metode de recuperare
b.f.t. in artroza gleznei
şi
labei piciorului
planul lucrarii
Partea I
I.Generalitaţi,definiţie,clasificare,date
epidemiologice.
II.etiopatologie-cauze,mecanisme,anatomie
patologică.
III.Criterii de susţinere a diagnosticului :
a.-examen
clinic-semne subiective si obiective.
b.investigatii
paraclinice-examen radiologic,probe de laborator
IV.Evoluţie si prognostic.
v.Tratament :
a.-tratament profilactic ;
b.-tratament igieno-dietetic ;
c.-tratament medicamentos;
d.-tratament ortopedico-chirurgical;
Partea a II-a
Tratament recuperator
B.F.T.-
I.Principiile şi
obiectivele tratamentului B.F.T.
II.Tratamentul prin
hidro-termoterapie(tehnică si efecte)
III.Tratamentul prin
electro-terapie(tehnică si efecte)
IV.Tratamentul prin
masaj :
a.-efectele fiziologice ale masajului ;
b.-descrierea anatomică a regiunii ;
c;-tehnica masajului;
d.-mobilizarea articulaţiilor(kinetoterapie);
e.-gimnastica medicală;
V.Terapie ocupaţionala.
VI.Tratament balneologic(ape minerale,nămoluri)
Partea I
I.Generalităţi-definiţie,clasificare,date epidemiologice.
Rematismul este o boală foarte veche.Putem spune că aceasta a apărut
odata cu apariţia omului pe pămînt. În privinţa
reumatismului,şi astăzi exista dispute intense cu privire la interesul
sau,probleme legate de aceste categorii de boli,nefiind nici pînă in prezent lămurite.
După indelungate cercetari si după ce au fost emise mai multe variante
reumatismul a fost clasificat astfel :
a.Bolile reumatismale –
-articulare şi viscerale cu caracter infecţios ;
-articulare cu caracter degenerativ ;
-articulare periferice cu caracter infecţios sau
degerativ ;
b.Manifestările de tip reumatic în alte boli :
-alargoze,colagenoze,afecţiuni neurologice ;
-osteocondropatii,boli de origine traumatică ;
-boli de origine psihică ;
În urma statisticilor efectuate asupra incidenţei reumatismului în diferite
stări s-a constatat că o mare parte din populaţie suferă de boli reumatismale,in
jur de 8-15%.
In ţara noastră unele statistici efectuate in 1982 arătau că afecţiunile
reumatice reprezintă 5-8% din morbiditatea generală.Reumatismul este strans
legat de condiţiile vieţii sociale iar de multe ori plătesc tribut in aceste
boli oameni tineri cu capacitate de muncă alterată, randament scăzut,forţaţi să
intrerupă adeseori munca.Reumatismul devine astfel un flagel social, fapt care
impune o profilaxie şi o terapeutică în afara celor individuale.
Definiţia artrozei :
Artrozele sunt afecţiuni reumatismale ale articulaţiilor mobile
(diartrodiale),caracterizate prin deteriorarea şi abraziunea cartilajului
articular ,precum şi prin leziuni hipertrofice ale extremităţilor osoase.
Clasificare
Artrozele pot fi:
-monoarticulare(uneori bilaterale)
-poliarticulare
Ele cresc ca frecvenţă paralel cu vîrsta, neinsoţite de semne generale şi
nici de leziuni extraarticulare, ele se traduc clinic prin dureri ,impotenţă
funcţională şi prin deformări articulare ,iar radiologic prin
pensarea spaţiului
articular ,osteofitoza,osteoscleroza subcondrală şi uneori zone circumscrise de
osteoporoză.
Date epidemiologice
Artrozele,răspîndite mai ales în zona temperată pot
avea o simptomatologie accentuată de schimbările meteorologice (dureri meteorologice)
Artrozele sunt boli ale vârstei mijlocii şi înaintate afectând ambele
sexe. Frecvenţa lor este extrem de mare la indivizii peste 50 de ani,examenul
radiologic evidenţiază la foarte mulţi subiecţi aspectele caracteristice
amintite,dar numai o parte din indivizi ( 5-15%)au simptome supărătoare,ceea ce
înseamnă că numai în acest caz poate fi vorba de artroză boală.
II. Etiopatogenie - cauze,mecanisme,anatomie
patologică.
În general alterările
cartilaginoase constitue un proces metabolic care începe după 40 de ani şi care
adesea nu poate fi asimilat cu îmbătrânirea cartilajului.
În afara denumirii de artroze, mai este folosit şi termenul de reumatism
degenerativ,ca şi cel de osteoartrită.
Reumatismul degenerativ prezintă două forme :
-primitive
-secundare
Cauze
Apar alterări cartilaginoase ,acestea constituind un proces metabolic care
incepe dupa 50 de ani.Aceste leziuni cartilaginoase sunt determinate de următorii
factori :
1. - factori mecanici :
-alterarea cartilajului poate fi produsă de o suprasolicitare datorită unei
repartiţii anormale a presiunilor articulare
-obezitatea :factor favorizant
al artrozelor prin mărirea sarcinii suportate de articulaţiile membrelor
inferioare şi ale coloanei lombare.
