Schizofrenia

Schizofrenia

     Schizofrenia este considerată a fi cea mai gravă boală din cadrul psihiatriei.Acest lucru se datoreşte brutalităţii apariţiei ei,caracterului său devastator şi faptul că afectează persoane tinere,adeseori deosebit de inteligente,în plin efort de formare profesională.Deşi a existat din cele mai vechi timpuri,schizofrenia a fost una dintre cele mai misterioase manifestări psihopatologice umane,fiind mereu acoperită de umbra superstiţiilor,a explicţiilor mistice,de tratamentul ei propriuzis putându-se vorbi doar în ultimele două secole.

Schizofrenia este un termen proteiform atât în înţeles cât şi în semnificaţie.Deşi numeroşi profesionişti utilizează termenul,fiecare o face în sensul său propriu de înţelegere.Există variaţii culturale,geografice,de la timp la timp şi chiar de la individ la individ,în ceea ce priveşte înţelesul termenului de schizofrenie.

In epoca modernă schizofrenia a devenit un amplu teren de dispute teoretice,ea fiind punctul nodal nu numai a oricărei clasificări dar chai a însăşi existenţei psihiatriei ca ştiinţă.Schizofrenia a fost,de asemenea,domeniul în care aproape fără discernământ s-au făcut cele mai teribile experienţe,unele dintre ele departe de normele deontologice, începând cu eutanasia,neurochirurgia şi până la experienţele psihofarmacologice. Frecvenţa mare, faptul că prin manifestările sale era boala care corespondea cel mai  tipic ideii empirice de nebunie,a făcut ca această manifestare să fie misterioasă,temută şi respinsă în acelaşi timp,reprimată de către societate sau subiect de caritate socială,tratată cu metode brutale de şoc sau din contra prin tratament moral.Se poate spune că sufletul uman s-a reflectat pe sine însăşi cel mai bine în atitudinea faţă de schizofrenie,în întreaga sa complexitate şi ambiguitate.

Elementul comun al tuturor viziunilor privind schizofrenia constă din perturbarea relaţiilor sociale a individului,a relaţiilor interpersonale,scăderea autostimei,a sentimentului de securitate şi de intimitate a relaţiilor umane fără o periclitare serioasă a potenţialului personal de învăţare şi chiar de creativitate (Allen,Will).

        Din punct de vedere medical schizofrenia apare ca una dintre cele mai grave boli mintale,o psihoză majoră de mare semnificaţie socială (19% dintre primii admişi în spitalele psihiatrice din SUA ar fi schizofrenii,iar jumătate din paturile de psihiatrie ar fi ocupate de aceştia).După Mosher şi Feinsiher,6% din populaţia SUA ar fi experimentat cel puţin tranzitoriu episoade schizofrenice.Acest lucru înseamnă că nu orice schizofrenie devine automat şi caz psihiatric,numeroase cazuri rămânând doar personalităţi marginale,cu o adaptare socială acceptabilă,uneori apărând ca nişte izolaţi sau primind diagnostice diferite.Dacă am face o evaluare atentă,subliniază Boyer şi Giovecchio,apoi 10% din populaţia culturii occidentale ar putea fi diagnosticată ca schizofrenie (chiar în cadrul celui mai conservator şi tradiţional model medical).  

                                  

                                                      Istoric

         Istoricul schizofreniei se pierde în negura veacurilor cu toate explicaţiile sale fanteziste sau mecaniciste,de la ideile de posesiune până la explicaţii pe baze mecanice sau fizico-chimice.In secolul XVIII ,George Sthal introduce în explicarea schizofreniei,ideia unei dereglări a “forţelor vitale”,pentru ca Esquirol să o denumească “ideoţie dobândită” sau “ideoţie accidentală”.Termentul de schizofrenie este de fapt o creaţie a secolului XX,până în secolul XIX aceşti bolnavi fiind pur şi simplu denumiţi,prin termenul de “nebuni”.

