
identificare,instabilitate,acte necontrolate,revendicare afectivă masivă,depresia
care se manifestă prin astenie,defect de culpabilitate exteriorizată,frecvente
acte suicidale,atitudini de supracompensare şi caracterul particular al
raporturilor dintre imaginar,real şi actul care îl face pe dizarmonic să
trăiască lumea sa imaginară ca pe ceva real.Prezenţa la un moment dat a unei
simptomatologii depresive, isterice sau de alt aspect nu poate duce la
stabilirea unui diagnostic,ca la adult.
Diagnosticul anormalului caracterial se va stabili numai în cadrul
conduitei şi comportamentului social.Evoluţia poate fi acută sau
cronică,alteori ciclică dar oricum aceste fenomene vor ocupa întreaga biografie
a individului.In acest sens , Deniker arată că semiologia personalităţilor
deviante trebuie abordată din trei căi complementare:
1.descrierea caracteristicelor biografice fundamentale;
2.o cunoaştere a comportamentului;
3.diferite simptome psihiatrice nespecifice;
Mitomania,absenţa conştiinţei asupra desechilibrului face dificilă
abordarea adolescentului,motiv pentru care discuţia cu familia devine
obligatorie.Vom depista astfel încă din perioda copilăriei instabilitatea
emotivă şi motorie,instabilitatea caracterială.Munca la şcoală este
nesatisfăcătoare,deoarece el nu poate suporta disciplina şcolară şi efortul
prelungit,motiv pentru care fac frecvent crize de nervozitate,insomnii,crize de
afect şi de asemenea numeroase maifestări psihosomatice (enurezis,ticuri etc).
Nesuportând disciplina şcolară,intervine
frecvent fuga,chiulul,minciuna, instabilitatea psiho-motorie marcată.După
pubertate incidenţa conflictelor cu autoritatea şi a comportamentelor
delictuale creşte(începe viaţa de bandă, pierderea contactului cu colegii,fuga,
furtul). Ulterior nu se va putea adapta vieţii militare,la această vârstă va apărea
alcoolismul, toxicomania, homosexualitatea, schimarea locurilor de
muncă,căsătoria şi divorţul cu uşurinţă.Pacienţii sunt impulsivi,cenzura
obişnuită nu le poate opri pulsiunile instinctive. Orice frustraţie determină
trecerea la act,motiv pentru care adolescentul dizarmonic trăieşte la marginea
regulilor sociale pe care nu le poate suporta,intră uşor în cadrul grupurilor
marginale.
Există,totuşi,devianţi care îşi duc viaţa în mod
"echilibrat",fiind toleraţi în cadrul diferitelor grupe sociale şi devianţi
care îşi duc viaţa mai mult în spital,închisoare sau şcoli de corecţie.
Deoarece un studiu global al personalităţii dizarmonice deviante este
imposibil de prezentat,în cele ce urmează vom prezenta principalele forme de
devianţă care se manifestă în perioda adolescenţei.
a.Personalităţi
deviante emotive şi explozive
Personalităţile care prezintă acest tip de devianţă se prezintă cu o
dominantă temperamentală caracterizată prin pierderea echilibrului afectiv şi
apariţia unei instabilităţi emoţionale până la paroxism
(explozivitate).Elementul esenţial al desechilibrul psihic,arată J.R.de Fursac
(1923),este exaltarea afectivă manifestată prin traiada: intensitate,variaţie
anormală a sentimentelor,lipsa măsurii în exteriorizarea lor, la care se mai
adaugă uneori o anumită insuficienţă de judecată,explicată de N.Damian
(1981),prin exaltarea morbidă a imaginaţiei. Exaltarea afectivă şi îngustarea
capacităţii de judecată dă reacţiilor subiectului un caracter inadaptativ şi
dizarmonic care în unele cazuri poate atinge intensităţi psihotice sau pot
provoca individul spre un conflict cu legea şi ordinea publică.
Există,arată petrilowitsch o variantă
introvertită şi una extrovertită a direcţionării emotivităţii patologice.Deşi
descărcarea emotivă urmează în mare reactivitatea umană la un mediu
iritant,intensitatea răspunsurilor este discordantă (irascibilitate,
furie,violenţă,atitudini provocatoare).
Intensitatea răspunsului este discordantă cu
cauza externă,pacientul devenind irascibil,violent,furios,având atitudine
provocatoare şi deoarece nu se poate stăpâni,trecerea la act este foate rapidă
(insulte, loviri etc).Totuşi trebuie să subliniem că hiperemotivitatea este
factorul comun tuturor formelor de personalitate dizarmonică deviantă şi chiar
sociopată.
Principala caracteristică a acestor pacienţi este
explozivitatea,agresivitatea şi chiar cruzimea (faţă de animale sau faţă de
alţi copii).Incadrarea în disciplina
şcolară, militară,profesională şi chiar în cadrul ordinii civice este greu de
suportat.Răspunsul la orice fel de frustraţie se va traduce prin excitaţie şi
agresivitate.Aceste comportamente apar uneori ca a unor personalităţi
epileptoide,motiv pentru care acest tip de personalitate este denumită adesea
ca personalitate epileptoidă.De fapt,aşa cum arată de Fursac,hiperemotivitatea
este factorul comun al tuturor formelor de personalitate dizarmonică
deviantă.La copiii de grădiniţă tulburările afective ating cifre incredibile de
40-60% dar care pe parcurs se corectează,deşi numărul de desechilibraţi afectiv
rămâne foarte mare şi pentru etapele de vârstă ulterioare
Caracteristica explozivilor este deci reacţia afectivă disproporţionată
şi comportamentul inegal.Acest comportament apare sub forma unui scurt-circuit,cu
trecerea imediată la act,cu manifestare necalculată şi abruptă,cu lipsă totală
de control emoţional. După explozie ei pot să regrete,să plângă,să-şi privească
autocritic comportamentul, scuzele lor fiind de obicei sincere.Uneori criza
afectivă poate avea spectul unui paroxism (ca şi un paroxism epileptic),cu
debut brusc şi cu evoluţie spre manifestări dramatice.In astfel de crize
bolnavul poate prezenta o incoordonare totală a funcţiilor psihice,până la
incoerenţă,poate prezenta tremurături,încordare sau inhibiţie motorie,senzaţie
de sufocare, vorbire explozivă,scandată sau bâlbâială,afonie,secuse musculare
peribucale.Apar şi fenomene circulatorii (tahicardie,paloare,sincope
etc),digestive (diaree,uscarea mucoaselor etc).Paroxismul se poate termina printr-o
perioadă de liniştire până
la somn,emisiunbea unor urini clare şi
abundente (urină nervoasă).Uneori criza nervoasă poate să ia aspectul unei
adevărate convulsii,cu mari tulburări psihomotorii,o adevărată criză "de
nervi",cu mişcări violente,strigăte şi chiar cădere,ceea ce poate fi
etichetat ca o adevărată criză de isterie juvenilă.In perioadele dintre crize
pacientul este o personalitate încăpăţânată dar şi
susceptibilă,credul,accesibil influenţelor negative,rebel la sfaturi,sever cu
alţii (ţipete,uneori chiar cruzime).Alteori simte nevoia să se afirme susţinând
chiar opinii paradoxale,crede că are mereu dreptate,nu suportă critica,în timp
ce îşi arogă dreptul de a critica pe alţii.Dacă este nemulţumit reacţionează
brusc,extrem,fără reticenţe,fără a se teme de consecinţe.Deşi în anturaj
asemenea personalităţi sunt văzute ca afective şi sentimentale,lipsa de control
şi conflictualitatea lor duc la înveninarea frecventă a atmosferei din familie
sau anturajul lor.Alteori,din aceste motive,în colectivul din care face parte
este numit chiar"nebun",lucru pe care el nu-l realizează neapărat ca
un defect.
Ne având critică asupra comportamentului său
el se va mira adesea de antipatia pe care o trezeşte,însă fiind o persoană
afectivă nu va pune la suflet aceste lucruri.In cadrul profesiei este
nesigur,schimbă mai multe locuri de muncă,se adaptează cu greu,deoarece este
incapabil de a suporta reguli,observaţii,mereu fiind înclinaţi să acuze pe
alţii.Consumul de droguri sau alcool intervin adesea,ceea ce duce la agravarea
violenţelor.Încadrarea în disciplina şcolară,militară,profesională şi chiar
civică este deficitară,răspunsul la ori ce fel de frustrare traducându-se prin
excitaţie şi agresivitate.Ca o caracteristică se poate indica reacţia afectivă
disproporţionată şi un comportament inegal.Acest comportament,aşa cum am mai
arătat,apare adesea ca un adevărat "scurt circuit",cu trecerea
imediată la act,cu manifestări necalculate şi abrupte,cu lipsă totală de
control emoţional.După explozie,ei regretă sincer.
La
omul normal emoţia este proporţională ca intensitate şi durată,are un prag
declanşator convenabil.La hiperemotiv toate acestea sunt depăşite.Această stare
psihofiziologică,cu caracteristica reacţiei disproporţionate la excitaţie,a
fost numită de Dupré "constituţie hiperemotivă" (persoane cu
echilibru afectiv perturbabil).Pe acest fond de hiperestezie afectivă,o
psihotraumă poate determina o criză emotivă care adesea poate ajunge la
paroxism.
După Fursac efectele hiperemotivităţii ar fi următoarele:
-psihice:paralizia atenţiei,incoordonarea
ideilor până la incoerenţă;
-motorii:tremurături,incoordonarea sau inhibiţia motorie,cu
incapacitatea de a merge,slăbire,sufocare,vorbire explozivă,scandal sau
bâlbâială (sau din contra inhibiţie,afonie),secuse musculare
peribucale,dilatarea pupilei,a fantei palpebrale;
-circulatorii:tahicardie,paloarea feţei,scăderea tensiunii arteriale
etc;
Paroxismele se termină uneori printr-o perioadă de somn,o emisiune de
urină clară şi abundentă (urina nervoasă),uneori chiar un icter care poate
persista câteva zile.În perioadele dintre crize,individul este o personalitate
încăpăţânată şi susceptibilă,credulă,accesibilă influenţelor negative,rebel la
sfaturi,sever cu alţii (reacţionând prin ţipete sau violenţe).Alteori simte
nevoia să se afirme,susţinând chiar idei paradoxale,crede că are mereu
dreptate,nu suportă critica,fie ea oricât de moderată,în timp ce el poate să
critice pe alţii.Dacă este nemulţumit reacţionează brusc,extrem,fără
reticenţe,fără grijă de consecinţe.Adeseori în colectivul în care trăieşte este
cunoscut ca atare şi numit "nebun",dar el neavând critică supra
comportamentului său se va mira de antipatia pe care o trezeşte,dar fiind o
persoană afectivă nu va fi prea afectat.În cadrul profesiei,schimbă frecvent
locurile de muncă,se adaptează greu,fiind incapabil de a suporta
reguli,observaţii, mereu fiind înclinat a acuza pe alţii.Consumul de drog sau
alcool agravează şi mai mult situaţia,agravând impulsivitatea şi
violenţele.După Kraepelin 1/3 dintre personalităţile dizarmonice ar fi de tip
exploziv.
In
cadrul unui lot studiat de noi am observat,în mare aceleaşi probleme.
Internarea s-a datorat de regulă conflictelor permanente la locul de muncă şi
în familie,datorită agresivităţii şi impulsivităţii.Când erau desavantajaţi
fizic deveneau deseori victime,impulsivitatea lor ducând la corecţii din partea
celor din jur. Nervozitatea era caractristica lor principală şi care îi marca
în toate sferele activităţilor lor.La incitaţii mici reacţiile erau disproporţionate(un
meşter este lovit cu o menghine în cap pentru o mică observaţie făcută
ucenicului).
Uneori după perioada de inervare urma o
perioadă de inhibiţie (pacienţii puteau adormi la şcoală sau la
serviciu),alteori îşi rodeau unghiile,frământau ceva în mână,fumau în mod
compulsiv.Venirea în clinică se datora,deobicei unui act spectacular (o
tentativă de sinucidere,beţii,violenţe hgrave).Deşi în aparenţă căutau să
domine mediul,în realitate erau dependenţi şi influenţabili,uneori
remarcându-se un adevărat "sindrom de liană",fiind nevoiţi de a
exista în funcţie de dependenţa faţă de o persoană din familie sau un prieten.
b. Personalităţi
deviante astenice
Numeroşi autori,printre care şi Kurt Schneider au vorbit de "nervozitatea
constituţională",arătând aici că este vorba de indivizi care ajung repede
în impas şi au în permanenţă sensaţia de insuficienţă.Curran şi colab.(1980)
mai denumesc acest tip de deviaţie a personalităţii cu termenul de "personalitate
vulnerabilă".
Este vorba de un grup de personalităţi
instabile şi cu mari riscuri psihiatrice. Această constituţie se remarcă încă
din copilărie şi cu atât mai mult în perioda adolescenţei.Este vorba de
personalităţi uşor dărâmabile,însă în diferite feluri şi tipuri.
Pacientul astenic ne apare ca un individ fără forţă,cu o oboseală
cronică constituţională,insuficienţă volitivă,persoană care renunţă repede la
ceea ce întreprinde,fără curajul de a-şi asuma răspunderea şi având în vedere
vârsta,fără o perspectivă clară de viitor.Epuizarea nu este numai subiectivă,ea
se evidenţiază clar şi se traduce prin scăderea randamentului şcolar şi
profesional până la impasul total.Acest lucru creiază cu timpul sentimentul de
autoapreciere care va mări şi mai mult impasul,nu au capacitatea de
autodepăşire (se oboseşte,prin permanenţe simptomului).
Vitalitatea este slabă şi epuizabilă iar dacă
sunt forţaţi intră în stare anxioasă
deşi în situaţii cheie pot face faţă).Fiind adesea handicapaţi constituţional
ei au o marjă mică de rezervă,şi vor face cu uşurinţă reacţii nevrotice sau de
"scurt circuit" necontrolat sau explosiv.
In
mod obişnuit astenicul se prezintă ca o persoană taciturnă,pentru care orice
efort este greu,dispoziţia afectivă este în mod constant depresivă,uneori cu
aspect de indiferenţă şi inhibiţie.Este vorba,aşa cum subliniază Curron şi
colab.de reacţii de voltaj psihic şi fizic scăzut, frică de orice este
"prea mult",şi din acest motiv se mulţumesc cu puţin.In cadrul
grupului social au sentimentul inferiorităţii,motiv pentru care se dezvoltă un
important egocentrism, în dorinţa de a evita orice confruntare cu
exteriorul.Dacă survine decompensarea,apare de cele mai multe opri
anxietate,depresie,instabilitate,sărăcirea controlului emoţional,
explozivitatea.De fapt cel mai important lucru la aceste personalităţi este de
a se evita decompensarea şi acest lucru depinde atât de gradul de
vulnerabilitate a personalităţii,cât şi maniera individului de a se pune la
adăpost de loviturile vieţii."Epuizarea nervoasă" arată Petrilowitsch
(1966) este doar deruta unei persoane slabe,gândirea şi efectele fiind
copleşite de sentimentul inferiorităţii,care ierupe şi se poate uşor confunda
cu depresia (criza fiind cu atât mai gravă cu cât bolnavii sunt mai
inteligenţi.
In cadrul
lotului studiat de noi am remarcat lipsa evidentă a rezistenţei fizice ,la
aceşti pacienţi,scuzele fiind reprezentate de fenomene nevrotice folosite ca
“beneficiu secubdar”.Astenia,complexele de inferioritate,apatia au fost
principalele caracteristici ale bolnavilor.Eforturi şcolare,bolile
intercurente,stresurile accentuau mai mult fenomenele caracteriale.In faţa
eşecurilor şcolare pacienţii intrau în panică,deveneau depresivi sau se
izolau.Din anamneză a reieşit că timiditatea îi caracteriza încă din perioda
preşcolarităţii,treptat ne mai având încredere în propriile forţe.Foarte
frecvente au fost fenomenele ipohondrice.Dacă familia nu avea niveluri de
aspiraţie prea mari,situaţia adolescentului nu era aşa de rea,el fiind acceptat
cu uşurinţă.Din contra totul devenea o dramă,dacă familia avea un nivel de
aspiraţie mare pentru copil.
În
cadrul unui mediu social compensat,majoritatea personalităţilor deviante în
sens astenic nu pun mari probleme.Uneori pe acest fond poate apare chiar accese
de entuziasm fals,când pacientul îşi face planuri de viitor,pentru ca apoi să
renunţe la ele cu uşurinţă.