2. - factori traumatici:
-traumatismele importante ce determină fracturi ,luxaţii sau subluxaţii,
antrenează alterări ale cartilajului sau repartiţii noi ale presiunilor
articulare.
3. - factori endocrini şi metabolici :
-acromegalia
-menopauza
4. - factori inflamatori cronici :
-infecţii TBC osteoarticulare ;
-poliartrita reumatoidă ;
5. - alţi factori :
-imbătrînirea
Mecanisme
Artrozele piciorului
sunt în majoritatea cazurilor secundare unor:
a.
- traumatisme: fracturi vicios consolidate
ale calcaneului, ale scafoidului sau metatarsienelor.
b.
- tulburări statice : picior scobit,picior
plat,picior talus valgus, picior talus varus, picior genu varum, picior genu
valgum, malformaţii congenitale(sinostoze,condrodisplazii),sechele de
poliomielita .
c.
- artrite cronice:după puseurile inflamatorii
repetate cu leziuni ulcerative, deformaţii si incongruente articulare ale
poliartritei
reumatoide,
spondilartritei periferice sau gutei cronice.
d.
- osteonecroze ale astragalului,scafoidului,capului
metatarsului al doilea şi al treilea.
La factorii
etiologici menţionaţi se adaugă frecvent purtarea unei incălţăminţi
nefiziologice, care favorizează sau accelerează procesul degenerativ şi
decompasiunea funcţionala.
Artroza metatarso
-falangiană a degetului mare(halus rigidus), reprezintă cea mai frecventă
artroză a piciorului ( 60% din cazuri).Procesul artrozic interesează capul
primului metatarsian ,baza falangei proximale, a haluxului si cele doua sesamoide.
În majoritatea cazurilor este vorba de urmările unor traumatisme axiale ale
degetului mare ,boala Sudek ( algodistrofia posttraumatică
) , entorse metatarso -falangiene, reumatisme inflamatorii ( poliartrita
reumatoidă,artropatia psoriazică ), boli metabolice (guta), imobilizare
prelungită , hipermobilitatea şi lungimea exagerata a primei raze ( cu halux de
tip „Egiptean”), osteonecroza capului primului metatarsian ( care frecvent
evoluează spre halux rigidus ).
Anatomie patologică
În mod normal cartilajul
articular este supus unui proces , care este rezultatul activităţii
condrocitelor ( mai ales cele din zonele medii şi bazale) şi a celulelor
sinoviale .
În boala artrozică
,sub influenţa factorilor etiologici se modifică comportamentul condrocitelor. O
ipoteza patogenică ce interesează datele de mai sus, consideră că insulte
primare multiple şi deseori recunoscute , conduc la eliberarea din condrocite a
enzimelor proteolitice şi colagenolitice care degradează matrixul ,
proteogliconii şi colagenul mai ales în condiţiile unui cartilaj vârstnic.
Insuficienţa proceselor reparative permite dezvoltarea modificărilor
degenerative .
Evenimentele
inflamatoare ce pot apărea in mod pasager amplifică procesul distructiv.
Originea lor poate fi
uneori miocristalină prin eliberarea în cavitatea articulară a unor
cristale din structura osoasă (
hidroxipatia şi pirofosfat de calciu ) ce introduc o artrită nespecifică.
Formarea osteofitelor
( proliferări marginale pe os ) este al
doilea proces important al boli artrozice alături de degradarea cartilajului.
Relaţiile dintre cele
două fenomene nu sunt elucidate ; s-a sugerat că apariţia osteofitelor este
rezultatul proliferării vaselor de sânge in zonele cartilajului degenerat,ca
urmare a microfacturilor osului subcondral.
Osteofitele sunt
acoperite de cartilaj.
Ţesutul cartilaginos
normal este foarte activ , la nivelul său având loc următoarele procese:
-sinteza de acizi
dezoxiribonucleici
-sinteza acizilor
ribonucleici şi a proteinelor
-formarea substanţei
fundamentale
-fabricarea fibrelor
de colagen - viteza de reînnoire a ţesutului
cartilaginos articular este de 12 zile.
În ortoze,
metabolismul cartilajului este deprimat , sintezele amintite sunt deficitare .
Acest proces degenerativ face cartilajul friabil şi duce la formarea de fisuri
şi ulceraţii ; uzura cartilajului duce la dezgolirea osului subiacent , care
devine sediul unui proces de scleroza.
În artroza
constituită constatam:
-
leziuni cartilaginoase (cartilajul se desuamează , prezintă fisuri şi ulceraţii)
-
leziuni osoase ~proliferări osteofitice la periferia suprafeţei articulare,osteoscleroza
secundară .
Atingerea sinovială e
secundară şi tardivă, având o oarecare importanţă numai în anumite localizări.