      Descrierea unor stări care se aseamănă cu actualul sens al schizofreniei,găsim încă din antichitate.Cu 14oo de ani,înaintea erei noastre,hinduşii descriau o stare asemănătoare cu a schizofreniei,iar grecii vorbeau în secolul I de existenţa unor indivizi "absenţi”, ”stuporoşi”.Tot în secolul I,Soranus descria pacienţi cu delir de mărire,”care credeau că sunt dumnezeu şi nu voiau să urineze pentru a nu provoca un potop”.Secole întregi s-a vorbit de diferite aspecte ale schizofreniei,ca fiind entităţi separate.In 1764 Vogel introduce termenul de paranoia,iar în 1780 Thomas Arnold vorbea de prezenţa unui “ideal and irational insanity”.

      De fapt primele încercări de a face din schizofrenie o entitate,au debutat şi s-au materializat în secolul al XIX-lea.Secolul al XIX-lea debutează printr-o confruntare dură între aceia care considerau bolile psihice de origine organică (începând cu Grissinger) şi aceia care vedeau cauza bolilor psihice într-o dinamică psihologică dintre libertate şi obstacole,păcat şi vină,precum şi sub influenţa altor forţe psihologice.Incriminarea eredităţii a tranşat pentru moment situaţia etiologică a schizofreniei,încât din acest moment vom asista la epoca azilurilor psihiatrice,despre a căror insanitate ne-am pronunţat cu vehemenţă (1983) şi în care schizofrenii abandonaţi mureau de TBC,metodele de tratament constând din manopere brutale(duşuri reci,scaunul rotativ,tratament cu camfor, eter, sângerare etc).

      Terapia "morală" începută de o serie de medici umanişti ai acestui secol va continua apoi până în zilele noastre,sub forma terapiei ocupaţionale şi apoi a socioterapiei.Apariţia unor spitale mamut,organizarea în cadrul lor a unei adevărate "iobăgii administrative" au dus la crearea unor instituţii impersonale,în ciuda bunelor intenţii cu care s-a pornit la construirea acestor instituţii.

Jean Esquirol la începutul secolului al XIX-lea distinge ideoţia,pe care o consideră congenitală,de demenţa considerată ca o boală ce apare ulterior,pentru ca puţin timp după aceea  Benedict Morel să emită o concepţie constituţionalistă asupra bolilor mentale şi ideia că aceste tare se vor accentua în generaţiile care urmează (teoria degenerescenţei).In 1849,John Conolly descrie o afecţiune care se aseamănă cu melancolia,pentru ca Benedict Morel,în 1860,să sublinieze fenomene similare de retragere şi depresie la adolescenţi. Esquirol intuia deja această boală,introducând termenul de halucinaţie,precum şi acela de monomanie.In 1852 Morel vorbeşte de "demenţa precoce",ca de un tip de degenerescenţă, aici el încadrând o serie de adolescenţi retraşi,taciturni,fenomene pe care le punea pe seama cauzelor ereditare.Wilhelm Sander în 1868,descrie stările paranoide iar în 1871, Laseque descrie delirul de persecuţie.In acest cadru Neuman (1860) cere renunţarea la ori ce încercare de clasificare şi,acceptarea unei "psihoze unice".Totuşi Kahlbaum scoţând PGP din cadrul "psihozei unice" va stimula descrierea diferitelor stări,situaţie în care schizofrenia a avut în mod deosebit de profitat.Tot el (1874) va descrie la adolescenţi catatonia.In 1871 Hecker va descrie hebefrenia,boală specifică pubertăţii şi în care autorul vede melancolia alternând cu mania.Observaţii similare face în 1882 şi Kabdinski,care descrie "ideofrenia",fenomen foarte apropiat de ideia ulterioară de schizofrenie.In cadrul acestor descrieri şi încercări de sistematizare,apariţia lui Kraepelin va avea o importanţă hotărâtoare.Intre 1890 şi 1907,Kraepelin va face o veritabilă sinteză a demenţei precoce, termen pe care deja îl utiliza Morel şi care considera boala,o demenţă degenerativă (opunând-o PMD,boală ciclică şi nedegenerativă).Kraepelin,sub denumirea de demenţă precoce,va face marea sinteză între hebefrenie,catatonie şi stările paranoide,dispunând de curajul unui om de ştiinţă,de o mare calificare şi de o muncă minuţioasă,rar întâlnită în domeniul psihiatriei.Dacă până în 1887,el credea că demenţa precoce este reprezentată numai de hebefrenie,socotind catatonia şi "demenţele paranoide" ca entităţi separate,în 1898,el va reveni,reunind definitiv aceste stări sub termenul de demenţa precoce şi deosebind aceste stări de PMD,graţie conceptului de deteriorare-nedeteriorare (în ciuda faptului că el însăşi considera că 13% dintre demenţele precoce ar fi vindecabile).Ca şi Morel,Kraepelin va considera demenţa precoce ca pe o degenerescenţă şi în consecinţă ca pe o boală ereditară.