Fenomenele ipohondrice sunt un însoţitor fidel al acestor
pacienţi,uneori luând aspectul de "beneficiu secundar".După
K.Schneider introspecţia ar fi unul dintre simptomele de bază a
personalităţilor astenice.
c.Personalităţi
deviante obsesivo-compulsive
Personalităţile deviante obsesivo-compulsive sau anancaste au tendinţa
excesivă spre
meticulozitate,supraconştiinciozitate.Acest lucru apare sub forma unei
dubitaţii permanente pro şi contra,ceea ce poate exprima sentimentul permanent
de culpă, nesiguranţă,ca principale caracteristici ale acestui tip de deviere a
personalităţii.
Ca
şi în cazul precedent personalitatea obsesivo-compulsivă se caracterizează
printr-o capacitate scăzută de eforte,stări de anxietate, rigiditate,
conformism, conştiinciozitate crescută.Autoobservarea exagerată nu se face din
egocentrism ci din cauza anxietăţii.Din acest motiv mereru fac adausuri,se
corectează mereu pentru a fi siguri.Din cauza acestor tensiuni procesele
psihice şi în special cele intelectuale devin mai lente, scade atenţia,se
instalează o stare de astenie fizică,ceea ce va face ca randamentul şcolar să
scadă foarte mult.Acest deficit intelectual va fi însă perceput în manieră
dureroasă, adolescentul resimţind o stare de deficit,judecându-şi situaţia
numai pesimist şi exgerând gravitatea.Din acest motiv,bolnavii sunt
depresivi,descurajaţi,neliniştiţi,renunţă la efort deoarece el prevede eşecul
înainte de a se produce.Adesea se consideră bolnavi,deseori fără speranţe de
vindecare.
Obsesivo-compulsivii sunt duşmanii desordinei,rigizi,plictisitori,se
adaptează cu greu la schimbări,mereu sunt în căutarea atingerii "ordinei
şi perfecţiunii". Pentru a atinge "ordinea şi perfecţiunea" ei
sunt mereu nesatisfăcuţi.Aceiaşi atitudine o au şi faţă de starea lor de
sănătate,sunt preocupaţi de fiecare simptom.Totuşi ei vin rar la
psihiatru.Susţinând că viaţa este grea,ei se cufundă adesea în lumea cărţilor
şi ideilor.Este vorba aici mai ales de personalităţi elevate spiritual,însă
neproductivi din cauza permanentei dubitaţii şi oscilaţii,a pendulării în faţa
oricărei hotărâri.Imaginaţia lor exagerată este dirijată numai spre rău,spre
dezastru,uneori făcând adevărate crize de anxietate.Starea de frică,de
anxietate poate fi sistematizată şi difuză,uneori fiind vorba de adevărate
fobii.Pacienţii resimt o stare de insecuritate permanentă,de anxietate faţă de
tot ce se întâmplă în jurul lor.În alte situaţii frica lor este generală
(panfobia),îi este frică de orice dar şi de anumite lucruri,în special.Frica
poate fi sistematizată şi difuză dar uneori poate deveni fobie.Pacientul nu are
energia de a dori ceva şi din acest motiv se îndepărtează de efort.Tristeţea
lui este în sine o cauză de suferinţă (de Fursac).El este un autofil în ultimă
instanţă,propria lui persoană fiind obiectul neliniştii sale.Pe acest fond apar
perioade de iritabilitate,reproşuri contra medicului.Astenia,pe de altă
parte,este însoţitoarea naturală a obsesivului.
In familiile acestor pacienţi există personalităţi asemănătoare,iar
atmosfera este de asemenea rigidă şi conformistă.Suspiciunea permanentă se
datoreşte nesiguranţei şi scrupulozităţii lor,pacienţii trăind sub imperiul
obligaţiilor şi datoriilor exagerate, terorizaţi de un supraeu exagerat (o
conştiinţă morală hipertrofiată).
Din acest motiv,dacă sunt tineri, ei par mai maturi decât vârsta lor
reală,au o conştiinţă morală rigidă,cu pierderea oricărei naivităţi primare,cu
sisteme de frânare care sunt în contrast cu cei de vârsta lor,ceea ce apare în
ciuda aspectului de suprafaţă,cu totul inuman.Instinctele sunt slabe iar
trăirile afective foarte puţin ample.
In cadrul lotului nostru pacienţii au apelat la medic pentru scăderea
randamentului şcolar,senzaţia că “nu-i mai ajută memoria”,inerţie în gândire şi
sărăcire ideativă.Dispoziţia afectivă era variabilă,dar majoritatea erau
încăpăţânaţi,acuzau şcoala şi familia pentru că “nu le-a arătat adevăratul sens
al vieţii”,iar şcoala “le-a furat copilăria”.In acelaşi timp pacienţii nu aveau
forţă,erau uşor epuizabili,iar reacţiile depresive apăreau la cele mai mici
insuccese sociale.Deşi prin exteriorul lor păreau maturi(mai ales graţie
rigidităţii morale),le lipsea o adevărată maturitate de gândire,le era frică de
a se angaja într-o activitate.Aveau,de asemenea,perioade de retragere,aproape
autiste, hipobulie, izolare,se demoralizau foarte repede,iar uneori,încercările
de a ieşi din această situaţie erau caricaturale.Frecvente erau,de asemenea,
modificările de schemă corporală,impresiile dismorfofobice.
În
ceea ce privesc ideile obsesive şi fobiile,ele,deşi constante,prezenţa lor
clincă era doar schiţată,ca intensitate.Pacienţii agreau numai prieteniile profunde,fiind
adeseori pretenţioşi în relaţiile lor de prietenie.Din acest motiv ei aveau
foarte puţini prieteni,pe care însă îi terorizau prin cerinţe excesive de
loialitate.
d.Personalităţi deviante isterice
Personalităţile dizarmonice cu devianţă isterică exacerbează tipul
isteric de devianţă,pe primul plan apărând comportamentele isterice.
Deviantul isteric apare dominat de dorinţa de
a fi în centrul atenţiei,de a apărea mai mult decât este,de a ieşi în evidenţă
cu orice preţ şi cu orice ocazie (folosindu-se de o îmbrăcăminte frapantă,până
la dorinţa acută de a fi mereu în fruntea colegilor săi). Adeseori pentru a
atinge acest scop dau frâu liber fabulaţiei,doresc a se impune social, luptă
pentru prestigiu.Emoţiile lor sunt vii dar superficiale.Manifestările lor devin
teatrale,emotivitatea lor este infantilă, imaturitatea afectivă şi dependenţa
sânt evidente.Din acest motiv ei devin adesea mitomani,lipsiţi de
scrupule,laşi,duplicitare,cu o imaginaţie prodigioasă."Psihopatia
isterică",arată N.Damian (1981),este poate cea mai autentică
psihopatie,histrionul trăind existenţa altora,situaţie care le furnizează
iluzia unei realităţi.
Mitomanul,spune autorul,se înşeală,în aceiaşi
măsură în care înşeală.Devenită monstruoasă,fantezia stă la baza pseudologiei
lor,pentru ei o lectură,un film,o piesă de teatru sunt mai importante decât
realitatea.
Personalităţile cu devianţă isterică sunt foarte influenţabile de către cei din jur sau
de ideile altora,având o mare capacitate de identificare şi imitare au adesea
posibilitatea de a adopta idei tranziente.Entuziasmul lor se epuizează însă
rapid.
Confruntaţi cu dificultăţi ei tind a le ocoli,căzând în emotivitate mai
degrabă decât să adopte o acţiune.Ei sunt tipul de personalitate imatură în
gândire, emoţionali în reacţie,frigide sexual,incapabili de afectivitate de
lungă durată,care nu pot accepta eşecul.Lipsa unor calităţi reale îi fac
nerealişti,neloiali.
In
lotul nostru am remarcat maniera anormală de sociabilitate,creşterea
erotismului, tendinţa spre inconduită sexuală,mitomania,rivalitatea fraternă,
scăderea posibilităţilor de efort şi competiţie,iar în unele cazuri pierderea
contactului cu colegii de generaţie.Cei studiaţi de noi aveau o mică capacitate
de efort,încadrarea lor în orice fel de muncă fiind dificilă.In context de
frustraţie sau competiţie pacienţii nu puteau ţine pasul,deveneau
nervoşi,certăreţi,nu puteau întreţine un efort de durată.Personalităţile
isterice au apărut ca personalităţi dornice de a juca un rol important,de a fi
mereu în centrul atenţiei.
Totuşi,aşa cum arată Petrilowitsch (1966),este
un mare defect al psihopatologiei faptul că pe seama isteriei se pun toate
trăsăturile pe care societatea le consideră incomode sau faţă de care prezintă
aversiune: inconstanţă,reverie exagerată, iritabilitate, pseudologie,
influenţabilitate, egoism, dorinţa de a fi bolnav,inconstanţă în activitate şi
tulburări ale comportamentului etic.Uneori,în caz de decompensare,pot apare
fenomene paroxistice de conversiune sau de disociere.
Şi
copilul sau adolescentul isteric pot prezenta în caz de situaţie stresantă
reacţii isterice disociative sau de conversiune.Manifestările clinice s-au
prezentat în aceste cazuri destul de zgomotos,cu o sensibilitate deosebit de
marcată.
O
formă oarecum specifică adolescenţilor este mitomania,care este
reprezentată de tendinţa la minciună,pentru a ocoli dificultăţile vieţii
sociale.Este vorba de o exaltare imaginativă,apărută pe fondul traăsăturilor de
personalitate isterică.Adolescentul isteric,de exemplu, îşi ponegreşte sau
reclamă fals educatorii sau părinţii cu care au conflicte,în conduita lor tind
a căuta minima rezistenţă.Adeseori pentru a obţine ceea ce vor plâng în
hohote,îşi smulg părul.Din acest punct de vedere s-a vorbit adesea de o
adevărată "constituţie mitomană".
Mitomanul face adesea victime (invenţii de
furt,viol,spionaj).Prin aceste afirmaţii se recunoaşte nevoia de a atrage
atenţia asupra sa,lucru pe care poate să-l facă sub influenta unor cărţi citite,a
unui film,uneori cu o regie formidabilă.Alteori povestindu-şi drama lasă pe
alţii să deducă consecinţele iar alteori îşi rezevă filiaţii sau posibilităţi
fanteziste pentru a-şi pune personalitatea într-o lumină favorabilă şi în
centrul atenţiei.Este mai frecventă la femei.Exaltarea imaginaţiei joacă aici
rol secundar,dar transformarea în ficţiune ţine de personalitate (de Fursac).
Panthomimia
este simularea unei boli pentru a atrage atenţia anturajului sau pentru a
deveni interesaţi,uneori putându-şi provoca chiar automutilări,sau suportând
intervenţii chirurgicale. Neacceptarea eşecului îl face adesea pe isteric să se
refugieze în boală,cu scopul obţinerii unui "beneficiu secundar".
Istericul este o personalitate
superficială,deşi dă impresia că se interesează de orice,actele sale de voinţă
fiind "un foc de paie (Petrilowitsch).Deviantul isteric pune accentul mai
mult pe ton şi nu pe conţinutul a ceea ce ascultă,adevărul pentru el ne jucând
un rol esenţial,în schimb bravura este mult mai importantă.
e. Personalităţi deviante
depresive, hipertime şi ciclotime
Personalitatea dizarmonică deviantă depresivă
este caracterizată printr-o constituţie depresivă,închisă,cu o tendinţă scăzută
la comunicare,într-o frământare continuă şi adeseori prezentând un sentiment de
culpabilitate,aproape permanent.
Viaţa acestor indivizi devine o adevărată
povară,o sursă de suferinţă continuă, adeseori,din aceste motive devenind
pentru anturaj cicălitori şi agasanţi.Toate evenimentele trăite sunt însoţite
de o coloratură afectivă tristă,cu tonus afectiv scăzut.Aceste personalităţi
sunt aproape permanent obosite,adinamice,au un randamentul în muncă scăzut,iar
preocupările ipohondrice sunt regula.
Debutul acestor stări se aseamănă cu acela al
melancoliei din PMD,este precoce (din copilărie),cu evoluţie continuă dar şi cu
remitenţă,exacerbări, diminuări (uneori cu tendinţe suicidare şi cu necesitatea
internării).Desgustul de viaţă (tacdium vitae) este o manifestare frecventă şi
realizează ceea ce vechii autori denumeau cu termenul de "spleen" sau
morozitate.Bolnavul în această stare nu delirează,poate spune că se simte
bine,sau că viaţa lui este ca a tuturora,dar se plictiseşte uşor,are înclinaţia
de a lăsa totul baltă (uneori doresc să moară sau să se sinucidă).Nu poate da
explicaţie fenomenului dar va simţi că viaţa îi este "vidă".Acest tip
de pacient nu cunoaşte bucuria de a trăi (stimulul principal al vieţii) şi se
poate spune că în aceste cazuri avem de a face cu atrofia instinctului de conservare,în
majoritatea cazurilor fiind vorba de o "suferinţă în linişte".Alteori
îşi obosesc familia şi anturajul cu plângeri numeroase,ideea de boală,iar în
alte situaţii poate surveni fuga sau vagabondajul.Uneori stările de deprimare
şi tristeţe nemotivate pot apare imediat după pubertate,pentru ca după câţiva
ani să dispară fără urmă.Pe acest fond, uneori,pot apare construcţii nevrotice
sau mai ales ipohondrice, autoobservarea exagerată.
Viaţa afectivă a acestor pacienţi este săracă,apare incapacitatea de a
munci cu randament,eşecul şcolar este frecvent,aceste fenomene putându-se
urmări inclusiv în activitatea de joc.In alte cazuri adolescentul se
"închide în suferinţă" şi va merge din eşec în eşec.
Personalităţile hipertime reflectă şi ele forme legate de constituţia
temperamentală,simptomul principal fiind dispoziţia crescută şi înclinaţia
permanentă spre activitate. Totuşi manifestările euforice,la adolescenţi sunt
mai greu de identificat,dat fiind trăsăturile optimiste şi euforia specifică
acestei perioade de vârstă.Hipertimul este mereu în acţiune,mereu bine
dispus,deşi în fapt este vorba de o descărcare afectivă.
Instabilitatea hipertimului este foarte
mare,el se apucă în acelaşi timp de mai multe lucruri,dar nu reuşeşte să
termine nimic.Din acest motiv apare o lipsă de frână în comportamentul
social,lipsa sa de critică făcându-l periculos atât pentru el cât şi pentru
alţii.Cheltuiala de energie este enormă şi adeseori aceşti adolescenţi sunt
atraşi spre vagabondaj,spre viaţa gregară,ceea ce îi face a-şi pierde şansele
în viaţă,să piardă legătura cu generaţia sa. Lersch (1978) caracterizează pe
hipertimi ca personalităţi necugetate, impertinente, nestatornice,cu reacţii în
scurt circuit,nerespectuoase cu valorile sociale,adeseori altruişti, adeseori
cu comportament tiranic.Ei pot face adesea reacţii paranoiace sau de cverulenţă
(declanşează durerea altora din plăcere).Pacientul hipertim este un
extrovertit,gata de acţiune,insuccesele nu-l descurajează,sunt superficiali,
"buclucaşi temerari".
Personalităţile
ciclotime se caracterizează prin perioade de oscilaţie timică.Este vorba de
obicei de persoane provenite din familii cu părinţi sau fraţi cu psihoză
maniaco-depresivă.Oscilaţiile timice sunt adesea declanşate de factori
nefavorabili,veniţi din exterior.Este vorba de personalităţi
extrovertite,bonomi,cu căldură emoţională,sociabili,adaptabili,energici şi
preferând activitatea contemplaţiei.Există o corelaţie între personalitatea
ciclotimă şi constituţia picnică.Comportamentul unor chirurgi inervaţi de
dificultăţile unei operaţii ar fi de acest tip (Curran şi colab.,1980).
De fapt,arată de Fursac,este vorba de forme în
care elementele întâlnite sunt împrumutate de la diferite sindroame.În
ciclotimie excitaţia este în alternanţă cu depresia,oscilaţiile fiind adesea
declanşate de impresiile venite din afară.
f.Personalităţi dizarmonice deviante paranoiace
După K.Schneider personalităţile paranoiace se caracterizează prin lipsa
simţului proporţiilor (culeg din lume ceea ce le convine).Deviantul paranoiac
este o personalitate rigidă,încăpăţânată,duşman al compromisului.Ei au
convingeri rigide,nelăsând loc jocului motivaţiei care defineşte liberatatea de
acţiune a omului (Petrilowitsch),motiv pentru care duc o viaţă meschină şi
săracă.Ideile paranoiace apar adesea ca o compensare a neputinţei lor de a se
adapta la situaţiile noi.