~ III. Criterii de susţinere a diagnosticului ~
1.Examenul
clinic
Debutul bolii este
insidios ,sunt afectaţi indivizi de peste 40-50 de ani; uneori artrozele pot
apărea şi sub această vârstă , în cazul
în care există unii factori patogenici : traumatisme, malformaţii congenitale,
artrita, menopauza precoce prin castrare chirurgicală.
a. Semne
subiective
Simptomul principal
este durerea de tip mecanic care se intensifica prin mişcare şi oboseală
articulară şi se calmează prin repaos durerea nocturnă este foarte rar întâlnită
la artrozici se intensifică adesea cu prilejul schimbărilor meteorologice.
Limitarea funcţiilor
articulare care poate duce la o impotenţa mai mult sau mai puţin importantă
care este determinată de contractură musculară reflexă şi de modificările extremităţilor
osoase.
În artroze nu se
realizează niciodată anchiloze , care constituie apanajul artritelor )
poliartrita reumatoidă , artritele infecţioase).
b. Semne obiective
La examenul obiectiv
se constată existenţa crepitaţiilor fine şi
mai târziu a cracmentelor determinate de
mobilizarea activă sau pasivă a articulaţiilor interesate.
Deformarea şi mărirea
de volum a articulaţiilor sunt determinate de proliferările osteocartilaginoase
exuberante şi de asocierea unei hidartroze , datorită iritaţiei sinoviale chiar
în prezenţa unui revărsat sinovial .
Nu se constată semne
de inflamaţii caracteristice, datorită artritelor: căldura, tumefacţie,
exsudaţie, roşeaţa.
~ 2. Investigatii
paraclinice ~
a. Examenul radiologic
Cel mai precoce semn
radiologic este pensarea spaţiului articular (determinat de subţierea
cartilajului). Se adaugă cu timpul ascuţirea marginilor articulare şi a
structurilor intraarticulare (de exemplu: spinele tibiale), osteofitoza
(producţii osoase ce se dezvolta la periferia suprafeţei articulare) şi
osteoporoza (ce se traduce printr-o condensare osoasă subcondrală) ; în formele
evoluate se pot observa zone de osteoporoză sau chiar chisturi osoase.
În cazurile
incipiente aspectul radiologic este normal, iar pe de altă parte modificările
tipice nu sunt suficiente pentru diagnostic. Pentru aprecierea radiografiei
unei articulaţii este necesar examenul radiografic al articulaţiei pe partea
opusă pentru a putea sesiza - prin comparaţie -
pensarea spaţiului articular, osteofitoza,
osteoscleroza subcondrală şi uneori zone circumscrise de osteoporoză , modificări
discrete.
Diagnosticul diferenţial
se face cu artritele şi mai ales cu poliartrita reumatoidă. În artrite durerea
diferă de cea artrozică. Se poate observa o evoluţie spre anchiloza
articulaţiilor interfalangiene proximale care sunt afectate , se constată
prezenţa simptomelor generale şi a sindromului biologic de inflamaţie.
b.
Examenul de laborator
Testele biologice ale
inflamaţiei sunt totdeauna negative ;VSH, fibrinogenul, numărul de leucocite şi
formula leucocitară, electroforeza ,testul ASLO sunt normale, testul pentru fixarea latexului este negativ ,
anticorpii antinucleari lipsesc, testele de studiu ale metabolismului
fosfocalcic sunt normale.
Lichidul sinovial
extras din articulaţiile in care exista un revărsat (hidartroza), are
caracterele unui transsudat este un lichid clar , vâscos , sărac in celule (nu
depaseste cifra de 1500-2000 /mmc, cu predominanţa mononuclearelor , adesea
conţin fibre de cartilaj.
~ IV. Evoluţie şi pronostic ~
Artrozele au o
evoluţie lentă, cu accentuarea leziunilor de uzură cu perioade de intensificare
a durerilor şi a impotenţei funcţionale, alternând cu perioade lungi de
acalmie, remisiunile fiind spontane sau terapeutice.
Subliniem caracterul
meteorotrop al durerilor , ca şi posibilitatea unei artroze de a se însoţi
uneori de un discret proces inflamator , mai ales la nivelul genunchilor şi al
gleznelor.
Prognosticul
artrozelor este favorabil, el neducând niciodată la anchiloze sau la compromiterea
articulaţiei afectate (cu excepţia unor coxatroze, ce pot deveni invalidante),
însă sunt dureri persistente care la un moment dat pot nevroza bolnavul.
~ V. Tratament ~
a.
~Tratamentul
profilactic ~
Tratamentul
artrozelor îşi propune să lupte atât împotriva durerii a impotenţei funcţionale
şi a contracturii musculare cât şi împotriva deformărilor şi a agravării
degenerescenţei articulare. Tratamentul profilactic se adresează atitudinilor vicioase si tulburărilor de statică în cadru activităţii
profesionale ce pot favoriza procesele de uzură precoce .