        Secolul XX va reprezenta o adevărată revoluţie în maniera de diagnostic şi explicare etiopatogenetică,precum şi a tratamentului schizofreniei.Această revoluţie debutează odată cu Eugen Bleuler,care în 1911,în lucrarea sa "Demenţa precoce sau grupul schizifreniilor", va introduce pentru prima dată termenul de schizofrenie,renunţând la principiul incurabilităţii şi a deteriorării terminale.Schizofrenia,în viziunea sa nu ar fi nici demenţă şi nici proces,pentru el schizofrenia fiind o entitate şi o reacţie psihopatologică,un sindrom.El va împărţi în mod ierarhic simptomele schizofreniei în simptome primare şi secundare.Simptomele primare ar consta din tulburări ale afectivităţii şi asociaţiei,în tulburări de voinţă,halucinaţii,delir,negativism,stări stuporoase,în timp ce în cadrul celor secundare sunt incluse autismul,ambivalenţa,fenomenele catatonice etc.Contrar organicismului îngust la care aderase Kraepelin,Bleuler alături de Freud sunt consideraţi ca aceia care au introdus principiile psihodinamice în cadrul schizofreniei (mai ales simptomele secundare fiind explicate prin teoria freudiană,deşi iniţial Bleuler fusese considerat prizionerul concepţiilor localizaţioniste.

       La cele trei forme ale lui Kraepelin,Bleuler va introduce şi forma simplă,autorul vorbind,nu de o boală (la singular),ci de existenţa unui grup de boli,în acest cadru (schizofreniile).Toate acestea îl va determina pe însăşi Kraepelin,în 1913,să renunţe la criteriul demenţei,pentru a identifica această boală.

       Conceptele lui Kraepelin şi Bleuler au cunoscut o rapidă recunoaştere universală,deşi au existat şi o serie de opoziţii (Caslin,1925,care îngustează domeniul vorbind de o "psihoză discordantă").

       Bleuler a fost în strâns contact cu S.Freud şi,atât el cât şi colaboratorii săi au studiat pacienţii şi după metode psihanalitice.Ei au observat numeroase similarităţi cu pacienţii nevrotici ai lui Freud,prezentând şi ei numeroase conflicte inconştiente,Bleuler văzând activitatea pacientului cu schizofrenie ca fiind dinamică şi disociată.

       Revoluţia începută în secolul XX va continua prin introducerea concepţiilor psihologice şi în primul rând a psihanalizei în cadrul schizofreniei.De altfel Abraham şi Jung (1907),în lucrarea lor "Asupra psihologiei demenţei precoce"fac de fapt primul studiu psihologic asupra schizofreniilor.Insăşi Bleuler,în celebra sa monografie,amintită mai sus,este influenţat de psihanaliză.Dar spre deosebire de aceste prime încercări,Freud va fi acela care ulterior va desvolta o teorie integrală asupra schizofreniei,privind această afecţiune ca pe o regresiune narcizică (o apropiere libidinală de ego),o slăbiciune a ego-ului datorat unor factori patogeni şi somatici.Individul în stadiul narcizic,sacrifică astfel organizarea ego-ului (dominat de principiul realităţii) şi adoptă punctul de vedere al idului,cu eliminarea unui superego lipsit de putere (G.N.Constantinescu).Un rol important se va acorda situaţiei individului în cadrul primilor ani petrecuţi în familie,personalitatea părinţilor (mai ales a mamei).Carl Jung va introduce şi el punctul de vedere psihanalitic (din cadrul isteriei) în explicarea simptomatologiei schizofreniei.Acceptând împreună cu Bleuler,punctul de vedere psihanalitic în schizofrenie,pentru prima dată în psihiatrie va apare credinţa într-o anumită intenţionalitate,un anumit sens al simptomatologiei psihotice.Adolf Meyer în USA,fondator al şcolii psihobiologice în psihiatrie apare ca a patra figură importantă în desvoltarea conceptului de schizofrenie,văzând fenomenul nu atât ca pe o boală ci mai ales ca pe un tip de reacţie în faţa unor situaţii tranziente ale vieţii.In acest fel el respinge atât sistematica lui Kraepelin şi Bleuler dar şi explicaţiile generale ale lui Freud,pentru el fiecare caz,fiind un subiect de cercetare.David Shakow vorbeşte de dificultăţile schizofrenicului privind originea simptomelor în relaţiile precoce ale copilului,în timp ce Theodor Lidz o descrie ca o retragere din cadrul interacţiunilor sociale şi un efort de a scăpa de conflict şi de sensaţia de neajutorare.După Harry Guntrip,schizofrenia ameninţă individul cu pierderea nevoilor de relaţie cu cei din jur,consecinţa fiind pierderea sensului identităţii,un colaps al organizării personalităţii sale.Pentru Ey,Ammar,Lerjri schizofrenia este o formă de organizare delirntă,cronică a personalităţii,cu evoluţie progresivă,spre un deficit caracterizat prin regresiunea vieţii psihice,cu retragerea în sine şi construirea unei lumi imaginare,în locul încadrării în lumea externă cu care are greutăţi de comunicare,până la izolarea complectă.Observăm cât de complex a fost istoricul desvoltării conceptului de schizofrenie şi drumul sinuos,până la actualele formulări moderne,făcute în sensul concepţiei psihiatriei sociale.