Nereuşita profesională îl poate conduce,de
exemplu,pe un elev sau student cu astfel de trăsături de personalitate la ideia
unei persecuţii sau a unui complot, motiv pentru care îi blamează pe alţii,se
adaptează foarte greu,în colectivul din care fac parte.
Unele trăsături ale personalităţii încurajează desvoltarea trăsăturilor
paranoiace(rigiditatea, agresivitatea,aroganţă,hiperemotivitate).Când
rigiditatea,agresivitatea,aroganţa,hipersensibilitatea şi inteligenţa scăzută
sunt combinate,chiar în diferite proporţii,la aceiaşi personalitate,atunci apar
tendinţele paranoiace(Curran şi colab).Unele circumstanţe pot încuraja
desvoltarea unei personalităţi paranoiace cum ar fi:frustraţiile permanente,
restrângerea libertăţii,eşecuri repetate şi prelungite,defecte fizice
etc.Adăugarea alcoolului scade posibilitatea de inhibiţie,de care depinde o
judecată echilibrată.Cu toate aceste deviaţii,paranoicii sunt persoane
dinamice,cu imaginaţie bogată dar care este dirijată spre
interpretativitate.Deşi inteligenţi,pacienţii se supraevaluiază devenind astfel
urâţi de cei din jur.Cu toate acestea adevăratele personalităţi paranoiace sunt
mai rare la adolescenţi.
O
serie de personalităţi dizarmonice paranoiace se dirijează cu preponderenţă
spre anumite tematici.
Misticii patologici,au concepţii absurde şi în desacord cu credinţele
epocii (exemplu credinţa în spiritism).Alţii doresc să-şi impună concepţiile
lor anturajului,prin intermediul unui prozelitism intolerant şi agresiv
(devenind astfel foarte periculoşi).Unii anarhişti sau terorişti fac parte din
această categorie,au "doctrine proprii",cu exaltarea amorului propriu,care
este element esenţial al excitaţilor constituţionali.Adesea ei se consideră
"victime ale societăţii",motiv pentru care se consideră îndreptăţiţi
a se pune în postura de răzbunători ai dreptăţii sau aceia de campioni ai
justiţiei sociale.Deveniţi nişte fanatici ei îşi sacrifică orice în scopul
"cauzei" (familie,bună stare,se expun în mod zgomotos represiunii).De
fapt,totul este doar aparenţă,în realitate ei dorind doar satisfacerea amorului
propriu şi a desechilibrului lor,fenomene pe care nu le pot obţine în cadrul
unei vieţi normale.Acest lucru apare ca un egoism dechizat,un pseudoaltruism
(de Fursac).Există şi un veritabil altruism moral,cu sacrificiul inutil,dar el
este rar.
g.Personalităţi
dizarmonice deviante schizoide
Nu
este vorba de un tip uniform,ci mai degrabă de personalităţi care se aseamănă
cu tipul de personalităţi din familiile schizofrenicilor (de unde şi originea
termenului).Persoanele cu acest tip de
devianţă se caracterizează printr-o neîndemânare marcată în cadrul relaţiilor
lor sociale,retragere patologică (sunt cuminţi,fricoşi,excesiv de
retraşi,ascultători,izolaţi).
Devianţii schizoizi sunt personalităţii
introvertite,cu răceală emotivă,cu interes mai mult spre problemele abstracte
şi intelectuale,cu înclinaţii spre contemplare decât spre activitate şi cu o
rezervă de energie scăzută (Curran şi colab.,1980).Adeseori ei apar ca
personalităţi pasive care se retrag din faţa competiţiilor.Alteori sunt,din
contra excentrici sau cu trăsături paranoiace,agresivi sau pasivi.Din aceste
tipuri de personalitate se recoltează adesea fanaticii politici sau ai sectelor
religioase.In alte situaţii ei plonjează într-o lume imaginară,încât se poate
vorbi chiar de "autism psihopatic".La aceste personalităţi,adesea apare
mania de a sta lungit în pat cea mai
mare parte a zilei,alteori adoptă o atitudine parazitară.Imaginaţia în asemenea
cazuri îndepărtează individul din real şi îl face a acţiona ca unul privat de
simţul realului.
In lotul nostru pacienţii erau inadecvaţi şi necooperanţi în mediul lor
social,cu greutăţi de a suporta ierarhia,se plângeau de o stare de insecuritate
care apărea ca o componentă permanentă a vieţii lor.Atitudinea lor era rigidă
şi chiar bizară,pacienţii trăind adesea în reverie şi fantezie.In familie aveau
numeroase dificultăţi ca:desmembrarea familiei,decese,divorţ,atmosferă tensivă
legată de luarea unor note mai mici,se plângeau că familia nu-i iubeşte.
h.Personalităţi
dizarmonice deviante pasiv-dependente
La adolescenţi tipul de personalitate
pasiv-dependentă se caracterizează printr-o mare dependenţă faţă de
părinţi,lucru care face ca procesul identificării să fie foarte dificil.
Pacienţii sunt lipsiţi de posibilitatea de exprimare a emoţiei sau de descărcarea
ei,motiv pentru care ei apar ca persoane timide,modeste,inhibate şi
complexate.
Decompensările apar mai ales cu ocazia despărţirilor (de familie,de un
colectiv şcolar etc) şi duce la reacţii afective foarte
puternice.Supraprotecţia este foarte puternică.
In cazurile studiate de noi am remarcat mai ales uşurinţa
decompensărilor depresive, chiar la psihotraume minore.Din cauza acestor
particularităţi aceşti indivizi nu se pot adapta la ritmul normal de visaţă cu
succesele şi insuccesele sale.La fete sfiiciunea sau accesele de pudoare sunt
cultivate în mod constant şi ostentativ.In alte situaţii îşi fac idei de
vinovăţie,vociferează gălăgios iar uneori pot isbucni în scandal şi agitaţie
psihomotorie.In alte cazuri pot lua forma unor personalităţi abulice
(pasiv-desinteresate,fără chef de orice activitate,cu aspect exterior de lene
şi impertinenţă).Aceşti pacienţi sunt incapabili de orice profesie şi adeseori
pot fi înclinaţi spre delincvenţă (la fete mai ales prostituţia).Toxicomania
sau alcoolismului se asociază de asemenea acestui tip de devianţă.
Pasivitatea acestor pacienţi îi face adesea să fie la cheremul
altora,fără a manifesta nici un fel de opoziţie,motiv pentru care adesea se
lasă exploataţi sau participă în cadrul unor grupe marginale.
i.Personalităţi
dizarmonice deviante pasiv-agresive
In
cadrul acestui tip de devianţă Teicher (1976) descrie desvoltarea pasivităţii
ca pe o reacţie împotriva exigenţelor crescute ale părinţilor.Astfel,acest
pacient va mânca încet,în ciuda insistenţelor familiei,lecţiile,îmbrăcatul şi
orice serviciu care li se cere îl execută lent,uneori find în stare să stea ore
în şir cu cartea în mână fără să reţină nimic. Ostilitatea şi resemnarea domină
caracterul pasiv-agresiv. Rivalitatea fraternă, criticismul, pedepsele excesive
pot contribui la exacerbarea unor atare comportamente la personalităţile
predispuse.
j.Personalităţi
dizarmonice deviante inadecvate
In
acestă categorie intră un grup de adolescenţi care reacţionează
inadecvat,uneori total necorespunzător sau bizar.Pacienţii se adaptează dificil
la situaţiile de viaţă.Teicher (1976) subliniază că deşi în unele situaţii
pacienţii par a avea trăsături schizoide,acestea nu se manifestă decât în
anumite situaţii,în timp ce personalitatea lor nu pare afectată în sens
schizoid.
Decompensările personalităţilor dizarmonice deviante la situaţii
stresante
Am arătat că în cadrul grupului de personalităţi dizarmonice deviante
există o scală foarte mare în ceea ce priveşte intensitatea devianţei.Acest
lucru poate merge de la aşa numitele personalităţi accentuate,până la
dizarmoniile de personalitate descrise mai sus.
Aşa cum am mai arătat,norma socială este aceea
care decide în ultima instanţă în ceea ce priveşte acceptarea sau respingerea
devianţei,deoarece ea este aceea care tolerează sau nu comportamentul
individului.
În
faţa situaţiilor existenţiale,individul uman reacţionează,iar această reacţie
va depinde în mare măsură de "terenul" individual,de maturizarea şi
normalitatea mecanismelor psihologice de adaptare a personalităţii.Dacă o
personalitate deviantă se poate pierde în mulţine,în condiţiile unei existenţe
"normale" şi a unei organizări sociale corespunzătoare,apariţia unor
situaţii frustrante va duce la tensionarea mecanismelor de apărare
psihologică,determinând la devianţi reacţii caricaturale de adaptare,până la o
inadaptare totală şi la situaţia de eşec.Aceste fenomene duc cel mai frecvent
la "medicalizarea" acestor cazuri şi internarea lor în spital,fiind
cunoscut fenomenul de decompensare a personalităţilor dizarmonice deviante.
In faţa
unor situaţii stresante personalităţile dizarmonice reacţionează prin
caricaturizarea trăsăturilor deviante specifice.In principiu aceste
decompensări pot avea intensitate nevrotică sau psihotică.
Decompensările nevrotice deşi mici ca intensitate au o frecvenţă
foarte mare.In faţa unor situaţii tranziente decompensarea deviantului poate
avea aspect nevrotic,alegând din paleta mare a formelor nevrotice pe cele mai
convenabile (isterică,anxioasă etc).In acest fel devianţii împrumută o paletă
enormă de simptome nevrotice(decompensări
neurastenice,anxioase,depresive,psihastenice etc.Aceste fenomene măresc
confuzia diferenţierilor de nevrozele reale dar sunt mult mai rezistente la
psihoterapie şi chiar la tratament medicamentos.Ameliorările sunt de mică
amploare iar reapariţiile foarte frecvente,în multe situaţii,prin
aceasta,devianţa suferind o adevărată "medicalizare". Refugiul în
boală este evident şi acest lucru este cu atât mai pregnant cu cât este vorba
de personalităţi dizarmonice.Diagnosticul nu se poate stabili decât pe baza
unei lungi experienţe şi a unui studiu sociologic al subiectului
(comportamentul anterior în şcoală, profesie,familie,stradă).
Diferitele forme de nevroză oferă pacienţilor dizarmonici o mare paletă
de manifestări clinice (aproape că nu există formă de nevroză sub care să nu
putem găsi o varietate corespunzătoare a decompensărilor dizarmonice).Viziunea
medicală,somatică asupra nevrozelor,aşa cum se mai practică la noi,face pe
pacient să se considere bolnav somatic,alcătuindu-şi un istoric şi o
simptomatologie complexă,adesea acest lucru ţinând cont şi de "comunitatea
culturală" a grupului,în care boala poate să rezolve numeroase aspecte
existenţiale.Psihotraumele invocate sunt adesea de importanţă minoră şi,ori cum
ele nu ar putea explica apariţia unei nevroze.
Una
dintre caracteristicile acestor decompensări o constituie,deci,slaba susţinere
psihogenetică,uneori simptomatologia apărând,pur şi simplu fără cauză.În al
doilea rând iese în evidenţă persistenţa simptomelor şi reacţia slabă la
tratament,inclusiv în ceea ce priveşte psihoterapia.Ameliorările sunt de scurtă
durată şi făcute parcă mai degrabă "să încurajeze pe medic",penru ca
la primul contact cu mediul său social toate simptomele să reapară.Uneori,numai
ideia externării va face ca pacientul să se simtă brusc prost.Refugiul în bolaă
este puţin disimulat,pacientul cerând mereu să fie făcut sănătos,deşi în
realitate nu doreşte acest lucru.
Personalităţile dizarmonice deviante sunt personalităţi cu un eu
slab,personalităţi care caută depepndenţa şi protecţia.În acest cadru,de multe
ori spitalul apare ca un adevărat "colac de salvare".În spitalul
clasic de psihiatrie se vorbeşte adesea de fenomenul "psihopatizării
nevrozelor",ceea ce nu este decât un alt fel de a exprima acceiaşi
problemă.
Cu toată "masca nevrozei",deviantul
decompensat mai prezintă suficiente aspecte caracteriale pentru a putea face un
corect diagnostic diferenţial.Diagnosticul nu
se poate face decât pe baza unei anamneze longitudinale şi a unui studiu
sociologic,cerecetându-se comportamentul bolnavului în diferitele sale etape de
viaţă şi în cadrul diferitelor roluri sociale avute.
Totuşi,nu trebuie să iuităm că individul
foloseşte acestă cale de "adaptare" socială
în urma
unor presiuni insuportabile,atunci calea medicală apărând pentru subconştientul
său ca singura cale posibilă.
Decompensări psihotice reprezintă a doua treaptă de intensitate a
decompensărilor personalităţilor deviante.In acest cadru joacă rol devianţa mai
puternică a personalităţii şi importanţa mai mare a stresului.Evoluţia
psihotică este tranzitorie şi practic poate fi imitată oricare tip de psihoză.
Diferenţierea de psihozele adevărate nu este posibilă decât pe baza
studiului longitudinal,a istoricului pacientului,iar în cazuri grave starea se
poate croniciza şi deosebirea de psihoza pe care o imită va deveni foarte greu
de diferenţiat.Dintre formele psihotice mai frecvente sub care apar
decompensările notăm pe următoarele:
-decompensări depresive sau depresiv anxioase de intensitate psihotică
cu aspecte reactive deosebite.Indivizii apar trişti,melancolici,renunţă la
orice plan de viitor.In aceste situaţii poate interveni fuga,actele
delictuale,tentativele de sinucidere etc.
-decompensări paranoide chiar cu idei delirante şi halucinaţii;
-reacţii schizofreniforme sau discordante,până la mimarea unei adevărate
schizofrenii;Confuzia este foarte frecventă şi numai evoluţia poate să
stabilească un diagnostic precis.
-decompensări maniacale caracterizate mai ales prin cverulenţă,
hiperactivitate;
-stări confuzionale sau alte tipuri disociative;
-reacţii psihotice pe fondul unor abuzuri toxicomane;
Ca
şi în cazul decompensărilor nevrotice şi în acest caz,evoluţia sindroamelor
psihotice poate să clarifice diagnosticul diferenţial.
Decompensări
prin caricaturizare psihopatică sunt maniere frecvente de decompensare şi
constă din accentuarea caricaturală a unor perturbări psihologice care stau la
baza dizarmoniei personalităţii.Caracteristica de bază a acestor decompensări
constă în conflictul cu anturajul social şi chiar cu ordinea şi legea,până la
aspecte sociopate de care ne vom ocupa ulterior.In acest fel personalităţile
dizarmonice deviante din caracteropatii pot deveni adevărate sociopatii.Această
caricaturizare,prin accentuarea bruscă a trăsăturilor psihopate este o manieră
frecventă de decompensare în faţa unor situaţii stresante ale vieţii sociale.
Tratamentul
În cadrul tratamentului personalităţilor disarmonice,cel mai important
lucru este profilaxia şi mai ales faptul că aceasta trebuie să înceapă din
prima copilărie.Vorbind din punct de vedere principial,personalitatea umană
este o creaţie bio-socială.Pe de altă parte,psihologii au stabilit că după
vârsta de 20-25 de ani,personalitatea umană este practic definitiv desăvârşită
(fie în sens normal,fie patologic) şi că după această dată puţin se mai poate
face pentru modificări importante ale personalităţii.
Din acest motiv psihoterapia,manipularea
educaţiei poate avea rol important numai în perioada de formare a
personalităţii,ulterior influenţele sociale având un caracter mult mai
limitat.Socioterapia,deşi utilă,nu trebuiesc uitate limitele puterii
medicaler,iar după perioada adultă psihopatul nu mai are altă cale decât să
suporte legea "recompensei şi pedepsei".
Problema profilaxiei se pune deci mai ales pentru perioada vârstei
infanto-juvenile.In această perioadă,reuşita este dată de strânsa colaborare cu
cei implicaţi în educaţie,care poate merge şi în sensul unei depistări mai
precoce dar şi a influenţării compensatorii.Totuşi trebuie subliniat că nu
toate tulburările de comportament din perioada copilăriei şi chiar adolescenţei
nu se traduc în mod automat în viaţa adultă prin personalităţi dizarmonice.
Problema profilaxiei este deci complexă şi ea dispune de mijloace
medicale dar şi de alte condiţii cum ar fi:structura relaţiilor din cadrul
familiei,probleme educaţionale şi pedagogice (inclusiv de organizarea
sistemului educaţional), probleme privind perspectiva tânărului într-o
societate care îl stimează şi îl ajută.
