Infectia enterovirala nepoliomielitica

Infectia enterovirala nepoliomielitica

Infecţia enterovirală face parte din grupul infecţiilor antroponoze, fiind provocată de mai multe tipuri de virusuri, Coxackie şi ECHO, care pătrund în organismul uman prin intermediul mecanismelor fecalo-oral şi aero-picături, caracterizându-se clinic prin multiple şi variate forme, ce decurg cu afectarea sistemului nervos central, a muşchilor, miocardului, pielii etc.

Virusurile Coxackie au fost pentru prima dată depistaţi în 1948, iar ECHO - în 1953-1955. Din punct de vedere etiologic, virusurile Coxackie şi ECHO se atârnă la familia Picornaviridae, genul enterovirus. Ele au dimensiuni mici şi conţin ARN (acid ribonucleic).

Virusurile Coxackie se subdivizează în grupurile A şi B, dintre care toate 6 serotipuri B sunt patogene pentru om. Din 34 serotipuri de virusuri ECHO, 2/3 sunt patogene pentru persoana umană. În ultimul timp s-au mai depistat 4 enterovirusuri (68-71), care atacă organismul uman. Toate aceste virusuri sunt rezistente în mediul ambiant şi sensibile către temperaturile ridicate, la uscăciune şi la acţiunea soluţiilor dezinfectante.

Sursa de infecţie o constituie omul bolnav cu diverse forme clinice şi purtătorul de virusuri. Purtătorul şi persoanele cu formele asimptomatice, atipice sunt mult mai periculoase din punct de vedere epidemiologic pentru persoanele sănătoase înconjurătoare. Această infecţie se transmite prin mecanismul aero-picături şi prin cel fecalo-oral. Cu alte cuvinte, infecţia enterovirală se transmite prin intermediul tusei, graiului, strănutului, de asemenea prin contact direct şi indirect cu sursa de infecţie, pe calea alimentară şi hidrică.

Pot răspândi această maladie şi muştele. Mai frecvent infecţia enterovirală se întâlneşte la copii şi persoane tinere, se înregistrează peste tot sub forme sporadice sau de focar, uneori cu dimensiuni majore. În Republica Moldova pe parcursul a 30 ani s-au înregistrat vre-o 6 epidemii, ultima fiind mai masivă. Sporirea morbidităţii de infecţie enterovirală mai des are loc la sfârşit de vară şi început de toamnă.

În calitate de poartă de infecţie serveşte mucoasa tractului digestiv şi respirator. La o parte de pacienţi în locul pătrunderii virusurilor se determină unele modificări ale mucoasei. Ulterior agentul patogen pătrunde în sânge şi cu torentul sangvin se răspândeşte în ţesuturi şi organe. Tropismul enterovirusurilor către ţesutul nervos, muscular, celulele epiteliale şi determină maladia propriu zisă.

Perioada de incubaţie variază de la 2 până la 7 zile. Cu toate că sunt multiple variante în tabloul clinic al infecţiei enterovirale, ea se exprimă şi prin simptome generale. Maladia are un debut acut, uneori chiar brutal, cu ascensiune termică rapidă până la 39-40°C, cu cefalee, slăbiciune generală, greţuri, vome.

La examinare se determină o hiperemie a feţii şi sclerită moderată, uneori se mai observă o exantemă polimorfă, istmul faringian hiperemiat şi mărirea ganglionilor cervicali în volum, micropoliadenită. Curba termică mai frecvent are un caracter ondulatoriu, fiind legată de recidivele maladiei.

Multitudinea simptomelor clinice în infecţia enterovirală a permis de a subdiviza mai multe forme clinice în dependenţă de prevalarea complexului de siptome.

Angina herpetică. De rând cu alte simptome caracteristice pentru infecţia enterovirală la pacienţi mai apar dureri nepronunţate în gâtlej, mai ales la deglutiţie. Pe istmul faringian hiperemiat se ivesc nişte papule de culoare roşie, care rapid se transformă în vezicule. Ulterior peste 1-2 zile veziculele se sparg, lăsând nişte eroziuni cu depuneri surii, înconjurate de un val îngust de hiperemie, unde unindu-se între ele, formează nişte defecte mai întinse.

Aceste enanteme sunt localizate preponderent pe arcurile palatine, mai rar pe palatinul moale, uvulă şi amigdale. Respectiv se măresc în volum şi ganglionii limfatici submandibulari. Peste 4-7 zile eroziunile menţionate se epitetizează, dispărând fără urmă.

Mialgia epidemică (boala Bornholm) este provocată de virusurile Coxsackie din grupul B. Pe fundalul simptomelor de intoxicaţie generală apar dureri pronunţate şi chinuitoare în muşchii pectorali, abdominali, spinali şi de asemenea ale membrelor. Accesele de mialgii se menţin timp de 5-10 minute. Maladia poate avea o evoluţie ondulatorie, asociindu-se uneori cu meningita seroasă.