      Impotriva formulărilor nozologiste,în ultimele decenii s-au desvoltat şi o serie de concepţii antinozologiste.Szas (1961) consideră că toate psihozele neorganice nu ar fi decât un mit.Ele ar reprezenta de fapt nu atât o patologie în sens medical ci devieri sociale şi comportamentale (sociale sau legale).In această eventualitate schizofrenia ar fi doar ipotetic o entitate şi mai degrabă o etichetă pentru anumite comportamente care vin în conflict cu norma socială.In acelaşi sens,Menninger consideră diagnosticul de schizofrenie drept o versiune modernă a secolului al XX-lea,a "vânătorii de vrăjitoare".

                          Cadrul conceptual al schizofreniei

       Importanţa construirii unui cadru nosologic pentru conceptul de schizofrenie este deosebit de important,neînţelegerile din acest domeniu făcând imposibile,de exemplu, studiile epidemiologice,în timp ce tratamentul va fi şi el strâns legat de conceptul  de boală la care aderă terapeutul.Caracteristicile schizofreniei au fos mereu definite şi redefinite aproape în fiecare decadă,astăzi existând o sumedenie de sisteme utilizate în toată lumea.

     Istoricul revizuirii conceptului de schizofrenie,subliniază Baruk (1974) este legat de două mari metode indispensabile pentru abordarea psihiatrică,deşi ambele sunt susceptible de erori:

       1.Umanismul psihiatric inspirat de Pinel,Tuke,Chiaruggi;

       2.Metoda obiectivă care caracterizează ştiinţa modernă;

     Umanismul psihiatric,utilizat necritic poate duce la interpretări subiective şi chiar arbitrare,atingând nu numai interesele psihiatrice propriuzise dar şi sociale şi chiar politice.Din contra metodele obiective pot duce şi ele,la rândul lor,la abuzuri şi la un sistem susceptibil de a falsifica spiritul ştiinţific,putând astfel,lesne,să se ajungă la inumanitate.Din cauza acestor abuzuri,arată acelaşi autor,se impune astăzi revizuirea conceptului de schizofrenie,într-o altă lumină.

       In SUA,de exemplu (DSM I,II,III,IV) schizofrenia este văzută ca o boală de adaptare şi numai în al doilea rând ca o boală psihologică.Există,de asemenea,o serie de concepte şi chiar mode "geografice" în stabilirea mai uşoară sau mai dificilă a diagnosticului de schizofrenie.Am văzut din istoric,chiar şi azi,în câte maniere poate fi privită schizofrenie:boală,reacţie,stil particular de viaţă etc.Pe lângă aceste greutăţi mai apar o serie de confuzii privind personalitatea schizoidă şi schizofreniformă,iar diferenţele în stabilirea diagnosticului sunt foarte puţin diferenţiate.Astfel,spune Laing (1977) dacă un individ spune că  omul este ca o maşină,el poate fi un mare savant,dar dacă spune că el este o maşină apare ca fiind "depersonalizat",în jargonul psihiatric.