Tratamentul curativ cuprinde măsuri de menajare a articulaţiilor şi
urmăreşte reducerea puseului dureros.Tratînd un artrozic este foarte
important a-l face a înţelege că suferă de o boală cronică care nu implică în
mod necesar o invaliditate permanentă.
b. ~Tratamentul igieno-dietetic ~
Tratamentul
igieno-dietetic urmăreşte în primul rând restabilirea echilibrului ponderal mai
ales când se poate face o legătură între supraponderare şi localizarea
ponderantă predominantă a bolii la nivelul articulaţiilor importante .Se
recomandă bolnavului un regim dietetic echilibrat format din proteine şi săruri
minerale, dietă hiposodată atunci când se face tratament cu antiinflamatoare
nesteroidiene pentru a preveni retenţia hidro-salină. De asemenea se recomandă
practicarea unei meserii adecvate , practicarea unor sporturi uşoare executând
mişcări din cadrul gimnasticii medicale. Acest ultim lucru constă într-un dublu
avantaj …pe deoparte consumul de energie cu aportul caloric si tonifierea
grupelor musculare deoarece este necesar pentru asigurarea repartizării
adecvate a sarcinilor de pe întreg ansamblul aparatului locomotor.
b.
~Tratamentul
medicamentos ~
Unele medicamente
acţionează asupra proceselor degenerative (tratament etiologic), altele combat
durerea şi fenomenele inflamatorii asociate ,altele îndepărtează spasmul
muscular .
·
~Tratament de îmbunătăţire a troficităţii
ţesutului osteocartilaginos ~
-preparatele pe bază
de iod si sulf (iozinol soluţie în doză de 10-20 picături/2-3-ori/zi
-Odinart
sau Soiodin fiole , injecţii intramusculare 1 fiolă /2 zile
-Estradiol poate fi
utilizat în tratamentul artrozelor care apar după instalarea menopauzei
- unele enzime
(catalaza tisulară –Optidase) au un efect favorabil in special în formele puţin
sau moderat evoluate.
·
~Tratamentul durerii şi a fenomenelor
inflamatoare ~
-Substanţele
analgetice sunt utile pentru înlăturarea suferinţelor bolnavului cu artroze; trebuie
avut în vedere faptul extrem de important că dacă aceste medicamente înlătură
durerea, există pericolul ca bolnavul să-şi suprasolicite articulaţiile afectate
ale căror leziuni distructive progresează mai rapid în aceste condiţii.
Principalele
medicamente analgetice si antiinflamatoare folosite în tratamentul artrozelor
sunt :
-Aspirina -doză 3 g/24 ore .Efectul iritant digestiv
este înlăturat prin realizarea unor preparate tamponate sau sub formă de
drajeuri enterice.
-Indometacinul
-cel mai util medicament
antireumatic pentru bolnavii artrozici,dintre antiinflamatoarele recente
nesteroidiene.
-Fenilbutazona - analgezic şi antiinflamator puternic ,pe
care-l rezervăm numai perioadelor evolutive de acutizare a artrozelor ,ca
tratament de atac de scurtă durată .
Relaxantele
musculare
–înlăturarea spasmului constituie un obiectiv important al tratamentului
artrozelor .Repaosul la pat ,aplicaţiile de căldură ,masajul şi exerciţiile
fizice contribuie la realizarea acestui obiectiv ;pot fi utile şi unele
medicamente ( relaxante musculare) ca Diazepam
3-4 / zi ,Clorzoxazon 3 / zi .
c.
~Tratamentul fizic ~
Căldura este utilă
prin acţiunea pe care o are de a combate spasmul muscular şi micile reacţii
inflamatorii asociate procesului degenerativ. Căldura umedă
(împachetări cu parafină )este mai activă decît cea uscată .
Rongenterapia nu o
recomandăm ca pe un tratament de rutină; ea trebuie rezervată numai artrozelor
încălzite însoţite de dureri mari ce nu cedează la tratamentul analgezic şi
antiinflamator medicamentos şi nici la mijloacele de fizioterapie amintite .
Cultura
fizică medicală efectuată progresiv şi fără a solicita excesiv
articulaţiile afectate , previne sau corectează hipotrofia musculară ,
contribuind alături de celelalte mijloace la înlăturarea spasmului .
Curele balneare mijloc eficace de înlăturare a durerilor şi
de
îmbunătăţire a mobilităţii bolnavilor
cu artroze ,fără a putea opri însă evoluţia generală a bolii care constă în
accentuarea progresivă a leziunilor osteocartilaginoase .
Masajul efectuat după aplicaţiile calde poate
constitui un factor terapeutic valoros; masajul trebuie făcut cu blândeţe la
nivelul articulaţiilor dureroase şi cu mai multă insistenţă pe musculatura din
vecinătate , pentru a evita hipotrofia acesteia .
d. ~Tratamentul
ortopedico-chirurgical ~
Tratamentul
ortopedico-chirurgical poate fi
precoce , având drept scop să corecteze unele malformaţii(ex. subluxaţia
coxofemurală congenitală ) sau tardiv, când artroza este constituită , pentru a
înlătura durerea şi a ameliora troficitatea locală sau pentru a înlocui
extremităţile articulare deteriorate .
partea a-II-a
Tratamentul
recuperator B.F.T.
I. Principiile şi obiectivele tratamentului B.F.T.
Balneofizioterapia
ocupă un loc important în cadrul terapiei complexe, deoarece se adresează
organismului uman cu acei factori care , în procesul dezvoltării evolutive , au
avut o influenţă favorabilă sau defavorabilă asupra acestuia condiţionată de
intensitatea lor şi de caracterul
mecanismelor speciale de adaptare.