Din
punct de vedere medical este implicată întreaga structură de ocrotire a mamei
şi a copilului,a cuplului (calitatea sanogenă a actului obstetrical generatorul
celor mai multe microsechele cerebrale şi suportul a numeroase tulburări de
personalitate),organizarea sistemului psihiatric de tratament comunitar (o
iluzie pentru psihiatria românească actuală).Buna desvoltare fizică şi psihică
a copilului trebuie urmărită,de la început,luându-se toate măsurile
posibile.Probleme dificile le pun însă familiile,ele însăşi tarate,care sustrag
copilul de la control,sau prezintă tare implicate diredct în alterarea
personalităţii copilului(părinţi debili mintali, alcoolici,violenţi,în
permanent răsboi conjugal,personalităţi cu mari disarmonii).În asemenea
situaţii,dacă nu se poate scoate copilul din acest mediu,există puţine speranţe
pentru viitor.
O
măsură deosebită este aceea a unor servicii de sfătuire genetică a persoanelor
predispuse sau cu mediul familial foarte deficitar,pentru a nu avea copii,ceea
ce în practică rămâne doar un ideal.O cale mai abordabilă este colaborarea
dintre medic şi personalul didactic din şcoli,dar şi aici necesităţile de
personal,bugetul fac acţiunile greu de demarat.
Măsurile de ordin general social depind de organizatorii
sociali,politicieni şi ele depind de la ţară la ţară,de la guvern la
guvern.Există astăzi o tendinţă aproape generală (inclusiv în cadrul ONU) de a
se preocupa mult mai mult de problemele tineretului.Asistăm în unele ţări la
măsuri organizatorice,de creare a unor instituţii,care să se preocupe de
problemele tineretului.
În
ceea ce priveşte profilaxia la vârsta adultă,ea are puţine şanse de
reuşită,personalitatea fiind deja formată.Se poate încerca conştientizarea
individului privind carenţele sale psihologice,deşi se ştie că chiar o
inteligenţă superioară nu poate schimba destinul psihopatului
Psihoterapia poate lua aspecte educative şi pedagogice şi este o metodă
de mare utilitate în perioada copilăriei,dacă este sistematic şi bine
organizată,la toate nivelurile.Durata psihoterapiei este foarte mare,iar
medicul şi persoanele care participă (părinţi,educatori,psihologi,sociologi)
trebuie să aibă multă răbdare şi să nu se descurajeze atunci când rezultatele
nu sunt concludente sau sunt chiar negative.
Pentru ca o psihoterapie să opereze modificări esenţiale în structura
personalităţii tânărului,ea trebuie să fie foarte lungă şi să permită
imixtiunea în problemele personale ale individului,într-un climat de înţelegere
din partea familiei.La vârsta adultă,psihoterapia trebuie să fie explicativă
sau de tipul trainingului autogen.Ea trebuie să menţină în permanenţă uşa
medicului deschisă,în cadrul unei acţiuni psihoterapeutice permanente de
sfătuire şi confesiune.
Tratamentul medicamentos se prescrie în funcţie de diferiţi factori
(vârstă,formă clinică,prognostic etc).O serie de neuroleptice au căpătat o
oarecare faimă în acest domeniu.Este vorba de leptryl,neuleptil,aolept,
medicamente care în doze corespunzătoare şi la ore potrivite duc la creşterea
gradului de sociabilitate,scad înclinaţia spre impulsivitate şi violenţă.Astfel
pacienţii devin mai docili,în mediu lor social,mai docili la mijloacele
psihoterapeutice şi educative.Se mai utilizează de asemenea butirofenonele (mai
ales haloperidolul).Aplicarea tratamentului medicamentos va evita transformarea
pacientului într-o "păpuşă psihiatrică" prin doze foarte mari,sau în
scopul creierii unei "cămăşi de forţă chimică" necesară pentru ca
pacientul să nu mai fie agresiv sau să i se schimbe,pe cale chimică
reactivitatea.Ca tratament adjuvant al psihoterapiei,tratamentul medicamentos
trebuie aplicat pe perioade limitate,cel puţin în dozele semnificative.
Internarea în spital trebuie să fie excepţia (în decompensările
psihotice din cauza fenomenelor de "beneficiu secundar" sau a unei
"nevroze de rentă".Cea mai bună metodă este tratamentul
comunitar,ambulatoriu sau cel mult în cadrul unui staţionar de zi.Scoaterea din
câmpul muncii trebuie făcută cu prudenţă,deoarece se pot întâlni grave probleme
în momentul când pacientul trebuie să revină la vechea lui profesie.
Acreditarea ideii de suferinţă sau boală se va
face numai în măsura în care acest lucru este util lucrării psihoterapeutice,în
funcţie de strategiile stabilite şi de personalitatea paciebntului.Deşi
rezultzatele sunt relative (cel puţin la adult) nu se poate pleca de la ideia
intuitivă a "insuccesului garantat".
2.Personalităţile
dizarmonice sociopate şi antisociale
Termenul de sociopatie sau de personalitate sociopată sau antisocială este
un termen foarte controversat,fără o delimitare precisă,fiind vorba de indivizi
greu adaptabili sau chiar incapabili de adaptare la mediul
social.Caracteristica acestor indivizi este comportamentul antisocial
(delincvent sau criminal),care începe în copilărie sau adolescenţa
precoce,manifestându-se în variate arii de manifestare socială(relaţii
familiale,şcoală,profesie,serviciul militar,căsătorie etc).
Personalităţile sociopate apar deci ca un grup
de personalităţi caracterizate prin comportament antisocial,care acţionează
fără a ţine cont de consecinţe,având ca principal stimul dorinţa imediată,care
la rândul ei se datoreşte unei toleranţe scăzute la frustrare (în timp ce
dorinţele lor sunt în continuă schimbare).
Termenul de "antisocial" nu este singurul
care se utilizează în acest domeniu,existând,de asemenea şi alte denumiri
(inadaptare juvenilă pentru Lafon,adolescent delincvent pentru Köning
etc).
Stubblefield (1975) consideră că ar exista două tipuri de personalitate
care intră în conflict cu societatea:
-personalităţile antisociale,caracterizate prin aceea că se află în
permanent conflict cu regulile sociale şi care nu profită sub nici o formă de
educaţie şi pedeapsă,prezentând în acelaşi timp şi un egocentrism exagerat;
-personalităţile antisociale caracterizate
prin aceea că au fost educaţi în familii anormale,amorale sau imorale sau în
alte situaţii educative precare.Din aceste motive ei se identifivă cu
personalităţile dizarmonice şi antisociale care le-au servit ca model.Aceste
persoane ar fi incapabile de loialitate faţă de alţii sau de valorile
sociale.Ei ar fi impulsivi,egoişti,inadaptabili,incapabili de a-şi recunoaşte
vina şi de a învăţa din experienţă,tinzând mai degrabă de a acuza pe alţii
pentru faptele lor antisociale.
Scurt istoric.Prima referire la personalităţile sociopate o face
Prichard.În lucrarea sa,din 1835, "A Treatise on Insanity and other
Disorders Affecting the Mind",autorul dă prima descriere a ceea ce ulterior
se va cunoaşte sub termenul de sociopatie.Descriind,ceea ce el denumea
"Moral Insanity",autorul spunea : "facultăţile intelectuale par
nealterate în timp ce tulburările sunt cantonate în principal pe
afectivitate,temperament sau obişnuinţe.Principiile morale sunt puternic
pervertite şi depravate,puterea de autoconducere este perdută sau scăzută în
acest domeniu,iar individul este incapabil de a se conduce cu decenţă şi
corect,suferind o modificare morbidă".
Referiri la acelaş subiect a mai făcut Benjamin Rush (1812) care descrie
o serie de "tulburări ale facultăţilor morale".Aşa cum am mai
văzut,în 1889,Koch introduce termenul de "inferioritate
psihopatică",în care pe primul plan apărea importanţa predispoziţiilor
constituţionale.
Referiri la acelaşi subiect au făcut apoi,aşa
cum am mai arătat Kraepelin, Kahn,Schneider,care au cuprins sociopatiile în
cadrul a diferite scheme de clasificare a personalităţii dizarmonice.Termenul
de personalitate psihopatică a fost folosit adesea inconsistent,uneori pentru
întreaga arie a personalităţilor dizarmonice,alteori pentru subgrupul
personalităţilor antisociale sau agresive (Goodwin şi Guze,1979).Ulterior
pentru a evita confuziile,a început a se folosi termenul de "personalităţi
sociopate" şi a fost adoptat apoi de către psihiatrri,inclusiv de către
"American Psychiatric Association" în ediţia din 1952 a DSM-1.
Există autori care folosesc termenii de
psihopat sau sociopat în mod independent şi autori care consideră sociopatia
drept o subgrupă a psihopatiei. Pentru a se reduce confuzia,în ultima vreme se
adoptă tot mai mult termenul de "personalitate antisocială sau
sociopată"(lucru prezent şi în cadrul DSM III şi IV).
Tabloul clinic.Din cauza lipsei unui consens
general privind definirea şi cadrul nosologic,posibilitatea de a avea date
epidemiologice în ceea ce privesc personalităţile sociopate este foarte
mică.Este,de asemenea,foarte greu a şti câte dintre sociopatii se află în
îngrijiri psihiatrice .Cu toate acestea,sociopatiile sunt considerate a fi
foarte frecvente,dar foarte frecvent asociate cu alcoolismul şi dependenţa de
drog.Woodruff şi colab.(1972) consideră că 15% dintre bărbaţi şi 3% dintre
femeiile tratate de către psihiatru ar fi sociopaţi.Creşterea numărului
delincvenţilor ne sugerează,de asemenea că numărul sociopatiilor este în creştere.Frecvenţa
ar fi mai mare la bărbaţi şi mai crescută în mediul urban.De asemenea,frecvenţa
ar fi mai mare la clasele defavorizate socio-economic.
Numărul de personalităţi sociopate este mai
mare în familiile disociate,cu alţi membri sociopaţi,alcoolici etc.
Sociopatiile,aşa cum am mai arătat,debutează
din copilărie sau din adolescenţa timpurie,primele manifestări constând,în ceea
ce în psihiatria infantilă se numeşte "sindromul copilului
hipractiv"(Goodwin şi Guze,1979).Neliniştea permanentă, tulburările de
atenţie,neîncadrarea în disciplină sunt cele mai precoce
comportamente.Indisciplina şcolară,conflictele cu vecinii,profesorii sau
colegii sunt precoce.Ca şcolari ei nu pot suporta disciplina şcolară,nu pot fi
atenţi la procesul de învăţământ,disputele şi violenţele cu colegii sunt foarte
frecvente.Totuşi un număr mic de sociopaţi pot parcurge programul de
şcolarizare.Tulburările pot fi recurente şi variate ca intensitte.Unii
sociopaţi (de obicei cei cu o intensitate mai mică a procesului) pot să se remită
spontan în jurul vârstei de 25 de ani.În majoritatea cazurilor însă evoluţia
este continuă.Chiar în situaţie de remisiune, situaţia sociopaţilor rămâne
marginală.
Referindu-se la sociopaţii adolescenţi,Cleckley alcătuieşte următorul
profil de personalitate:
-antipatici şi inteligenţi;
-absenţa delirului şi a altor tulburări de gândire;
-minciună şi insecuritate;
-absenţa tulburărilor nervoase sau nevrotice;
-imposibilitatea de a avea încredere în ei;
-lipsa remuşcărilor şi a ruşinii;
-imposibilitatea motivării actelor antisociale;
-sărăcia judecăţii şi eşecul învăţării din experienţă;
-egocentricitatea patologică şi incapacitatea de a iubi;
-sărăcia generală în relaţiile afective majore;
-perspicacitate scăzută;
-iresponsabilitate în relaţiile interpersonale;
-comportamentul fanatic,cu sau fără consumul de alcool;
-viaţa sexuală impersonală,frivolă,sărac integrată;
-eşec în urmărirea unui plan în viaţă;
-suicidul se realizează rar;
Se remarcă de asemenea
ura,încăpăţânarea,lipsa de ruşine,şcolarizarea la nivel inferior,lipsă în
delicateţea sentimentelor,cer mult dar nu dau nimic (Kolb,1979).Cu toate
acestea ei sunt satisfăcuţi,nu resimt sentimentul de anxietate,de vină sau
remuşcare.Deşi plauzibili în discuţie,nu se poate pune bază pe vorba
lor,adeseori ei nu se pot adapta decât la mediul pe care îl domină.
Uzual,arată Kolb,ei se prezintă
optimişti,pozează genialitatea (pot fi manieraţi, fac uşor contacte
sociale,înşelând pe creduli),în situaţii de frustrare ei sunt capabili de acte
ilegale (în special agresiuni).Schimbările lor de dispoziţie sunt adesea
bruşte,fără cauză,sunt cinici,fără cinste şi onoare.Ei îşi însuşesc literatură
şi îndemânare tehnică,care îi va ajuta în activitatea lor delictuală,promit
chilipiruri,căsătorii la creduli.
Ca
grup ei au o inteligenţă mai scăzută (Glueck şi Glueck),performanţele şcolare
sunt mai reduse,dificultăţile şi bolile din copilăria timpurie sunt mai
frecvente.
Pentru a-şi realiza dorinţele ei nu ţin cont de alţii,nu au
scrupule,sunt egocentrici,inadaptabili în
orice condiţii sociale.Comportamentul lor este inflexibil şi
limitat,fiind incapabili de adaptare şi lipsiţi de autocritică.Deşi temporar pot
prezenta un comportament normal,în condiţii dificile,comportamentul lor este
anormal şi caricaturial.Nerecunoscându-şi defectele structurale ei nu se pot
corecta.Insuccesele permanente îi fac revendicativi,mereu în conflict cu
societatea.Aceste paternuri psihologice comportamentale se recunosc încă din
copilărie şi se dezvoltă în adolescenţă şi în viaţa adultă.
Ca
şi în cazul adulţilor tinerii,personalităţile antisociale prezintă perturbări
ale sferei instinctivo-afective,dare există şi ceva particular care
diferenţiază activitatea antisocială a tinerilor de aceea a sociopaţilor.
Pentru adolescenţi şi copii subliniază Vangham (1969),două feluri de delicte au
importanţă psihiatrică:
1.Actele delictuale,fără măsuri de acoperire deosebită (pentru a-şi
ridica autorespectul şi a-şi proba bărbăţia).Mediul familial poate fi normal
dar părinţii pot fi foarte autoritari şi să manifeste puţină simpatie pentru
atitudinea copiilor (adeseori în casă domină mama).Din acest cadru ar face
parte furturile de maşini,de bani,de bunuri materiale.
2.Acte
delictuale menite asigurării unor bunuri ne necesare.În acest cadru intră
furturile care încep în familie (bani,dulciuri),apoi în afară (bani şi alte
lucruri care sunt apoi împărţite cu prietenii).Se remarcă tulburări ale
relaţiilor familiale în aceste familii,divorţuri,deprivarea emoţională precoce.
De
altfel având în vedere importanţa acestor delicte la copii şi
adolescenţi,International Union of Child Welfare a recomandat ca următoarele
delicte să fie,în mod special luate în evidenţă:furtul din casă,persistenţa
minciunilor,întârzierea de a veni acasă,cruzimea faţă de animale sau de alţi
copii,tendinţa la distrugere,punerea de foc,delicte sexuale,chiulul
repetat,acte delictuale repetate,delicte ale copiilor care cer îndepărtarea lor
de familie.Fetele delincvente ar avea o orientare mai frecvent
extrovertită.Adolescenţii delincvenţi ar avea puţină încredere în şansa lor în
viaţă,şi deci şi motivaţia lor în procesul educativ este mai
scăzut.Comportamentul anterior delincvenţei se caracterizează prin numeroase
tulburări de comportament (fugă de acasă,mici furturi,minciună etc),petrecerea
unui lung timp în stradă,în afara casei.
Vorbind de conduitele deviante la adolescenţi,Brânzei şi colab.enumeră
următoarele forme mai frecvente:
-Minciuna ar acţiona mai ales pe un teren caracterizat prin imaturitate
afectivă,alteori erori de educaţie,rigiditatea educatorilor.În condiţii
nefavorabile,adolescentul mincinos poate deveni delincvent (furt,vagabondaj).
-Furtul este considerat ca cea mai frecventă manifestare a
comportamentului aberant în stadiul desvoltării infanto-juvenile şi ar
constitui 45% din subiectul expertizelor medico.legale la populaţia între 16-18
ani.
-Fuga s-ar datora unei labilităţi psihice tranzitorii,uneori de origine
impulsivă,alteori expresia unei reacţii psihogene,a unei îndepărtări familiale
după un exces punitiv.Sociopatul poate dispare zile şi săptămâni timp în care
hoinăreşte prin ţară,vagabondează,cerşeşte,fură.