      Bayle şi Kraepelin au conceput bolile psihice ca pe nişte demenţe,cu o slăbire psihică definitivă şi incurabilă,de origine organică,având leziuni organice ireversibile.Acest lucru îl face pe Kahlbaum în 1874 să considere catatonia ca pe o boală asemănătoare PGP.

       Termenul de schizofrenie este reprezentat de un grup de psihoze având în cadrul unui nucleu semiologic polimorf,o serie de caracteristici ca:disocierea,o dislocare a vieţii psihice în diferite sectoare,cu tulburări de gândire,afectivitate,a dinamismului vital,a aprehensiunii la real (Lempiere şi colab.,1978).Pentru Coleman şi Broen (1973) schizofrenia apare ca un termen descriptiv pentru un grup de desordini psihotice, caracterizate prin distorsiuni ale realităţii percepute de bolnav,tulburări ale percepţiei,gândirii,afectivităţii,retragere socială etc.

        Având în vedere multitudinea de concepţii privind schizofrenie,considerăm că o discutare didactică a lor nu se poate face decât în spiritul concepţiei modelării.In elaborarea unui concept asupra schizofreniei ataşamentul la un model sau la mai multe ste cheia de boltă a înţelegerilor problemei.In acest sens vom face o scurtă expunere asupra principalelor modele privind conceptul de schizofrenie.

        Modelul medical,denumit şi model fizic,darwinist sau biologic face parte dintre curentele pozitiviste care au stat la baza formării conceptelor primitive privind boala somatică şi care apoi,în mod forţat a fost introdus în psihiatrie (Cucu 1980,82,83).In cadrul acestui model,cauza bolii este de origine fizică sau chimică.Acest luru apare evident începând cu primele teorii mecaniciste (ar fi ca urmare a presiunii unor vapori asupra creierului),până la conceptele mai sofisticate ale unor cauzalităţi genetice,a autoinfecţiei şi autointoxicaţiei,TBC-ului,iar mai recent prin izolarea unor ipotetici factori toxici specifici în sângele bolnavilor,a unor factori în globulinile plasmatice,anomalii enzimatice,degradarea aminelor biogene,teorii imunologice etc.Insăşi modelul genetic a oscilat între acela a unei gene dominante şi unice şi modelul poligenic,validitatea şi utilitatea aspectului conceptual al schizofreniei şi specificitatea genotipului schizofren.     

      Ideia inferiorităţii constituţionale s-a format din cauza frecvenţei tulburărilor mintale în familiile schizofrenicilor.După Bender acest defect constituţional ar exista în 1/3 din cazuri,sub forma unor personalităţi schizoide,defecte fizice,motilitate a inteligenţei, percepţiei,emoţionalităţii,în alte 2/3 din cazuri apărând şi tulburări în formarea personalităţii în period copilăriei timpurii (datorită unor părinţi anormali,a unor relaţii anormale părinţi-copii,a perturbării procesului de identificare,familiilor incomplete,deprivării de mamă etc). Deşi modelul genetic părea la un moment dat dominant,datele de cercetare nu s-au putut ridica la nivelul prezumţiei.Totuşi susceptibilitatea genetică rămâne o primă metodă de selecţionare a unor categorii de persoane vulnerabile (mergând după Rosenthal,1970,la 35-45% din cazuri).Dar dacă modelul genetic a fost luat în serios există alte modele care nu l-i s-a mai dat importanţa cuvenită (sarcina,naşterea,defectele nutriţionale) toate acestea chiar în viziunea modelului medical asupra schizofreniei,constituind a 4-a mare sursă a potenţialei vulnerabilităţi.