Mecanismele
balneofizioterapiei de stimulare şi reglare a organismului uman sunt realizate
pe 3 căi:
a.
- calea nervoasă
b.
- calea neuroendocrină
c.
- calea umorală
Dintre aceste 3 căi
cea mai importantă este calea nervoasă avînd la bază actul reflex .
Balneofizioterapia
este de fapt o ramură a medicinii generale care foloseşte în scop terapeutic
agenţi fizici naturali şi artificiali ,agenţi care pot ridica capacitatea de
apărare nespecifică a organismului.
În cadrul
balneofizioterapiei avem de a face cu numeroase boli de cauză necunoscută ;
tratamentul balnear este un tratament de simptom ,este un tratament patogenic
iar în cazul bolilor cunoscute tratamentul este etiologic .
Balneofizioterapia
cuprinde următoarele ramuri:
·
-Hidrotermoterapia
·
-Electroterapia
·
-Balneoterapia
·
-Masajul şi mecanoterapia
·
-Kinetoterapia şi gimnastica medicală
·
-Helioterapia
·
-Climatoterapia
·
-Pneumoterapia
·
-Talazoterapia
·
-Inhalaţiile
În general
tratamentul cu agenţi fizici are influenţă favorabilă asupra artrozelor primare
, iar dintre formele secundare asupra celor de natură endocrină ; celelalte
forme secundare vor beneficia numai în îndepărtarea sectorului care le
întreţine.
Obiectivele
tratamentului balneofizical impune combaterea proceselor iritative şi reactive
secundare , uneori cu caracter inflamator , îmbunătăţirea metabolismului local
şi general, îmbunătăţirea tonusului muscular periarticular cu păstrarea
capacităţii funcţionale a articulaţiei şi oprirea procesului distructiv.
II. Hidrotermoterapia –tehnică şi
efecte
Hidrotermoterapia reprezintă
aplicarea de căldură locală care ameliorează circulaţia de aport şi de
întoarcere , măreşte tonusul muscular ameliorând mobilitatea articulară.
Sindromul dureros este combătut prin aplicaţii calde dar şi umede ce se fac sub
forma unor comprese sau împachetări. Astfel compresele sunt mai cele simple şi
mai rapide proceduri ale hidroterapiei, acţiunea compreselor calde fiind
antispastică , analgezică , hiperemiantă şi are rol rezactil. Împachetarea cu
nămol constă în aplicarea pe o regiune limitată (regiunea gleznei şi a labei
piciorului ) sau pe zone mai întinse ( întreg piciorul ).
Materialele
necesare
sunt: -o canapea ,o pătură , o pânză impermeabilă ,un cearceaf ,o compresă , un
duş , un termometru şi un ceas semnalizator .
Tehnica de
aplicare
-se aşează pătura pe pat , apoi pânza impermeabilă şi apoi cearceaful. Nămolul
este pregătit la temperatură precisă prin încălzire cu aburi sau cu apă
fierbinte. Se pune pânza impermeabilă apoi se acoperă cu nămol într-un strat de
2-3 cm, apoi se pune cearceaful. Bolnavul este invitat să se aşeze cu partea
sau cu regiunea pe care vrem să o împachetăm peste acel strat de nămol încălzit
. Se aplică repede nămolul pe toate
feţele ( posterioară, anterioară, şi părţile laterale ale regiunii ). Se
înveleşte cu pânza impermeabilă apoi cu cearceaful , iar după aceea cu pătura. Se aplică o
compresă rece la cap pentru evitarea congestiei cerebrale. Temperatura la care
se poate aplica nămolul oscilează între 38-40 de grade. Durata împachetării
este între 20-40 de minute. După terminarea procedurii bolnavului i se va
aplica un duş călduţ.
La fel de benefică
este şi împachetarea cu parafină care se aplica după aceiaşi metodă ca nămolul
, având ca scop şi acţiune excitarea nervilor cutanaţi , formarea de chistamine
şi creşterea permeabilităţii automate.
Băile cu nămol –sunt aplicaţii generala de nămol care se realizează în
căzi.
Materiale necesare –două căzi din lemn
,faianţă sau beton cu capacitate de 250 litri, instalaţie de duş, comprese,
termometre ceas semnalizator şi o pernă de cauciuc.
Tehnica de
aplicare - se pregăteşte una din căzi cu amestec de apă
şi
nămol, într-o concentraţie ce creşte
progresiv de la 15 la 25 %; se
încălzeşte la o temperatură de 36-46
de grade, în funcţie de indicaţia dată. Bolnavul este invitat să se aşeze în
cada astfel pregătită, durata procedurii fiind de 15-40 de minute. Cantitatea
de nămol din baie creşte progresiv , în sensul că bolnavul a început cu o baie
pe jumătate, apoi de trei sferturi, iar după aceea se indică baia completă,regiunea
precordială rămânând descoperită. Capul pacientului se sprijină pe o pernă sau
pe un termojan. Pe tot parcursul procedurii bolnavului i se aplică o compresie
rece pe frunte. După terminarea procedurii
bolnavul face o baie de curăţenie (după ce i s-a îndepărtat în prealabil
nămolul )sau un duş cald la o temperatură de 37-38 de grade. După baie bolnavul
se odihneşte cel puţin o oră într-o cameră special amenajată.