Vagabondajul apare ca o ruptură totală de
familie şi se asociază adesea cu cerşetoria,furtul etc,pentru a-şoi procura
mijloacele de existenţă.
-Înşelătoria apare atunci câmd sociopatul are şi un anumit grad de
abilitate.
-Prostituţia apare la fete şi duce la obţinerea de avantaje matriale.
-Violenţele corporale apar frecvente la sociopaţi,care îşi probează
astfel curajul şi desconsiderarea faţă de cei slabi.Uneori este vorba de o
descărcare explozivă a unei tensiuni afective legate de contrarietate sau
revoltă.
În
ceea ce privesc crimele la sociopaţi,King subliniază caracterul deosebit de
violent al acestora.Autorul subliniază situaţia familială plină de conflicte la
aceşti indivizi.Studiind din punct de vedere psihologic o serie de adolescenţi
delincvenţi, Romulus Florea (1972) arată că cei condamnaţi pentru furt ar fi
mai nervoşi, sentimentali,colerici,cei condamnaţi pentru prostituţie şi
vagabondaj ar fi de asemenea colerici,sentimentali sau flegmatici,cei
condamnaţi pentru ultraj sau înşelătorie sunt sanghini iar cei condamnaţi
pentru omor ar fi personalităţi amorfe.
În
perioada adultă sociopaţii prezintă o lungă istorie de comportamente
antisociale.Randamentul în muncă al sociopaţilor ar fi scăzut (absenţe nemotivate,lipsuri de durată,părăsirea
muncii).Datorită randamentului scăzut în muncă şi a scăderii
câştigului,statutul socio-economic al sociopatului scade mereu.
Sociopaţii îşi încep viaţa sexuală mult mai precoce iar homosexualitatea
este mult mai frecventă la ei (la femei este frecventă prostituţia).Mariajul
precoce mai ales la femei,duce la divorţuri numeroase.În căsnicie există foarte
multe perturbări.
În
cadrul serviciului militar,sociopaţii nu suportă disciplina severă,dezertează
sau nu se subordonează.Mai devreme sau mai târziu ei au probleme cu organele de
ordine.Ei săvârşesc numeroase delicte (fură,participă la violuri,sunt alcoolici
sau drogomani).Numeroşi sociopaţi se complac în situaţia de parazitism
social,lenevesc,refuză orice muncă.
După Coleman şi Broen (1973) termenul de personalitate antisocială se
utilizează cu referire la caracteristicile personalităţii şi la paternurile
comportamentale care se caracterizează prin dificultăţi în relaţiile
interpersonale ce duc individul la conflict repetabil şi permanent cu
societatea.Nu este vorba aici nici de nevroză şi nici de psihoză,nici de
debilitate mintală ci de lipsa desvoltării etice şi morale,de imposibilitatea
folosirii modelelor de comportament permise (sunt nesociabili,incapabili de
loialitate).Deşi apar ca personalităţi inteligente, spontane,plăcute la primul
contact,ei par a trăi într-o serie de momente prezente,fără consideraţie pentru trecut şi viitor şi în dispreţ pentru
drepturile şi bunăstarea altora,cuprinzând grupe polimorfe de indivizi
afacerişti necinstiţi,doctori şarlatani,pastori mincinoşi,avocaţi
necinstiţi,politicieni excroci,impostori,delincvenţi şi criminali).
În spital ei ajung rar (1% din primele
internări),majoritate fiind în cadrul unor instituţii carcerale.Totuşi
majoritatea nu sunt în închisori dar aproape toţi sunt în conflict cu legea şi
autorităţile (în SUA,în ciuda greutăţilor de apreciere,sociopaţii ar fi în
număr de 4 milioane).
Neînvăţând din experienţă,ei vor face aceleaşi greşeli,repetând la
infinit eşecurile şi pedepsele.Ei nu sunt capabili de planuri pentru lungă durată,iar
în activitatea profesională schimbă serviciu după serviciu.Indiferent de
caracteristicile istoriei personale,orice desechilibrat,răspunde la la
noţiunile următoare: imposibilitatea de a se adapta la reguli şi
legi,impulsivitate cu ameinţarea trecerii la act,imposibilitatea de a trage
concluzii din experienţă.Ei nu pot urma în viaţă un plan în concordanţă cu
exigenţele sociale.
Tulburările lor scapă posibilităţilor de
verbalizare şi se manifestă în întreaga experienţă a vieţii lor sociale.Orice
frustraţie detemină un act impulsiv,chiar o agresiune,imediat şi fără a-i
anticipa consecinţele.Personalităţile sociopate nu sunt sensibile la mijloacele
de constrângere,trăind din acest motiv la marginea regulilor sociale,pe care nu
le poate respecta.Astfel ei ajung repede în cadrul grupelor marginale.
Reacţiile emoţionale apar adesea sub forma depresiei,anxietăţii,a urei
necontrolate,uneori cu descărcări de violenţă şi crimă,adeseori recurgând la
alcool,droguri,gesturi suicidale impulsive.Cu toate că nu toţi criminalii sunt
personalităţi dizarmonice sociopate,o mare proporţie dintre ei intră în cadrul
acestei categorii.Din rândul acestor personalităţi se recoltează
încrezuţii,mincinoşii,bigamii,prostituatele,excrocii şi în general toată fauna
marginală a societăţii.Uneori poate exista o diferenţă între viaţa de acasă şi
aceia din cadrul activităţii profesionale.
După Curran şi colab.există 2 catgorii de tipuri de personalităţi
sociopate: predominent inadecvat şi predominant agresiv.
Cei inadecvaţi s-ar apropia de tipul
astenic,vulnerabil,la care se adaugă lipsa conştiinţei sociale,imposibilitatea
de a învăţa din experienţă,voinţă slabă (obosesc uşor).
Tipul predominant agresiv se poate manifesta
prin agresivitate în scurt circuit (durii,nemiloşii,cu absenţa emoţiei,a
sentimentului de vină sau ruşine).De fapt componenta afectivă este fie excesivă
fie inadecvată,fie sunt prezente ambele la acelaşi individ.Există,deci
sociopaţi cu exces de emoţie şi cu sărăcie de emoţie.Deşi toate personalităţile
sociopate prezintă tulburări ale sferei instinctivo-afective,există şi ceva
particular care diferenţiază activitatea antisocială a adulţilor de aceea a
adolescenţilor.
Fenomenul "Teddy Boys" arată
Disertori şi Piazza a fost o sugestie reciprocă a bandelor,un mimetism al
tipului psihologic de pseudoerou (durii).
Voinţa de afirmare de sine,setea de triumf se
manifestă exploziv printr-un act antisocial,această voinţă fiind
hipoevoluată,neintegrată exigenţelor instinctive individuale şi
sociale,nesubordonată valorilor morale şi spirituale.Dar arată autorii,actul
antisocial apare când această voinţă este legată de sentimentul de
inferioritate care apare în familie, şcoală,stradă,totdeauna în cadrul
raporturilor interumane,chiar dacă aceasta se referă la o inferioritate fizică
evidentă,autentică.
Actul fugii,a voiajului este comparabil unui
sindrom clinic de nevroză,un fel de evaziune,de profundă tristeţe.Agresivitatea
este favorizată de slăbirea frânelor naturale,declinul valorilor ideale aparent
vide de utilitatea practică,faţă de utilul palpabil(Disertori şi Piazza).
Trăgând concluzii asupra tabloului clinic al personalităţilor
sociopate,Coleman şi Broen le enumeră pe următoarele:
1.Desvoltarea inadecvată a conştiinţei,lipsa sentimentului de vinovăţie
şi a anxietăţii.Ei acceptă doar verbal valorile etice.Există o mare
disproporţie între inteligenţă şi desvoltarea conştiinţei.Aderenţa lor verbală
la realitate este falsă.Agresivitatea şi violenţa le trezeşte puţină vinovăţie.
2.Comportamentul impulsiv şi iresponsabil apare din cauza toleranţei
scăzute la frustrare.Sociopaţii sunt nesimţitori la drepturile,nevoile şi
bunăstarea altora.Adeseori,încălcarea legii se petrece în mod impulsiv,fără
nici o precauţie privind consecinţele (realitatea externă este folosită pentru
gratificare imediată, personală).Ei sunt inabili să îndure rutina,să suporte
realitatea,motiv pentru care caută în permanenţă schimbarea.
3.Capacitatea mimetică extraordinară,reuşind prin aceasta ca la primul
contact să facă impresie,să exploateze credulitatea altora,cu uşurinţa de a
proiecta blamul pentru comportamentul lor asupra societăţii.Având un
comportament prietenos,ei îşi câştigă uşor prietenii,sunt mereu optimişti,au
simţul umorului.Depistaţi cu minciuna ei regretă sincer,promit îndreptarea dar
nu se ţin de cuvânt.Sesizând uşor nevoile altora,ei le exploatează şi găsesc
uşor scuze şi raţiuni pentru comportamentul lor antisocial,de obicei acuzând pe
alţii şi demonstrând că nu sunt vinovaţi.
4.Imposibilitatea de a menţine relaţii interpersonale bune.Dacă le obţin
uşor,nu sunt capabili însă să le menţină.Acest lucru se datoreşte
iresponsabilităţii,egocentrismului,cinismului şi incapacităţii de a înţelege
dragostea altora.Din aceste motive ei creiază mari nefericiri în jurul lor
(prietenilor şi familiei).În relaţiile sexuale,exploatarea şi manipularea
partenerului este regula,faţă de soţ manifestând iresponsabilitate.
5.Respingerea autorităţii şi imposibilitatea de a învăţa din
experienţă.Repulsia faţă de autoritate poate merge până la acte impulsive
,ostile sau criminale.Dificultăţile din acest punct de vedere încep din
şcoală,familie şi se continuă apoi prin sfidarea legii.Deşi intră frecvent în
activităţi delictuale,sociopatul nu este totuşi un criminal profesionist,calculat.
Un
aspect interesant privind psihopatiile aduc o serie de autori (Goodwin şi
Guze,1979,Cloninger şi Guze,1970,Robins,1966) atunci când subliniază legătura
dintre sociopatie şi isterie.Astfel simptomele de conversiune ar fi comune la
sociopaţi (unele simptome neurologice inexplicabile).Simptomele isterice sunt
frecvente la sociopaţi şi legate de acţiunea unor factori stresanţi.Multe femei
istrice au avut un trecut sociopat şi mulţi tineri şi tinere sociopate vor
deveni ulterior isterici.
Studiile privind QI au arătat valori sub
medie,deşi există minorităţi superioare dar şi inferioare din acest punct de
vedere.Totuşi nivelul QI nu trebuie privit ca un factor etiologic,aici fiind
importante şi condiţiile socio-culturale.
Văzuţi de psihiatru,mulţi sociopaţi se plâng de depresie şi anxietate
iar alcoolismul este frecvent.Sociopaţii,mai ales tinerii sunt aduşi la
psihiatru,de obicei de către organele de ordine,ei nu au conştiinţa unei stări
patologice.Părinţii sunt de obicei cei mai acuzaţi în discuţia cu medicul,ei
sunt reticenţi,manifestă accese de ură şi nervozitate.Discuţia cu sociopatul
delincvent este greoaie,pacientul trebuie să se convingă de intenţia
mediculuide a-l ajuta.
In scopul cunoaşterii principalelor
caracteristici ale personalităţilor sociopate am studiat un lot de 100 de
cazuri,pe care le-am diagnosticat noi şi pe care le-am urmărit timp de mai
mulţi ani.Astfel în 33% din cazuri pacienţii nu şi-au putut începe şcolarizarea
la vârsta legală,aceasta mai ales datorită unor constelaţii de ordin
familial,iar în 67% din cazuri,deşi în copilărie s-au comportat relativ
bine,totul s-a modificat în sens sociopat după pubertate.Am remarcat,tot după
după pubertate,un adevărat “viraj” caracterial,uneori cu aspecte
spectaculare(fuga de acasă sau de la şcoală).Toate aceste fenomene au avut la
bază serioase modificări afective(depresie,lipsa autostimei,chiar idei de
suicid).Deşi sexualitatea s-a dezvoltat precoce,relaţiile heterosexuale erau
difiicile,inabilitatea lor fiind pe primul plan.
Conflictele cu familia erau frecvente şi
repede ajungeau la culpabilizarea sau la respingerea familiei,ceea ducea la un
exces de pedepse,alcătuind un adevărat cerc vicios.Ataşamentul faţă de grupele
marginale era,de acum logic,ei nefiind abili a avea relaţii cu grupul normal de
copii.Din acest motiv ei au devenit “consumatori inutili de timp”(muzică la
nesfârşit,distracţii,plimbări fără rost,aventuri,uneori periculoase).Toate
acestea au lăsat de timpuriu impresia unor “tineri în derivă”.Nici ei,dar nici familia
sau educatorii nu aveau conştiinţa existenţei unei boli sau a unor fenomene
psihopatologice, apelul la medic făcându-se numai când individul făcuse un act
excepţional,sau când organele de ordine,mai experimentate în acest
domeniu,cereau această intervenţie.
In
alte situaţii adolescentul dizarmonic devenea “tiranul casei”(mai ales în
familii incomplete”,erau în permanent conflict cu şcoala şi chiar
autorităţile.In toate mediile ei erau în opoziţie (acasă,la şcoală,pe stradă
etc).Plecările nemotivate, refuzul oricărei discipline sau ordini,refuzul de a
munci (chiar micile ocupaţii casnice),venitul târziu acasă,refuzul de a da
explicaţii,recalcitranţa la orice pedeapsă sau sfat,toate aceste îl
caracterizau şi îl transformau într-un adevărat”călău” al familiei,pe tânărul
sociopat.
Situaţia se termina prin abandonul
casei,şcolii,afilierea la grupul margiunal,delincvenţa mică sau mare (de care
familiile la început încercau să-l
disculpe,dar care ulterior vor vedea în intervenţia organelor de ordine,o adevărată
binefacere).
In
discuţiile cu psihiatrul,adesea puneau problema într-o manieră “filozofică”
(lipsa lor de şansă,vina familiei,societatea nedreaptă,uneori aveau perioare
lungi de reverie).De asemenea au prezentat un lung tablou de manifestări nevrotice
subiective,în special depresia (viaţa li se părea prozaică,nu merita s-o
trăieşti),doreau mereu schimbarea domiciliului,să emigreze,adesea relaţiile cu
alţii erau perverse.La ori şi ce eşec vina era aruncată asupra celorlalţi,erau
mereu nemulţumiţi,acuzau pe cei din jur pentru că “nu le oferă”.
Ca
personalitate erau fatigabili,cu imposibilitatea de a menţine un efort mai
îndelungat,se plictiseau repede,totul li se părea monoton.In situaţii de
frustrare pacienţii aveau o mare uşurinţă de a trece la acţiune
(agresivitate,scandal, mitomanie,activităţi delictuale).
Jocurile de noroc (gamblingul).Vom expune aici această patologie tipic
sociopată şi căreia în ultima vreme i se acordă atenţie,nu ca unui viciu ci ca
unei dizarmonii sociopate de personalitate.
Jocurile de noroc sunt o practică prezentă în toate societăţile şi în
toate timpurile,o instituţie socială şi universală.Deşi este un comportament
marginal se bucură de o mare acceptanţă socială (dar în funcţie de diferite
medii sociale sau culturi).
În
societate recompensa bănească este legată de muncă,aşa încât câştigul
nemuncit,în urma jocului şansei este considerat ca ceva anormal şi vicios.
Dostoevski portretizează pe jucătorul de cărţi ca pe un compulsiv,un adevărat
drogat(ca desfăşurarea unui instinct iraţional).Freud a alcătuit un studiu
asupra lui Dostoievski,insistând asupra caracterului de autopedepsire.Freud
vedea jocul de cărţi ca pe un substitut al masturbaţiei,cu o dorinţă
irezistibilă,urmată de plăcerea actului,după care rămâne cu un enorm simţământ
de vinovăţie.Caracteristic pentru jucător este plăcerea de a juca,importanţa
şansei şi imposibilitatea de a prezice rezultatele.După Greenson ar exista trei
categorii de jucători:
1.Jucătorul "normal",care joacă pentru divertisment şi
distracţie,şi care se opreşte când observă că a mers prea departe;
2.Jucătorul profesionist,care foloseşte jocul pentru a câştiga;
3.Jucătorul nevrotic sau sociopat,împins să joace de nevoi inconştiente
şi care nu se poate lăsa,întocmai ca şi
un toxicoman;
Iată,tot după Greenson,o scurtă prezentare a obiceiurilor jucătorilor de
cărţi şi a principalelor comportamente:
Prima caracteristică este atmosfera de excitaţie,cu tremurături şi
transpiraţie a jucăorilor,cu nelinişte psihomotorie (situaţie care se poate
manifesta în linişte sau zgomot).Există un ritm al descărcărilor tensionale
care se repetă mereu.La început jocul este liniştit,dar gradat există un
crescendo al excitaţiei până la apogeu,după care finalul este de asemenea
liniştit.Aceste faze sunt analoage cu ceea ce se întâmplă în cursul actului
sexual.Această tensiune este însă plăcută pentru jucători.Femeile (care joacă
poker) încep jocul uzând de manierele şi limbajul masculin.La ruletă,în camera
de joc ar exista adesea o atmosferă antifeministă (femeile nu aşteaptă şi nu
primesc curtenie).Atmosfera antifeministă se poate manifesta prin excluderea
femeilor sau printr-un limbaj antifeminist.Din aceste motive femeile sunt
adesea împotriva jocului de noroc al soţului.