     In Franţa paralelismul psiho-organic a inspirat numeroşi adepţi ai lui Kraepelin,ca Denis,Se'reux,motiv pentru care descrierea demenţei precoce s-a făcut după modelul PGP.Astfel Klippel şi Lhermitte descriu demenţa precoce ca fiind determinată de leziuni neuroepiteliale pe care le opuneau leziunilor conjuctivo-vasculare din PGP (Baruk,1974). De altfel,însăşi termenul de demenţă precoce utilizat de către Kraepelin era în mare parte inspirat de către Morel,a cărui teorie privind degenerescenţa era cunoscută.Kraepelin dorea să împartă bolile psihice în două categorii:curabile (PMD) şi incurabile (demenţa precoce),ceea ce dovedeşte viziunea lui Kraepelin asupra schizofreniei,o viziune care se baza în special pe prognostic.El considera că demenţa precoce,ca şi PGP se caracterizează prin existenţa unor leziuni grave ale scoarţei şi în ediţiile succesive (1890-1907) a lucrărilor sale face ca aceste concepţii să se răspândească peste tot.Tot în modelul imaginat de către Kraepelin,diferitele manifestări psihotice ar putea fi adunate în cadrul unei psihoze unice-dementia precox-termen care,aşa cum am mai văzut,a avut o extindere limitată.Boala,tot în viziunea lui Kraepelin ar debuta la adolescenţă şi ar evolua progresiv spre demenţă.

     Etiologic,Kraepelin vedea boala ca având o etiologie degenerativă a creierului,sau putându-se datora unor tulburări metabolice,capabile a provoca o autointoxicaţie.După Kraepelin în tabloul clinic ar predomina scăderea reacţiilor emoţionale şi volitive,lipsa unor conexiuni armonioase.

      Unul dintre argumentele acelora care consideră schizofrenia drept o boală organică îl constituie şi acela al existenţei catatoniei,un sindrom psihomotor,maracat prin catalepsie,negativism,hiperkinezie,tulburări organo-vegetative,fenomene care dau impresia unei boli cerebrale distructive şi definitive.Dar subliniază Baruk,această teză nu poate rezista cercetărilor moderne,iar în studiul personal al autorului,făcut timp de 45 de ani,a ajuns la concluzia că,acesta nu se poate asemăna în nici un fel cu sindromul parkinsonian sau cu alte sindroame extrapiramidale.Leziunile anatomice din catatonie sunt discutabiule.

       De fapt,după descoperirea etiolodiei şi anatomiei-patologice ale PGP de către Bayle (1822),marea majoritate a bolilor psihice au fost considerate demenţe,boli incurabile,cu leziuni anatomice ireversibile.Acest curent organicist a încercat generalizarea acestei viziuni etiopatogenetice la toate bolile psihice,inclusiv a unora descoperite ulterior cum a fost cazul demenţei precoce.Gruhle şi Mayer-Gross vorbind despre confruntarea ideilor teoretice privind schizofrenia,dintre anii 1800-1850 cu cele din anii 1900-1950,remarcă faptul că "argumentele de luptă ale adversarilor nu au devenit mai bune dar nici ei mai înţelepţi".Jaspers afirma în 1922 că "schizofrenia este o noţiune imprecis conturată dar bogată în aspecte discutabile".

        O mare importanţă în ameliorarea viziunii înguste,organiciste au adus-o apariţia unor referiri la stările schizofreniforme (Kahn),reacţii schizofrenice (Popper),psihoze schizoide (Berze),schizoidii (Kretschmer).Treptat,stările schizofreniforme au fost scoase din cadrul schizofreniei (care ar rămâne tot în cadrul modelului genetic).In 1936 Leonhard va fi primul care introduce noţiunea de schizofrenie atipică,iar în 1932 Schultz susţine că unicitatea schizofreniei din punct de vedere a concepţii nosologice a lui Kraepelin nu poate fi demonstrată,dar în acelaşi timp nu se poate demonstra nici inexistenţa ei. Incercările de a demonstra unicitatea schizofreniei s-au făcut în special pe bza modelului genetic,fenomen care a dus la apariţia noţiunii de somatoză schizofrenică,deşi fiziopatologia nu a reuşit să satisfacă speranţele somatogeneticienilor.Acest lucru a făcut chiar pe un genetician,ca Luxemburger,să afirme că "ereditata nu este un destin orb ci doar ameninţător".Astfel,chiar în cadrul modelului medical a început să se vorbească de o schizofrenie de nucleu şi o grupă periferică de schizofrenii.