Ungerile cu nămol simplu ( nediluat ) –aceste proceduri sunt
aplicate cel mai mult pe Litoral ( Eforie-nord, Techirghiol, Eforie-sud )sau pe
lângă lacurile sărate din Transilvania ( Cîmpia-Turzii).
Tehnica de
aplicare -bolnavul este complet dezbrăcat , se expune
la soare câteva minute până i se încălzeşte tegumentul , apoi se unge cu nămol
pe tot corpul sau numai pe regiunile dureroase , în special la nivelul
articulaţiilor. Se expune din nou la soare timp de 30-60 minute până se usucă
nămolul. În acest interval de timp va purta o compresă rece pe frunte , iar
după ce se usucă nămolul acesta va face o baie în lac sau în mare,după care se
va odihni circa 60 minute.
Baia Kinetoterapeutică -este o baie
caldă in care sunt asociate mişcări pentru toate articulaţiile. Se efectuează
într-o cadă sau bazin cu apă la temperatura de 37-38 de grade. Bolnavul este
invitat să intre în cadă sau bazin este lăsat 5 minute să se obişnuiască cu
apa, după care împreună cu kinetoterapeutul va executa mişcări pentru toate
articulaţiile. Se trece la membrul inferior afectat. Manevrele se continuă la
apoi la membrele superioare pornind de
la degete , apoi se trece la mobilizarea trunchiului şi la mişcări ale coloanei
vertebrale. Toate aceste mişcări se fac într-o perioadă de timp relativ scurtă 15-25 minute. Apoi bolnavul stă în repaus
după care este rugat să repete singur mişcările imprimate de kinetoterapeut.
Baia Kinetoterapeutică durează 25 – 35 de minute după care bolnavul este lăsat
să se odihnească. Această baie se poate executa şi pe segmente limitate, în
cazul nostru numai pentru laba şi glezna piciorului, mişcări efectuate într-o
cădiţă mică de picior ,scopul fiind o mai bună circulaţie şi o miorelaxare a
vaselor de sânge şi a vaselor limfatice.
Baia de soare - prin această
baie se înţelege expunerea totală sau parţială a corpului la acţiunea razelor
de soare
Materiale
necesare - un spaţiu special amenajat acoperit cu
umbrelă
de protecţie sau pălărie de pânză, o
găleată, un prosop şi o altă găleată cu apă rece în care să se poată înmuia o
compresă care se foloseşte pentru capul bolnavului pentru evitarea congestiei
cerebrale ( insolaţie ).
Tehnica de
aplicare - expunerea corpului
la soare se face luând în considerare vârsta bolnavului , starea fiziologică şi
stadiul afecţiunii. Este bine ca înainte de a indica această baie să se
cunoască sensibilitatea bolnavului la ultraviolete. În funcţie de aceasta vom
indica timpul de expunere , acesta variind în funcţie de anotimp şi de factorii
meteorologici, expunerea făcându-se progresiv atât ca suprafaţă cât şi ca
durată. Orientativ se începe cu expuneri de 3-5 minute intercalate de pauze de
15 minute la umbră. Durata creşte progresiv cu 2-3 minute până în ziua a treia.
În zilele următoare se creşte cu câteva minute ajungând la 2 ore pe zi. Timpul
indicat pentru expunere este 7-10 dimineaţa şi 15-18 după amiază. Poziţia în
timpul băilor de soare este bine să fie în decubit ( ventral sau dorsal ).
Iradierile se fac uniform pe toată suprafaţa corpului. Bolnavul va purta o
pălărie de protecţie sau o compresă cu apă rece pe cap pentru a evita insolaţia
iar în timpul expunerilor prelungite va uda mai des compresa. Baia se încheie
cu o procedură de recuperare în funcţie de starea bolnavului, va putea fi o
baie de mare sau lac, un duş sau o baie cu apă încălzită la soare.
Băile radioactive - sunt
produceri parţiale sau generale al căror efect se bazează pe prezenţa în apă a
unor izotopi radioactivi. Cel mai frecvent se foloseşte radiul cu produsul
rezultat din dezintegrarea lui radanul.
Materiale
necesare –
o cadă de dimensiuni obişnuite, dispoziţia pentru pregătirea soluţiei radan
necesară pentru baie şi sticla specială cu sifon pentru introducerea radanului in
baie.
Mod de
pregătire –
se pregăteşte într-un laborator special soluţia cu concentraţie mare de radan
rezultat din dezintegrarea radiului. Din această soluţie , odată pe săptămână ,
se pregăteşte o concentraţie mai mică necesară băilor din care se ia zilnic o
anumită cantitate. Această cantitate este introdusă cu ajutorul unui dispozitiv
special sub apa din baie. Baia se pregăteşte la temperatura de 35-36 de grade,
durata variind între 10-30 minute. Concentraţia radanului din baie poate fi
cuprinsă între 50-400 de unităţi. Se mai pot face duşuri : aceste duşuri sunt
duşul masaj şi duşul subacval,acţiunea lor bazându-se pe factorul
termic şi mecanic, efectul fiind unul
hiperemiant rezactil tonizant.