O
altă caracteristică o constituie prevalenţa superstiţiilor şi situaţiilor
magice pentru a "prinde norocul" (schimbarea locului,înconjorul
mesei,schimbarea cărţilor etc).Există şi alte paternuri comportamentale (isbesc
cărţile,îşi pun banii pe sorturi etc).În jurul mesei de joc creşte consumul de
alimente,băutură,ţigări.Vocabularul jucătorilor constă din expresii
scatologice,expresii sadice,îşi murdăresc sau îşi umezesc hainele.
Jucătorul este o persoană care trebuie să joace,iar când începe nu se
mai poate lăsa.Din aceste motive jucătorul devine un sociopat.El îşi
tiranizează atât propria lui viaţă cât şi pe aceea a altora (în primul rând a
familiei sale).Jucătorul sociopat s-ar caracteriza prin următoarele:
-jucătorul crede că este norocos şi speră mereu că şansa lui va veni în
viitor;
-jucătorul sociopat este împins să-şi testeze mereu norocul;
Credinţa că este norocos,jucătorul o realizează conştient dar mai ales
inconştient.Câştigul ocazional este o dovadă că cele gândite de el sunt
reale.De fapt jocul pentru el nu este numai pentru bani,ci şi pentru prestigiu
şi putere.
După Greeson,jucătorul de cărţi sau de alte jocuri de noroc se află la
marginea unei severe depresii şi aşteaptă să obţină satisfacţie şi securitate
prin intermediul norocului.Jucătorul sociopat suferă prin jocul practicat o
adevărată regresiune,el nu se mai poate lăsa pentru că nu poate suporta
sentimentul de abandon şi depresie,precum şi dorinţa de a gusta din excitaţia
câştigului.
Etiopatogenia sociopatiilor.
Vangham subliniază că factorii care stau la
baza personalităţilor antisociale şi prin aceasta la baza delincvenţei sunt
individuali,familiali şi sociali.
Pe
plan individual ar fi vorba de persoane robuste,impulsive,uneori astenice,cu
dorinţa de afirmare socială.Este vorba de personalităţi care caută
excitaţii,antiautoritare,confuze în relaţiile cu autorităţile.Principalele
caracteristici ale personalităţilor antisociale ar
fi:pasivitatea,plictiseala,nerespectarea angajamentelor,instabilitatea şi
imposibilitatea unei activităţi organizate.
S-a vorbit,arată Disrtori şi Piazza de
influenţa radioactivităţii asupra diencefalului sau asupra snc,a unor mutaţii
germinale.Foarte importantă este imaturitatea afectivă datorată defectului educativ,carenţelor
socializării,carenţelor autorităţii parentale,influenţa succesului
ieftin,declinul valorilor cultural umaniste în raport cu valorile
economice,declinul valorilor ideale aparent vide de utilitate practică faţă de
utilul palpabil (Disertori şi Piazza).Recurgerea la violenţă, agresivitatea,
neîncrederea,nevoia satisfacerii imediate este regula.Ei apreciază,de exemplu
valoarea unui delict după intensitatea dorinţei de a poseda imediat şi nu
conform interdicţiilor fireşti.Există,de asemenea,la aceste persoane un decalaj
semnificativ între nevoile fireşti ,instincte şi realitatea nevoii de
evadare,vagabondaj, alcoolism, divertisment.Widlocher (1976) subliniază că
dificultăţile şcolare şi profesionale la aceşti sociopaţi provin din
emotivitatea şi sugestibilitatea juvenilă.Eysenck găseşte o constelaţie de
trăsături de personalitate care se asociază delincvenţei,descriind un tip
"psihomotor",cu lentoarea proceselor condiţionării şi a proceselor de
inhibiţie,caracter extrovertit,gust pentru acţiune.Pentru
Cossier,personalitatea antisocială se caracterizează prin lipsa ataşamentului
afectiv (leagă şi desleagă relaţii afective fără remuşcări),personalitatea lor
caracterizându-se prin inafectivitate,agenezie morală,absenţa sensului
duratei,nu pot utiliza experienţa trecutului şi greutatea viitorului,caută
satisfacţii imediate.Acest delincvent,arată Sivadon,are o mare instabilitate
afectivă şi profesională,impulsivitate,prezintă acte comportamentale cu
caracter masiv şi puţin motivat,nu resimte frica.Inteligenţa lor se exprimă
uşor,de manieră concretă şi directă,mai puţin simbolică,atacând în mod
superficial problemele.
Anxietatea este un factor deosebit de important în geneza
comportamentului antisocial şi dinamica sa se poate explica prin frustrările din
prima copilărie (fiind cu atât mai grav cu cât au fost mai precoce).Vangham
arată că la adolescenţii delincvenţi,la 17% din cazuri era vorba de
personalităţi normale,la care metodele educative au dat rezultate pozitive.
In
general se admite că delincvenţii minori
au o inteligenţă superioară,debilii mintali fiind în general eliminaţi din
astfel de grupe.Sub masca agresivităţii aceşti adolescenţi camuflează,de multe
ori anxietatea sau frica de singurătate,frica de adult,fenomene care au la bază
interdicţii familiale,frica de organele de ordine (refuzul adolescentului de a
se "închide"în zidurile pe care adulţii i le oferă).În 30% dintre
delincvenţii minori Gluek găseşte carenţa afectivă maternă iar în 60% pe cea
paternă.Stubblefield găseşte la sociopaţi un nivel scăzut al
anxietăţii,reacţionează la stres cu mai puţină anxietate,nu învaţă să-şi
condiţioneze reacţiile de frică şi învaţă greu răspunsurile motivate de frică
şi anxietate.Stone Saksida arată că există delincvenţi minori cu comportament
delictual motivat şi delincvenţi cu răspuns neadaptativ la
frustrare.Adolescenţii homicidali au o mai mică capacitate de interpretare a
lumii,o scăzută îndemânare cognitivă (prezintă tulburări în ceea ce priveşte
citirea,limbajul,în realizarea unor simboluri sociale,în ceea ce priveşte
înţelegerea generală a posibilităţilor).Sociopaţii par a fi fără frică,inabili
pentru depresie şi fără motivaţie pentru vindecare.Totuşi se subliniază că
entităţile de sociopat şi sociopatie reprezintă o arie destul de confuză în
domeniul psihiatriei.
Psihologic,arată Vaillant sociopaţii includ o serie de caractereistici
ca:absenţa anxietăţii şi aparent lipsa motivaţiei pentru schimbare,o aparentă
inabilitate pentru depresie (deşi în spitalul închisorii adeseori par depresivi).In
afara închisorii ei apar ca inumani,incorigibili,nesimţitori,fără ideia de
vină,inabili de a învăţa din experienţă,aceste fenomene în contrast cu aspectul
lor "plin de omenesc" în cadrul spitalului închisorii.
Sociopatul este mai degrabă adaptabil decât ineducabil şi este greu să-i
trezeşti motivaţie pentru tratament.Aspectul de pasiv-dependent este mai mult
un camuflaj pentru a nu părea pentru alţii drept"competent".
Incapacitatea "psihopatului" reprezintă de fapt nu inabilitate ci un
proces depresiv.Violenţa la ei este un eşec în a face faţă situaţiei
stresante,ei nu stăpânesc relaţiile sociale şi simbolurile comunicării.Inapţi
de a face faţă lumii ei devin alienaţi,violenţi, homicidali.Lipsa de
instruire,şcolarizarea incompletă sau insuficientă poate condiţiona apariţia
personalităţilor antisociale şi delincvente.
Psihanaliştii au subliniat deja că la delincvenţi culpabilitatea precede
crima,fenomen care ia o alură impulsivă,făcută fără grija de a scăpa de
justiţie.După De Greef criminalul este o fiinţă carenţată afectiv,el desvoltă o
sensibilitate şi o receptivitate anormală,cu reacţii excesive.Adler subliniază
că crima,delictul depinde de sentimentul de inferioritate al criminalului.După
Sivadon psihogeneza crimei se poate baza şi pe alte carenţe din dezvoltarea
personalităţii (nu se dezvoltă,de exemplu supraeul).Aichhorm şi colab. găsesc
patru tipuri de delincvenţi:nevrotici,datorită proceselor organice sau
toxice,criminalii "normali" sau profesionişti şi adevăraţii criminali,amorali(cu
supraeu nedezvoltat).
Bowlley vorbeşte de importanţa carenţelor
maternale precoce.
Discuţia privind agresiunea ca fenomen emoţional arată Mulder poate fi
clasificată dacă facem distincţie în 4 etape:
1.experienţe emoţională;
2.apariţia procesului emotiv prin schimbările din procesele interne ale
corpului;
3.comportamentul emoţional(atacul);
4.stimularea emoţională (stimulii mediului ce provoacă una din cele 3
categorii de mai sus);
Schachter şi Singer demonstrează importanţa feed back-ului la reacţiile
viscerale şi cognitive provenite de la situaţie.De exemplu injectând adrenalină
la un individ,în funcţie de situaţia socială sau de instructaj,rezultatul va
fi,fie "mânia", fie "euforia".
In
acest fel s-a dovedit că modificările corporale sunt necesare dar nu suficiente
pentru a condiţiona experienţa emoţională.La om emoţia poate fi un proces
complex,ierarhizat.
O
importanţă foarte mare este atribuită de Vaillant mecanismului eu-lui la
sociopaţi.Sociopaţii ar utiliza un stil
diferit de apărare comparativ cu nevroticul.Mecanismele de apărare la sociopaţi
par a fi nepericuloase pentru ei şi ca insuportabil de mari pentru observator
(ca o ţigară tare într-un lift supraaglomerat).Pentru că "nimeni nu-l
iubeşte" aceste mecanisme de apărare sunt puţin înţelese.Armura defensivă
a sociopatului arată tot Vaillant este tot atât de diferită de a noastră ca şi tulburările de caracter la
adolescenţi, aceştia făcând şi ei apărări sociopate.Cu cât îi pedepseşti mai
mult cu atâta ei învaţă mai puţin.
Importanţa
factorilor sociali.Teoriile mediului în agresiune.In explicaţia
comportamentului agresiv o serie de explicaţii iau în consideraţie factorii de
mediu.În acest sens vom enumera pe scurt câteva din aceste concepţii.
Ipoteza
frustrării îşi are originea în teorie lui Freud.Dollard şi colab.publică
lucrarea "Frustration and Aggresion"(1939) în care sublinia că
agresiunea presupune totdeauna o frustraţie,care la rândul ei presupune o
agresiune.In acest fel structurile sociale moderne pot avea acţiune
criminogenă,deoarece acestea umilesc omul şi îl reduc la rolul de rotiţă
nesemnificativă a angrenajului industrial, ceea ce impun individului de a căuta
compensări în acte care conferă un anumit prestigiu şi o anumită
notorietate.Există,spune Bohn,o presiune generală criminogenă a societăţii
(criminalii ar suferi de un complex de inferioritate-frustraţiile
supracompensându-se fie prin nevroză,fie prin delict).Stabilitatea socială
reduce delincvenţa iar instabilitatea şi conflictele culturale favorizează
actele criminale(Disertori şi Piazza).
Sistemele politice,arată autorii,factorii economici şi
sociali,instrumentele de difuzare a ideilor (presa,radioul) pot juca un rol
important.Astfel,în acest context criminalitatea este în continuă
creştere,curba fiind mult mai rapidă decât creşterea populaţiei.Frustrarea de
"teritoriu" în marele oraşe,aglomeraţia şi rolul mizeriei ar fi
deosebit de importante. Astfel,subliniază Clark,2/3 dintre arestaţi fac parte
dintr-o categorie de 2% din populaţie (negrii din SUA deşi reprezintă 11% din
populaţie dau 50% dintre criminali şi 50% dintre victime,tocmai datorită
situaţiei lor economice).Mizeria nu este prin ea însăşi criminogenă dar devine
dacă este însoţită de desagregarea şi distrugerea nucleului familial.Chinezii
din San Francisco trăiesc în respect faţă de familie şi au o criminalitate
neglijabilă (Sheldon şi Gluek).Nici negrii din SUA nu au trăsături criminogene
dar mediul în care trăiesc îi fac mai labili afectiv,ceea ce îi face impulsivi
şi mai ales traumatizaţi psihic cronic,umilinţele lezându-le sfera
instinctivo-afectivă,în lumina istorică a rasei lor(Disertori şi Piazza).
Complexul de inferioritate-superioritate,arată autorii poate duce la
naşterea furorii rasiale mai ales în contextul sărăciei cronice.Vangham arată
că delincvenţa este mai frecventă în mediile sărace,mai frecventă la oraş decât
în mediul rural,şi mai frecventă în unele părţi ale unei ţări decât în
altele.Uneori,în sânul anumitor comunităţi se formează o adevărată cultură
criminogenă,fiind incriminaţi o serie de factori ca:sărăcia,mizeria unor pături
mari de populaţie,aglomeraţia, şomajul, promiscuitatea ceea ce a acreditat
ideia unor cartiere generatoare de subcultură care poate genera delincvenţa la
tineri.Mizeria,deşi,aşa cum am mai arătat nu este criminogenă,dar ea se adaugă
aşa numitelor "conflicte de cultură" adică procese morale şi etice
ale clasei mijlocii şi acelea ale culturii "slums-urilor".Incă din
1898 Ferri incrimina factorii sociali în determinismul crimelor:densitatea
populaţiei, opinia publică,obiceiurile,moravurile,religia,familia,nivelul
învăţământului, gradul de industrializare,alcoolismul.
S-au propus numeroase teorii.Tarde vorbea de exemplu de delicventul prin
imitaţie, ceea ce expica unele comportamente criminogene de masă.Jeffery
sublinia că comportamentul criminal rezultă din ceea ce este definit ca
alienare socială.Alienarea poate fi individuală,prin tulburarea relaţiilor
interpersonale, alienarea sau izolarea de
societate,anonimatul,depersonalizarea.In acest sens este importantă concepţia
lui Durkheim privind rolul anomiei,situaţia în care în societate,slăbesc
normele sociale.Anomia creiază o profundă insecuritate,indivizii având un
comportament imprevizibil.Acest lucru,spune Sivadon apare ca urmare a unei
rupturi în structura socioculturală datorată unei tensiuni între raporturile
propuse de cultură şi mijloacele accesibile de către societate.In acest fel
crima ar apare ca urmare a uni conflict cultural.Procesul comunicării ar avea
pe de altă parte o mare importanţă în determinarea comportamentului antisocial
(ar comporta tehnici,atitudini,tendinţe,moduri de judecată,maniere de
interpretare a dispoziţiilor legale). Evoluând în mediul criminogen individul
poate fi asimilat de această cultură.
Teoria
învăţării sociale poate fi aplicată şi în domeniul comportamentului agresiv
şi a violenţei sociale.Dollard emitea în 1939 o teorie în care rolul principal
pentru explicarea agresiunii era legat de frustraţie.Frustraţiile ar fi cauza
necesară şi suficientă a agresiunii,ea ar conduce la agresiune (indiferent de
formă sau victimă).Orice act de frustrare poate produce o agresiune şi invers.
Totuşi o asemenea teorie este greu de
verificat iar Miller (1941) analizând această teorie va afirma că totuşi
frustraţia nu conduce automat la agresiune.Acest lucru poate depinde şi de alte
componente cum ar fi de exemplu importanţa mecanismelor de inhibare a
agresiunii.