      Dacă viziunea medicală,mecanicistă,a vechilor psihiatri poate fi înţeleasă cu bunăvoinţă,ţinând cont de  nivelul cunoştinţelor şi situaţia psihiatriei de la acea dată (sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea),aceste scuze nu mai corespund pentru susţinătorii săi dogmatici actuali şi,care devin retrograzi în lumina noilor descoperiri ştiinţifice şi apariţia unor noi ştiinţe pe care le resping sau nu şi le-au asimilat.Astfel părintele dogmatismului psihiatric sovietiv şi al dogmaticilor români, cărora le-a fost profesor,afirma în 1962 că "schizofrenia este o boală care corespunde exact criteriilor de entitate nosologică,că tulburările ei psihice se fondează pe tulburări materiale(în sensul leziunilor anatomice),iar principalele căi şi metode de studiu al acestor tulburări materiale au fost indicate de către învăţătura lui Pavlov asupra activităţii nervoase superioare".Acest dicteu comunist-materialist îl găsim de fapt reluat de V.Predescu,acela care şcolit în URSS,a avut misiunea de a sovietiza psihiatria românească.Pentru asemenea dogmatici,problema în schizofrenie se punea doar dacă schizofrenia este o somatoză generală sau se datoreşte unei cerebrogeneze.Utilizarea abuzivă a numelui lui Kraepelin,care a trăit cu aproape un secol înainte,nu înobilează cu nimic materialismul comunist din psihiatrie,ci din contra.Chiar şi abuzul de genetică este azi în regres şi de fapt însăşi studiile de genetică au deschis calea studiului psihogenezei schizofreniei,atunci când cercetătorii au constatat că viaţa în cadrul unei atmosfere psihosociale (cum este de exemplu aceea din familiile schizofrenicilor) este mai importantă de cât studiul genealogic (calul de bătaie a geneticii clasice),sau a unor cariograme.Ceea ce s-a constatat în schizofrenie,de exemplu în domeniul studiilor metabolice,arată Benedetti,s-a văzut că se datoresc modificărilor afective din această boală şi că datele obţinute ar putea fi mai degrabă considerate în lumina fiziopatologiei afectivităţii,asemenea modificări fiind frecvente şi în alte psihoze sau stări cu modificări afective importante.Genetica a eşuat,subliniază Benedetti şi în studiile fiziopatologice care se caracterizează în primul rând printr-o lipsă de simţ critic şi un optimism nemotivat.Nici neuroanatomia,teoriile privind autointoxicaţia sau tulburările metabolice înăscute,la fel ca şi teoriile hormonale nu au putut aduce rezultate palpabile.Am văzut în acest sens cum concepţiile organiciste fac apel la nivelul anatomo-patologic,la noţiunea de degenerescenţă neuroepitelială şi la nivelele fiziologiei experimentale,cum ar fi catatonia experimentală.Alte concepţii se referă la nivelul histo-chimic (Denber,Hoskius),biochimic (descoperirea taraxinei).Mergând pe această linie Snejnevski emite ideia unei schizofrenii de nucleu,care debutează la vârstă tânără,are evoluţie malignă,simptome negative şi care ar corespunde vechii demenţe precoce a lui Kraepelin.Din nefericire,ca ideolog comunist şi mergând pe aceiaşi linie el "va descoperi" şi schizofrenia inaparentă,diagnosticul cadru pentru dizidenţii politici din URSS,aceia care au umplut gulagurile psihiatrice,entitate nerecunoscută niciodată în occident (şi numită metaforic de către aceştia drept sovietofrenie).Din păcate aceşti ideologi şi modelele lor au inspirat pe românii şcoliţi la Moscova(Predescu,Milea) şi pe cei afiliaţi lor,să oblige administrativ pe psihiatri să adopte modele "materialiste",să impună administrativ modele organiciste şi din păcate să pună asemenea diagnostice pentru dizidenţii politici,care şi la noi au umplut gulagurile psihiatrice.A fost un  sfârşit urât pentru modelele organiciste,care au putut fi manipulate de ideologii totalitare de tip fascist sau comunist.

       Aşa cum vom vedea ulterior,în opoziţie cu modele eminamente organiciste s-au desvoltat o serie de viziuni sau modele psihogenetice dintre care cităm doar concepţia fenomenologică a lui Minkovski,sociologică (Devereux),psihologică şi interpersonală (Sullivan) care vor insista asupra rolului prevalent al tulburărilor de personalitate,a evenimentelor psihotraumatizante trăite etc.