În caz de dureri pronunţate în cutia toracică poate fi dereglată respiraţia exterioară şi mai apare sughiţul. Frecvent durerile se localizează în muşchii abdominali, fiind dureroasă palparea abdomenului, însă simptomele de excitare a abdomenului rămân negative, ce dă posibilitatea de a exclude abdomenul acut.

Meningita seroasă s-a dovedit a fi o formă mai frecventă de infecţie enterovirală. Începând cu ziua 1 -3 a maladiei la bolnavi se ivesc semnele clinice de meningită (cefalea crescândă, rigiditatea muşchilor occipitali, vomă repetată, alte simptome meningiene). În lichidul cefalo-rahidian se determină o pleocitoză limfocitară moderată sau limfocitaro-neutrofilică cu nivelul glucozei şi a clorizilor în limitele normei.

Exantemă enterovirală (exantemă epidemică) poate fi ca un simptom în diverse forme clinice de infecţie enterovirală, însă în unele epidemii ea devine semnul principal. Peste 1-2 zile de la debutul maladiei pe fundalul febrei şi simptomelor de intoxicaţie apar erupţii polimorfe rozeolice sau rozeopapuloase, fiind localizate pe trunchi, faţă şi extremităţi.

Erupţiile pot avea mai multe variante: rujeoleforme, rubeoleforme, mai rar scarlatineforme sau peteşiale. Pe mucoasa cavităţii bucale mai frecvent se determină enanteme rozeolice, iar uneori-vezicule cu transformare în eroziuni şi ulcere mici sub formă de afte.

Varianta separată se consideră enantema (HFMK-Hand-Fuss-Mund-Krankheit) provocată de virusul Coxsakie din grupul A, care se caracterizează prin afectarea mâinilor, gleznelor şi a mucoasei cavităţii bucale. Pe degetele mâinilor şi picioarelor, de asemenea şi pe mucoasa obrajilor, pe limbă, uvulă apar vezicule înconjurate de o mică zonă de hiperemie, ulterior se formează afte.

Mielita enterovirală este mult asemănătoare cu forma paralitică de poliomielită. Totodată ea decurge mai uşor, având deplină restabilire a funcţiei motrice musculare. Numai uneori maladia decurge grav cu final letal.

Febra enterovirală se caracterizează printr-o evoluţie scurtă şi uşoară, fără semne de afectare a unor organe şi sisteme. Febra se menţine 1-3 zile, fiind asociată cu alte simptome generale a infecţiei enterovirale.

Conjunctivita hemoragică epidemică este provocată de enterovirusul tip 70. Maladia debutează cu apariţia durerilor oculare, fotofobie şi lacrimaţie, fiind mai întâi la un ochi, apoi la altul. La bolnavi se determină un edem al pleoapelor, o hiperemie conjunctivală cu mici hemoragii şi eliminări seroase sau seropurulente nepronunţate. Însănătoşirea are loc peste 7-14 zile.

Infecţia enterovirală poate să mai decurgă sub formă de infecţie respiratorie acută (cu sindrom de rinită, rino-faringită, laringită, iar la copii - cu dezvoltarea crupului) sau de infecţie intestinală acută (diareea enterovirală cu sindrom de gastroenterită acută). Gastroenterita enterovirală se manifestă printr-un debut acut cu o temperatură moderată până la 3 8°C, cu dureri abdominale sub formă de colică, vomă repetată, scaun lichid, frecvent, spumos, mai des de culoare verzuie, uneori cu mucus. În decursul unei săptămâni scaunul se normalizează şi bolnavul se vindecă. Se întâlneşte mai des la copiii de 1-3 ani.

Uneori infecţia enterovirală mai evoluează cu sindroamele de encefalită, tniocardită, pericardită, iar la nou-născuţi - cu encefalo-miocardită, care decurge mult mai grav. Dacă pacienţii în cauză nu se adresează la timp după ajutorul medical, maladia poate avea un final tragic.

Diagnosticul şi tratamentul infecţiei enterovirale se efectuează în secţiile de boli infecţioase sau în condiţii de policlinică. Diagnosticul clinic necesită confirmare prin metode virusologice şi serologice.

Măsurile de profilaxie generală prevăd:

* Depistarea şi izolarea precoce a bolnavilor;
* Respectarea regulilor de igienă personală;
* Efectuarea dezinfecţiei curente, iar în cazuri necesare şi a celei terminale;
* În colective de copii, unde sunt mai multe cazuri de boală, se instalează carantina de 14 zile;
* Copiii care au fost în contact cu bolnavii se vor examina de către medic zilnic cu măsurarea temperaturii.