O
mare importanţă are teoria învăţării sociale emisă de Bandura şi Walters(1963)
care sugerează că frustraţia ducela creşterea motivaţională.S-a acceptat
astfel,arată Ross Buck importanţa următoarelor aspecte:
-rolul imitaţiei modelelor sociale.Copii devin depozitarii modelelor
sociale(dacă văd persoane agresive în jurul lor vor deveni agresivi);
-rolul întăririi,orice învăţare devine comportament dacă este
recompensată, întărită;
-rolul frustraţiei,experienţa frustraţiei,experienţa frustrării ducând
la creşterea probabilităţii agresiunii;
La început,arată Ross Buck frustraţia
creşte intensitatea tuturor răspunsurilor,inclusiv a celor agresive,multe
persoane având tendinţa de a răspunde agresiv când sunt frustrate. Omul,arată
autorul,învaţă să devină agresiv nu pentru că este frustrat ci pentru că
comportamentul agresiv este mai recompensat.In unele societăţi comportamentul
agresiv la frustrare este încurajat,în altele este încurajat un comportament
constructiv.
Importanţa
factorilor familiali.Factorii familiali au o mare importanţă în geneza
personalităţilor antisociale la tineri.Heuzer găseşte la adolescenţii
delincvenţi în 90% din cazuri disocierea familială,lucru confirmat si de
Dragomirescu (3 din 7 delincvenţi adolescenţi ar proveni din familii cu mari
discordii).Tot în familiile delincvenţilor minori ar fi în 10% din cazuri
părinţi delincvenţi,iar 35% amorali.
Glueck stabileşte 5 itemuri privind mediul familial al personalităţilor
sociopate: afecţiunea familiei faţă de copii,neastâmpărul în copilăria
precoce,nesupunerea la autoritate,distructivitatea,factorii ereditari.Ar exista
3 tipuri de pacienţi sociopaţi în funcţie de 3 factori familiali:tipul
băiatului protejat de către mamă,tipul băiatului supraprotejat de către
mamă,tipul băiatului disciplinat de către mamă,tipul crescut în familia lipsită
de coeziune.
Nahorniac constată pe 5o de delincvemnţi minori următoarele tare
familiale:familii desorganizate,copii proveniţi din relaţii
întâmplătoare,părinţi alcoolici,părinţi cu studii minime,necalificaţi,părinţi
care nu au supraveghiat educaţia copiilor.Importanţa desorganizării familiale,a
divorţului,concubinajul, abandonul familial,alcoolismul şi a altor tare este
evidenţiat de numeroşi autori.Se poate chiar vorbi de o anumită "ereditate
socială" dat fiind că anumite obiceiuri şi un anumit mod de viaţă se
transmit de la o generaţie la alta,imprimând anumite modele de deprindere.Se
pot transmite de la o generaţie la alta anumite deprinderi deviate,uneori
existând chiar o selecţie negativă.
O
importanţă deosebită se acordă şi altor factori familiali,în familiile
delincvenţilor găsindu-se o paletă aşa de mare de tulburări încât practic cu
greu s-ar putea elimina vreo familie.S-a subliniat şi importanţa condiţiilor
materiale dificile.
O
mare importanţă s-a acordat deprivării socioculturale precoce,lipsei îngrijirii
materne,a căldurii în relaţiile interpersonale şi alte experienţe morbide în
procesul socializării.Deprivarea timpurie se asociază cu instabilitatea
gratificării imediate, desvoltarea lentă a conştiinţei,dispreţul faţă de
aprobarea altora (ianbilitate în ceea ce priveşte urmărirea unui scop pe termen
lucg,confuzii privind selfidentitatea,capacitatea scăzută de a primi şi oferi
dragoste).Adeseori apare "deprivarea masacată" de mamă,datorită stimulării
inadecvate şi a comunicării necorespunzătoare.Aceste tare au efect şi în
funcţie de factorii constituţionali,de vârsta la care apare deprivarea,durata
deprivării.În familie,pot apare de asemenea modele greşite de învăţare,rolul
principal,în acest sens,având relaţiile interpersonale dintre părinţi şi
copii,a relaţiilor dintre ceilalţi membri de familie şi care duce la învăţarea
greşită a rolurilor pentru vârsta adultă.Heanes subliniază rolul negativ al
mamei indulgente,al tatălui "distrat",inspirator de frică (în timp ce
mama este tacit dispreţuitoare,pentru importanţa pe care soţul şi-o dă).
Dar,subliniază Coleman şi Broen,pentru necesităţi de stimă comunitară,familia
trebuie să menţină iluzia falsă de familie fericită,ascunzându-şi
deficienţele.In acest fel copilul învaţă că aparenţele sunt mai importante
decât realitatea. Indulgenţa mamei face ca greşelile să fie trecute cu vederea
şi nepedepsite.Tatăl distant şi îndepărtat face dificilă sau imposibilă
identificarea fiului,ceea ce va determina,ca emoţional băiatul să depindă mult
de mama sa,cu consecinţa în eşecul desvoltării unui rol sexual masculin bine
diferenţiat şi a sensului identităţii sale.Nu este surprinzător,că în astfel de
circumstanţe,o mare ambivalenţă se desvoltă la copil faţă de părinţi,fenomen care
se va generaliza apoi faţă de toate autorităţile.Poziţia părinţilor îi acordă
protecţie pentru primele acte antisociale şi astfel nu va suporta consecinţe la
început.Dacă la aceste fenomene mai adăugăm contradicţia dintre ceea ce se
propagă pe faţă (cinste,respectul pentru alţii) şi felul în care se manipulează
oamenii în realitate,apare clar că terenul familial astfel descris este
generator de personalităţi sociopate şi de comportamente antisociale.
Un
alt aspect a fost evidenţiat de către Buss (1966) care vede două tipuri de
comportament la părinţii sociopaţilor.In primul tip părinţii sunt reci şi
distanţi cu copilul,nu permit relaţii calde şi strânse.Imitând părinţii,copii
devin şi ei la rândul lor reci şi distanţi în relaţiile lor de mai târziu.
Al doilea tip de comportament la
părinţi,presupune inconsistenţă,în care părinţii sunt capricioşi în
afecţiune,recompense sau pedepse,chiar în exercitarea rolului lor.Copilul în
aceste cazuri nu are un model stabil de imitat şi eşuiază în desvoltarea unui
sens clar al identităţii.În acest fel,comportamentul sociopat este mereu
reîntărit.Acest lucru se întâmplă şi atunci când părinţii sunt arbitrari sau
inconsistenţi în pedepsirea copilului,copilul învăţând astfel cum să evite
pedeapsa şi blamul,acest lucru făcându-l prin miciună şi alte mijloace de
manipulare.
Comportamentul moral şi conştiinţa morală se
desvoltă pe baza paternurilor care au la bază recompensa şi pedeapsa.Dacă
copilul este iertat pentru o greşeală,el va desvolta apoi o abilitate specială de
a evita pedeapsa.Părinţii,arată Mahler,se decid greu să pedepsească copilul,dar
aceştia vor învăţa repede că "fiind drăguţ" evită consecinţele
actelor sale (învaţă să folosească atractivitatea şi drăgălăşenia pentru a
manipula pe alţii,în scopurile lor),În acest fel copilul învaţă să trăiască
într-un adevărat "paradis al imaturităţii",care apoi va desvolta
comportamentul pe care îl vom numi "sociopat".
Personalităţile sociopate (mulţi din ei
profesori sau politicieni) învaţă un stil de viaţă şi paternuri de viaţă care
tind apoi a se perpetua.Stilul de viaţă al sociopatului pare să fie foarte
rezistent la schimbare,fiind intermitent reîntărit,prin câştigarea pe termen
scurt de avantaje şi prin evitarea pedepsei sau a altor situaţii negative.
Prezumtiv comportamentul sociopatului este
inflexibil,pentru că el este incapabil de empatie,de înţelegere emoţională
actuală,de responsabilitate şi valoare în variate roluri sociale.Deşi este
capabil de a manipula pe alţii,este incapabil de a-i înţelege şi a învăţa de la
ei.
Importanţa
altor factori de mediu.Şi alţi factori de mediu au importanţă,cum ar fi de
exemplu vârsta pacientului.De asemenea factorii educativi extrafamiliali
(sistemul de organizare a procesului educativ,prostul exemplu,identificarea
negativă).Suprasolicitarea sistemului nervos al adolescentului în societatea
modernă poate fi de asemenea un factor care să favorizeze agresivitatea.Chazal
enumeră în acest sens următorii factori:sentimentul de
depersonalizare,societatea de consum,filmele care proslăvesc violenţa,lipsa
unor valori sigure.
Un
alt grup de factori incriminat în etiologia sociopatiilor l-ar constitui
diferitele noxe,microleziunile cerebrale (care schimbă reactivitatea snc,ducând
la reacţii paradoxale de frustrare,la prelucrări viciate a
conflictelor.Microleziunile snc evidenţiabile prin examenul eeg pot determina o
anumită imaturitate corticală. Remplin arată importanţa tarelor ereditare şi
existenţa unui raport între aceste tare şi dificultăţile de adaptare
(tulburările de comportament).Diferite măsurători antropologice şi alte
particularităţi somatice au fost de asemenea incriminate de unii şi negate de
alţii.
Personalităţile antisociale şi sociopate ale
adolescenţelor reprezintă,din punct de vedere etiologic o confluenţă de factori
care acţionează permanent şi competitiv asupra individului încă din copilărie.
Importanţa alienării sociale şi a anomiei.Dacă constituţia şi factorii
de mediu au o mare importanţă,condiţiile sociale,aglomeraţia urbană,au şi ele o
mare importanţă.Mediul anomic,fără norme,desorganizat,cu modele negative la tot
pasul,climatul de alienare şi ostilitate faţă de marea societate,apar ca
factori importanţi în geneza personalităţilor sociopate.În cadrul unei
atmosfere sociale alienante,familiile sunt sparte,respingerea părinţilor apare
precoce,disciplina este inconsistentă.În astfel de mediu relaţiile tinerilor cu
alţii se fac pe baza neîncrederii,cu confuzia sensului identităţii,sărăcirea
sentimentelor,ostilitate şi revoltă permanentă.Rezultatul se va evolua prin
comportament agresiv deschis faţă de societate.Foarte importante sunt
fenomenele de frustrare individuală,lipsa de speranţă.Mulţi tineri sociopaţi au
senzaţia că ei nu contează pentru nimeni,iar viitorul lor este în afara
controlului propriu,se consideră fie neajutoraţi,fie respinşi.
Considerându-se neajutoraţi şi cu viitorul
nesigur,ei răspund la frustraţie prin ostilitate şi acte antisociale.Alienarea
şi anomia este mult mai greu de suportat pentru tineri,a căror mijloace de
adaptare sunt reduse.Din acest motiv ieşirea din impas se face prin revoltă
iraţională,agresiune oarbă contra societăţii.
Importanţa
mass mediei.Mass media are o mare importanţă pentru tineret. Agersivitatea
se poate sublima prin vizionarea unor emisiuni care propagă violenţa dar acest
lucru este relativ şi depinde de la individ la individ.Berkovitz vorbeşte în
acest sens de efectul catarhic dar şi el subliniază la adolescenţi,mecanismul
de imitaţie şi de model a eroilor agresivi.Copii expuşi la filme cu violenţă
devin mai dispuşi la acte violente, practică jocuri mai agresive,sunt mai
bătăuşi.Buck vorbeşte de următoarele elemente care ar avea rol în acţiunea mass
mediei asupra individului:
-rolul fricii-agresiunea crescând la nefurioşi şi scăzând la furioşi:
-Rolul justificării-dacă violenţa este
justificată nu duce la creşterea agresivităţii şi invers;
-Rolul durerii-violenţa dureroasă poate duce la inhibarea agresivităţii;
Modelele agresive cresc tendinţa spre violenţă,atunci când recompensa
pentru actul agresiv este importantă.Este deci clar că mass media nu aduce un
serviciu societăţii făcând apologia violenţei.
În
rezumat,personalităţile sociopate reprezintă un grup de personalităţi,care au
unele caracteristici comune:puţină socializare,imaturitate emoţională,
impulsivitate,iresponsabilitate,inabilitate pentru adaptarea socială conştientă
şi adecvată.Etiologia rămâne un element neclar şi ea diferă de la un caz la
altul, implicaţi fiind atât factorii constituţionali cât şi aceia sociali.Chatagon
vorbeşte totuşi că în etiologia comportamentului delictual,perturbările
mediului familial ar avea o pondere de 30-70%,iar ponderea condiţiilor
economice proaste ale familiilor ar avea,de asemenea o pondere de 50-80%.
Cu totate acestea,geneza personalităţiilor
sociopate ar rezulta dintr-un cumul de factori care acţionează permanent şi
competitiv asupra individului încă din copilărie.Este vorba de o categorie
polimorfă de situaţii etiologice,patogenetice şi simtomatologice.
Tratamentul personalităţilor dizarmonice
sociopate.Tratamentul
sociopatiilor este una dintre cele mai grele
probleme cu care se confruntă psihiatria.Există puţine metode de tratament,mai
ales după 20 de ani,vârsta la care personalitatea se consideră în linii mari
definitivată,ca formare.
Ca
şi în cazul personalităţilor dizarmonice deviante profilaxia este aspectul cel
mai important.Prevenirea delincvenţei şi a criminalităţii este,de asemenea un
factor deosebit de important.O serie de cauze (aglomeraţia,lipsa spaţiilor de
joacă,condiţiile materiale precare) depăşesc în acest caz posibilităţile
medicale.
Un
alt aspect este acela al creării unor tribunale speciale pentru minori şi
posibilităţi mai laxe de aplicare a pedepselor (lucru parţial realizat în
legislaţia noastră).Chatagon (1977) propune,de asemenea,în sensul profilaxiei
crearea de instituţii cum ar fi
"Casa copilului şi a cuplului".Această instituţie ar avea sarcina de
a pune diagnosticul şi de a lua în evidenţă orice handicapat psihic (prin
trecerea directă a mamei din maternitate în aceste instituţii pentru
diagnostic).Tot aici se poate face un triaj adecvat şi se pot stabili măsuri
specifice care să înceapă la momentul optim,să se stabilească un prognostic.De
asemenea tot aici se poate acorda consultaţii genetice şi prenupţiale,se pot
face eforturi de influenţare a familiei cu probleme iar în cazuri grave să
poată scoate copilul din sânul familiei.De altfel,de la ţară la ţară aceste
funcţii sunt preluate de diverse instituţii,inclusiv de către serviciile de
sănătate mintală.
O
problemă deosebită la sociopaţi este aceea a regimului penitenciar în care îşi
execută pedeapsa.Dacă juriştii refuză acordarea responsabilităţii diminuate în
cazul personalităţilor dizarmonice,inclusiv a psihopatiilor,acest lucru nu trebuie
să nu creieze premize de educaţie şi de preocupare specială faţă de aceste
persoane în decursul detenţiei.Accentuarea ariei punitive în defavoarea celei
educative "înrăieşte" şi mai mult aceste personalităţi,iar coabitarea
cu alţi infractori fac din aceste instituţii adevărate "şcoli ale
răului".De aceia regimul penitenciar trebuie organizat după principii
psihoterapeutice şi educative,iar o serie de facilităţi ar face actul
psihoterapeutic mai permeabil.
Psihoterapia şi tratamentul medicamentos nu au nimic special faţă de
situaţia prezentată anterior,privind terapia personalităţilor dizarmonice
deviante.Poate că dozele în aceste situaţii trebuiesc să fie mai mari şi a unui
program psihoterapeutic,aproape permanent,cu o urmărire de tipul dispensarizării.Totuşi
nici aici lipsa de succes nu trebuie să descurajeze,deoarece abandonarea
acestor persoane este mult mai periculoasă,chiar decât un tratament perpetuu cu
rezultate modeste.
Delincvenţa de
grup la adolescenţi
Delincvenţa
de grup juvenilă este constituită din totalitatea actelor medico-legale ale
persoanelor minore(sub 18 ani).Nu toţi aceşti delincvenţi sunt personalităţi
disarmonice sau chiar bolnavi mintali. Din punctul de vedere al
delinventului,delictul este un act prin care acesta îşi rezolvă anumite nevoi
sau probleme,ceea ce poate fi o dorinţă momentană,poate exprima dorinţa de a-şi
proba bărbăţia în faţa grupului etc.In alte situaţii adolescentul este o
persoană desechilibrată emoţional şi doar o mică incitare din afară este
suficientă pentru a-i provoca un comportament agresiv,uneori delictual şi nu
totdeauna sunt conştienţi de consecinţele faptelor lor.
Delincvenţa este un comportament antisocial,fiind vorba aici de un
termen legal şi social şi nu de un diagnostic,criteriul delincvenţei fiind
pentru psihiatru un termen arbitrar.După Vangham doar 10% dintre delincvenţii
minori vor fi delincvenţi şi la vârsta matură.Nici legislaţia nu este
consecventă existând variaţii de la ţară la ţară privind încadrarea actelor
juvenile,precum şi foarte multe schimbări a acestor convenienţe.