Climatoterapia
– această
procedură se face bolnavilor cu artroză pe fond de climateriu, le vor fi
indicate climatele sedative în regiunea de dealuri sau cea subalpină. Climatul
de litoral excitant nu este suportat de această categorie de bolnavi.
Cura
balneoclimaterică poate fi utilă dacă:
1.
în alegerea staţiunilor ne vom orienta după
reactivarea bolnavului şi boala asociată;
2.
în sensul acesta vom indica băile sărate ,
ionizante de tip Bazna şi Govora , băile sulfuroase din Herculane(tratamentul
balnear făcându-se toată viaţa);
3.
în funcţie de substanţele pe care le conţin
apele minerale :Băile Felix (băi oligometalice slab mineralizate şi radioionice
),Pucioasa Vulcană (băi termale şi sulfuroase ), Govora ( băi sulfuroase şi
sărate ), Sovata, Amara şi Litoral ( Eforie şi Techirghiol băi sărate şi nămol
).
III. Electroterapia - tehnică şi
efecte
Reprezintă terapia
prin care se foloseşte curentul electric în scop terapeutic. Medicina fizică
modernă a adus ameliorări tehnologice remarcabile , care recurg la aparate de
electroterapie computerizate , ce permit metode de stimulare a structurilor cu
excitabilitate specifică cu o varietate largă de curenţi electrici de joasă şi
medie frecvenţă. Pe de altă parte , au fost ameliorate bazele ştiinţifice ale
electroterapiei prin care sa mărit credibilitatea acestui domeniu clasic al
terapiei fizicale.
Efectele
electroterapiei - Terapia cu agenţi fizici urmăreşte creşterea
rezistenţei organismului. Ea trebuie administrată simultan sau succesiv după
terapia medicamentoasă. Tratamentul balneofizioterapeutic este un tratament
simptomatic şi va fi aplicat în funcţie de simptomele artrozice ale gleznei şi
labei piciorului în acest caz.
Printre efectele
principale enumerăm:
·
- stimularea electrică a muşchilor cu
inervaţie păstrată, în maniera fiziologică, cu posibilităţi de menţinere a
tonusului şi forţei musculare , iar în cazul unor stimulări viguroase , cu
efecte de creştere a forţei de
contracţie;
·
- stimulare electrică eficientă a muşchilor
denervaţi cu scopul menţinerii tonusului şi metabolismului lor pe durata
necesară până la realizarea procesului de reinervare eficientă şi reluarea
funcţiei;
·
- stimularea cu frecvenţe adecvate pentru
modularea durerilor
acute şi cronice şi obţinerea unor
electroanalgetice;
·
- stimularea cu parametri adecvaţi a
musculaturii netede vasculare sau a organelor viscerale tubulare pentru
modularea funcţiilor lor ( efecte vasodilatatoare, creşterea mobilităţii
tubului digestiv ).
·
-
realizarea prin curenţi unidirecţionali ( curent galvanic, curenţi cu impulsuri
de joasă frecvenţă sau forme redresate ale curenţilor alternativi ), a unor
efecte de pătrundere transcutanată a unor substanţe farmacologice în formă
ionizată ( ionoforeză ).
·
- efecte termice obţinute cu unde
electromagnetice de înaltă frecvenţă.
Printre
tehnicile de tratament cu ajutorul curenţilor electrici recomandăm:
Galvanizarea - această procedură foloseşte curentul
continuu. Electrozii sunt plăci metalice din plumb laminat , de diferite
dimensiuni , în funcţie de regiunea anatomică de tratat şi de efecte de
polaritate. La nivelul gleznei şi a labei piciorului se folosesc electrozi
dreptunghiulari cu măsuri mai mici. În funcţie de măsurile terapeutice, pentru
efectul analgezic , electrodul pozitiv este cel activ şi are măsuri mai mici
decât cel negativ. Aplicarea electrozilor la pacient se face transversal adică
electrozii sunt aşezaţi de o parte şi de alta a piciorului. În mod obligatoriu
trebuie folosit un strat izolator , o compresă udă care trebuie spălată după fiecare utilizare , între
electrod şi tegument. Intensitatea curentului este strâns legată de
sensibilitatea şi de toleranţa pacientului, de evoluţia artrozei şi de durata aplicaţiilor.
Durata unei galvanizări simple este de aproximativ 30 minute iar numărul
şedinţelor şi ritmul acestora este de 10
– 18 şedinţe zilnice.
Ionizarea -
această procedură reprezintă introducerea in organism a unor diferite
substanţe medicamentoase cu acţiune antireumatică sedativă şi decontracturantă,
cu ajutorul curentului continuu. Pentru artroza gleznei şi a labei piciorului
se foloseşte Fenilbutazona, Diclofenacul gel, Diclasiniu şi Calciu. Evoluţia
acestor unguente constă în faptul că ele se îmbibă în stratul hidrolifer de sub
electrodul activ. De aici aceasta migrează prin tegumentul intact , prin
orificiile glandelor sudoripare şi sebacee către polul opus, ajungând astfel în
interiorul organismului de unde ionii medicamentoşi sunt preluaţi de reţeaua
limfatică generală.