Incidenţa.Între 1960-1970 arestările tinerilor sub 18 ani,arată Coleman
şi Broen,au crescut cu 110%,de 4 ori mai repede decât creşterea numerică a
acestui grup de vârstă.În 1970,arată autorii,ele reprezentau 1 din 3 furturi,1
din 5 violuri,1 din 10 crime.Din 110.000 arestări pentru vandalism,70% erau a
unor tineri sub 18 ani.Creşterea numărului de fete în delincvenţe este,de
asemenea un factor deosebit de grav.În jumătate din crimele serioase din SUA
sunt implicaţi tineri.Am arătat anterior şi alte date privind delincvenţa şi
criminalitatea juvenilă şi nu vom mai reveni asupra acestor date.
Importanţa grupului pentru delincvenţa juvenilă
Una
dintre cele mai mari cuceriri ştiinţifice din domeniul studiului delincvenţei
juvenile a fost acela al privirii acestui fenomen ca fiind legat de viaţa de
grup,ca un epifenomen a acestuia,ca un sinptom al lui,deşi grupul de
adolescenţi nu se formează de la început în scop delictual şi nu toate aceste
grupe ajung la delict.
Studiul grupului a apărut,aşa cum sublinia Necula (1974) ca o reacţie
contra exclusivismului macroscopic,împotriva
manevrării fără discernământ a unor noţiuni vagi ca "societate","grupare",atenţia
fiind concentrată asupra unor formaţiuni concrete.Mai mult de 70-80% din
crimele juvenile sunt produse în grup.
Un
important aport pentru înţelegerea bandelor de tineri este ceea ce se cunoaşte
sub denumirea de subcultura grupului delincvent.Miller a studiat factorii
culturali din clasele predispuse a genera medii delictuale.Valorile unei
asemenea culturi îşi au suportul în menţinerea trăsăturilor de bază a acestor
grupe în viaţa lor obişnuită.Membrii bandei au sensul apartenenţei,o înţelegere
pentru un anumit statut.Majoritatea membrilor bandei provin din clasele sociale
dezavantajate economic.Rejetaţi de societate,aceşti tineri vor desvolta o
subcultură în care sunt aprobate comportamente de opoziţie faţă de societate ca
întreg.Suportul lor psihologic constă din identificarea cu grupul (până la
adoptarea aceleiaşi îmbrăcăminţi).Comunicarea lor interpersonală este
profundă,tind a se acoperi cu un aer de bravură,motiv poentru care vor avea
numeroase activităţi "de bravură" ca băutura,fumatul.Ohlin (1963)
identifică trei tipuri de subculturi delictuale.
-Prima ar fi subcultura
criminală,identificarea cu tipul de bandă dirijată numai spre activităţi
ilegale.De obicei aceste bande sunt conduse de criminali adulţi,care servesc ca
instructori,ascund lucrurile furate.
-Al doilea tip de bandă delictuală are la bază
o subcultură conflictuală,în care violenţa şi agresiunhea are valoare maximă
pentru a câştiga aprobarea grupului.
-În 1/3 din bande se uzează de
droguri,promiscuitate sexuală şi alte experienţe sensuale,pentru a scăpa de
problemele vieţii.Din acest tip de grup fac de multe ori parte şi fetele.În
aceste bande fetele îşi creiază "propria lume",în scopul unei
apartenenţe şi a protecţiei.În bandă ele găsesc de asemenea acceptare,reguli,
loialitate,autoritate,disciplină şi alte componente pe care nu le pot găsi în
lumea adulţilor.Statistic fetele acoperă 15-30% din activitatea delictuală de
grup,dar ele nu sunt prea organizate.Adeseori bandele de fete acţionează
împreună cu bandele de băieţi.
Delincvenţa de bandă apare după Cohen ca
rezultatul unei transmisii culturale şi nu ca o orientare spre delincvenţă sau
conduită antisocială a indivizilor care formează banda.In acest sens aurorul
trece în revistă trei teorii:
1.Teoria desorganizării sociale în "zona" marilor centre
urbane în care se dezvoltă subculturile delictuale;
2.Teoria conflictului cultural în "zone" cu mare amestec etnic
şi rasial,fără nici o stabilitate,unde adulţii nu furnizează modele formatoare
pozitive ci ambigui, ineretul neputând
asimila un model sau să respecte pe cineva;
3.Teoria mijloacelor ilicite,într-o societate în care simbolul reuşitei
este posesiunea şi etalarea bunurilor,în care căile spre succes sunt nule
pentru unii şi din acest motiv se ajunge la o serioasă frustraţie,pentru ca
apoi să se ajungă la concluzia că se pot utiliza şi alte mijloacepentru a
procura acele valori.
In
subculturile delictuale modelul admirat este acela al omului dur,puternic,cu
îndemânare pentru lupta fizică (reprezentat adesea în filme de gangsteri sau
cow-boys)
O
altă caracteristică a acestor grupe ar fi căutarea cu asiduitate a
excitantului, riscului, adeseori prin utilizarea alcoolului,drogului,jocului de
cărţi etc.De asemenea,arată Miller în aceste grupe este cultivată şmecheria,capacitatea
de a înşela,de a evita pericolele,de a atrage în cursă şi de a nu fi atras.In
aceste grupe funcţionează o filozofie a "sorţii",a norocului,a
şansei.Totul este privit prin diada şansă/neşansă.
Caracteristicile acestor grupe s-ar prezenta astfel:organizare ierarhică
şi subordonarea nevoilor individului celor colective,caracterul dinamic în ceea
ce privesc funcţiile grupului,trecerea pe primul plan a unei funcţii sau a
alteia,rolul socializant prin distribuirea de roluri şi controlul efectuării lor,rolul
securizant al grupului.
Adolescenţii au o tendinţă foarte mare de a forma grupuri,căci aşa cum
sublinia Necula grupul oferă adolescentului nu numai cadrul de
afirmare,mijlocul de afirmare liberă securitate şi siguranţă,dar în grup adolescentul
găseşte niveluri de aspiraţie şi valori comune cu ale sale.Acest lucru este valabil şi pentru grupurile
orientate negativ.Numai grupul poate satisface valenţele de afirmare şi să dea
adolescentului sentimentul de valoare.Astfel,în acest cadru,slabul caută
puterea grupului pentru a se identifica cu ea,neînsemnatul caută prilej de
afirmare, nerecunoscutul doreşte un rol recunoscut, ameninţatul aşteaptă
protecţie,izolatul caută să pătrundă în viaţa colectivă a grupului.
In ciuda celor afirmate mai sus,o serie de autori nu considră grupul cu
orientare negativă,ca ducând o adevărată viaţă socială.Aceste grupuri-bande,
adună tineri delincvenţi şcolari,în revoltă contra disciplinii şcolare şi se
bazează (coeziunea internă) pe totalitarism,respectarea secretului,ascultarea
oarbă faţă de şef.
De
fapt,subliniază Debresse această viaţă socială este artificială şi pune pe
adolescent în situaţii artificiale,într-un mediu social care îl va condamnala
izolare şi care intră în război contra acelora care au pronunţat această
condamnare şi vor să-i prelungească efectele.In acest context adultul apare ca
acela care vrea să-i despartă,deoarece aceştia nu ar şti decât "să aplice
pedepse".Există în aceste grupe o discrepanţă între atitudinea deschisă şi
acoperită,între autonomie şi autoritate.In timp ce exprimă resentimente faţă de
autoritatea externă,de fapt ei nu doresc să fie autonomi,unii căutând şi chiar
simţindu-se mai bine într-un mediu controlat cum este acela al şcolilor de
corecţie sau milităria.Ei au o mare dorinţă de a mima statutul adultului,nu
prin responsabilitate ci prin simboluri exterioare (să posede maşină,bani de
buzunar pentru băutură şi ţigări).Ei sunt aproape constant în rebeliune
deschisă (fizică şi verbală) cu proprii părinţi.
Se poate spune că aceste subculturi reprezintă totuşi un mijloc de
adaptare,acest lucru fiind mai ales valabil pentru adolescenţii claselor
sociale mai dezavantajate şi care resimt situaţia lor de a fi la baza ierarhiei
sociale.In asemenea situaţie,arată Disertori şi Piazza subcultura
delincvenţilor vine aici şi oferă soluţia acestor probleme de inserţie socială,
ajută individul să-şi depăşească sentimentul de inferioritate reuşind astfel
să-şi supracompenseze frustraţiile.Apartenenţa la o bandă dă legitimitate pe plan
social la luarea unei poziţii rebele în timp ce în interiorul bandei i se oferă
oarecare respectabilitate.
O
subcultură delictuală se formează deci ori de câte ori o serie de indivizi se
află în acelaşi mediu,cunoscând aceleaşi dificultăţi de adaptare,fiind
favorizat de devierea valorilor.In cadrul acestor grupe,individul încearcă
sentimentul de apartenenţă pentru a se simţi solidar cu alţii sau a-şi exprima
rivalitatea în acte de violenţă şi culpabilitate (Cohen).Ca şi în cazul
psihologiei animale,bandele de tineri se bazează pe apărarea
"teritoriului",respectarea unui "cod moral" care impune
supunere şi solidaritate de grup,agresivitate spre exterior.Instiunctul de
teritoriu,de rang ierarhic,tendinţele distructive şi prădătoare sunt
instinctele care reglementează comportamentul antropoizilor dar şi a acestor
grupuri(Disertori şi Piazza).
O
variabilă opusă "contestatarilor duri" a reprezentat-o mişcarea
hippie şi care a dovedit din plin consecinţele vieţii gregare,a lipsei de ideal
a tineretului. Pornită din cadrul societăţii de consum,mişcarea aceasta
protestatară faţă de societate,a trăit din plin consecinţele vieţii gregare şi
lipsa de ideal a tineretului. Anarhici şi refuzând o viaţă angajată,aceşti
tineri preferau să evadeze din societate,retrăgându-se şi renunţând la misiunea
proprie omului de a munci (Disertori şi Piazza).Treptat,aceste grupe au devenit
delictuale,prin cultivarea toxicomaniei (ca un adevărat rit
pseudoreligios),relaţii sexuale în văzul tuturor,homosexualitatea,iar apoi crime
şi delicte de tot felul.După Dragomirescu 73% dintre delincvenţii adolescenţi
fac parte din grupuri,preocupările lor fiind: filmele,
hoinăreala,infracţiunea,indiferenţa faţă de şcolarizare,repulsia privind
rezultatele şcolare.
Molcom Klein subliniază importanţa,în ultima vreme a grupelor delictuale
formate din fete.Aceste grupe nu ar fi atât de durabile şi de multe ori se
unesc cu grupurile băieţilor.In cadrul grupului mixt fetele ar avea mai degrabă
rolul de "avocat al diavolului", incitând la violenţă,la începerea
luptei,încurajarea unor mari planuri ilegale.In cadrul acţiunii ele ar avea mai
ales rolul de observator,de spionaj.
Deşi pe plan individual delincvenţii minori ar fi nişte izolaţi este de
ajuns a se deschide un club pentru ca acesta să fie asaltat,ceea ce dovedeşte
nevoia lor pentru integrare socială.Cu cât separarea de adult a fost mai
precoce cu atât viitorul acestor tineri este mai sumbru.Delincvenţa de grup
este caracteristica delincvenţei juvenile,principalele fapte fiind:huliganismul,violul,violenţele,furtul
de vehicole.Grupul de delincvenţi este în general neorganizat şi nu are de la
început ca scop delictul,dar în funcţie de diferite personalităţi acest lucru
poate surveni ulterior.După primele "succese" activitatea grupului poate
merge progresiv dar se poate şi defiinţa.
Dintre condiţiile care favorizează formarea grupului delincvent la
tineri cităm: instabilitatea socială sau familială,haosul,dezastrele
naturale,războiul,schimbarea în centrele aglomerate,diferenţele mari culturale
între familie şi restul societăţii,atitudini sociale negative în
familie,familii retrograde care refuză încadrarea socială,izolarea socială
legată de prejudecăţi naţionale,religioase, rasiale.Luptele dintre grupuri sunt
frecvente.
Stubblefield arată că adeziunea la grup începe încă din preadolescenţă
şi poate fi legată de rezultatele şcolare slabe,simptome nevrotice.Elementele
favorizante pot consta şi din acoperirea de către mamă a primelor
delicte,atitudinea indiferentă a tatălui,tulburări ale relaţiilor
familiale,proasta adaptare a familiei la ierarhia socială.Tânărul găseşte în
bandă căldura sufletească,curajul şi loialitatea pe care nu le găseşte
acasă,aceasta fâcând din grup un răspuns la o situaţie socială precară.Costiner
arată că un grup spontan de joacă se poate transforma într-o bandă cu o
ierarhie bine precizată,cu loc de întâlnire şi o rază de acţiune
constantă.Banda va trece apoi la efectuarea de acte huliganice,distructivitate
pentru a-şi demonstra dexteritatea şi curajul.Adesea între aceşti tineri şi
organele de ordine are loc o adevărată hărţuială,un conflict surd deşi uneori
şi organele de ordine pot să vadă în orice tânăr care se plimbă pe
stradă,manifestându-se în mod specific vârstei lui,drept un delincvent
virtual,în timp ce adolescenţii cu tulburări de comportament nu pierd ocazia de
a juca din amuzament"feste" organelor de ordine.Se creiază în acestă
situaţie un adevărat "dialog al surzilor"
Importanţa factorilor familiali.Aşa cum am mai văzut şi anterior familia
este frecvent implicată în favorizarea activităţii de bandă la tineri.Coleman
şi Broen enumeră următorii factori:
1.Familii incomplete cu dispariţia figurilor parentale (lipsa tatălui ar
fi mai importantă pentru adolescent);
2.Rejetul parental şi dominaţia maternă.Este vorba de familii în care
tatăl este doar "figură de decor",sau îşi respinge fiul,mama fiind
figura dominantă parentală.Delincvenţii,în general nu-şi iubesc tatăl,care de
multe ori aplică metode punitive în exces,ducând astfel la creşterea
ostilităţii,slăbirea controlului intern şi tendinţa adolescentului spre acte
agresive.În consecinţă,ei vor deveni rebeli şi pentru a-şi dovedi curajul se
asociază în bande agresive;
3.Modelele parentale sociopate.Numeroase studii vorbesc de importanţa
trăsăturilor sociopate ale tatălui.În acest cadru poate intra alcoolismul
tatălui,atitudini antisociale diverse,absenţe de acasă,inconduită sexuală etc.
Combinaţia rejetului familial cu tată sociopat împinge de timpuriu copilul spre
delincvenţă.
Factorii socioculturali.Coleman şi Broen enumeră o serie de factori care
tind a favoriza delincvenţa de grup.Din aceştia doi sunt mai
importanţi:alienarea şi rejetul social.
În
ceea ce priveşte alienarea,numeroşi tineri au senzaţia că nu se pot adapta
"establishmentului",fiind confuzi în ceea ce privesc propriile valori
şi sensul identităţii lor.Din acest motiv ei percep lumea în care trăiesc ca
fiindu-le ostilă,motiv pentru care vor să aibă propria lor lume.În acest caz
activitatea de bandă le apare ca un loc de minimă rezistenţă.În timp ce lumea o
percep ca ceva artificial,cu discriminări de clasă,culoare
politică,religie,rasă,viaţa de grup le apare ca singura soluţie.Uneori deşi se
pot supune pasiv cererilor celor mari,brusc pot părăsi casa,familia şi pot
intra în grupuri marginale.
Rejetul social apare în
condiţiile în care mase mari de adolescenţi nu au posibilitatea de a urma
şcoala,de a-şi găsi o muncă.Din acest motiv,tânărul va crede că nu este dorit
în societate,fiind "victime ale progresului şi rejetului
social".Senzaţia de rejet social este trăită mai ales de adolescenţii
claselor sărace,în care şcolarizarea este dificilă.În acst cadru aceşti tineri
apar ca alienaţi şi lipsiţi de o integrare afectivă în marea societate.
În
urma acestor factori adeziunea la grup
începe încă din perioada preadolescenţei şi adolescenţei timpurii şi poate fi
legată şi de rezultatele şcolare slabe,de diferite simptome nevrotice.Tânărul
va găsi în bandă căldura sufletească şi loialitatea pe care nu o găseşte
acasă.În acest fel grupul spontan de joacă se poate transforma într-o bandă,cu
o ierarhie rigidă,cu loc de întrunire şi o rază de acţiune constantă
(Costiner,1972).Adeseori între tânăr şi organele de ordine are loc o permanentă
hărţuială,un conflict surd,în care grupul face şicane organelor de ordine
"din amuzament",în timp ce organele de ordine văd în orice tânăr de
această vârstă un delincvent virtual.Se creiază în acest fel un adevărat
"dialog al surzilor".
0 comments :
Trimiteți un comentariu