Tehnica de
aplicare a ionoforezei este diferită de galvanizarea simplă prin faptul că se
îmbibă stratul hidrofil cu o soluţie medicamentoasă in loc de apă.
Polul activ
este dependent de încărcarea electrică a soluţiei medicamentoase. Substanţele
încărcate pozitiv ( cationi ) se vor pune întotdeauna la polul pozitiv adică
anod iar substanţele încărcate negativ ( anioni ) se vor pune la catod adică la
polul negativ. Aceste substanţe medicamentoase folosite se pot dilua preferenţial
cu apă distilată, apa fiind cel mai bun electrolit. Concentraţia de ioni
trebuie să fie cât mai mică, încât disocierea electrolitică este cu atât mai puternică cu cât soluţia este mai
diluată.
În afara
galvanizării, curentul continuu se mai foloseşte şi în formele curentului
diadinamic pentru a avea un efect trofic analgezic, iar formele acestui curent
pentru boala artrozică sunt:
·
- difazatul fix - care este inhibitor al
sensibilităţii şi mobilităţii articulare;
·
-
monofazatul fix de o singură alternativă – este inhibitor , lent dar mai
stabil decât difazatul fix, inhibă mobilitatea şi completează acţiunea
difazatului fix;
·
-
perioada scurtă - are acţiune excitomotorie de scurtă durată şi poate fi
inhibitor prin prelungirea timpului de aplicaţie;
·
- perioada
lungă – are acţiune antalgică
·
-
monofazatul intermitent – are acţiune excitomotorie;
Mai pot fi folosite
ca tratament prin electroterapeutic împotriva artrozelor primare, dar nu cu un
rezultat foarte spectaculos , şi ultrasunetele, care au rol de a înlătura
eventualele depuneri osoase la nivelul articulaţiilor gleznei sau a labei
piciorului,undele scurte cu efect termic şi antalgic , curenţii de medie
frecvenţă ( nemectronul ) cu acţiune favorizantă asupra tulburărilor trofice,
acţionând împotriva contracturilor musculare, producând o vasodilataţie şi o
acţiune antispastică, unda de înaltă frecvenţă aplicată sub formă de diatermic
care este legată în special de factorul termic cu foarte bune rezultate în
alergiile artrozice. Activarea circulaţiei se face prin aparatele ce produc ultraviolete
şi infraroşii. In concluzie electroterapia acţionează asupra simptomatologiei
locale şi neuromusculare.
IV. Tratamentul prin masaj
1.
Efectele
fiziologice ale masajului
prin masaj
se înţelege o serie de manevre manuale variate sau cu ajutorul unor echipamente
mecanice, aplicate sistematic la suprafaţa organismului, in special asupra
ţesuturilor moi, în scop terapeutic.
Masajul
manual clasic , care î-şi păstrează pe deplin valoarea şi indicaţiile sale
largi în domeniu profilaxiei ,terapiei şi recuperării bolilor reumatice, i s-a
adăugat în ultimele decenii forme de masaj cu adresabilitate specifică pentru
ţesutul conjunctiv, pentru anumite zone (masajul segmentar, sau masajul
periostal ) sau aplicaţii de presiuni punctiforme pe punctele nervoase ori pe
punctele tradiţionale chinezeşti ( presopunctură sau acupunctură , reflexologie
, auriculopatie ).
Efectele
masajului sunt numeroase , cu fundamentare ştiinţifică diferită , dificil de
selecţionat după criterii mai riguroase.
Efectele
fiziologice se referă la diferite sisteme asupra cărora se exercită acţiunile
mecanice ale masajului şi mecanismele reflexe produse prin stimulii respectivi:
·
- stimularea circulaţiei
periferice la nivel anterior , cu efecte hiperemice cutanate (prin stimularea
mecanică a mastocitelor, care eliberează substanţe de tip histaminic ce produc
vasodilataţie în arteriolele superioare). În muşchiul cu contracturi reflexe la
durere sau după efort sunt dovedite efecte favorabile după manevre sedative şi
analgetice.
·
- efectele asupra ţesutului
conjunctiv în condiţii patologice (fascii , aderenţe musculare, zone indurate,
cicatrice posttraumatice ) sunt remarcate de numeroşi autori, mai ales după
tehnici viguroase de masaj ( fricţiune ).
·
- efectele antialgice ale
masajului clasic şi reflex sunt menţionate atât de bolnavi , cât şi de studii
controlate. Au fost invocate mecanisme reflexe, mecanisme de control al porţii
la nivel medular dar şi modulări ale durerii prin sistemul endorfinic.
·
-
efectele psihologice ale masajului nu pot fi neglijate, aprecierile
subiective ale bolnavilor fiind de obicei deosebit de favorabile.
Acţiunile
masajului pot fi locale(acţiune sedativă, acţiune hiperemiantă locală –înroşirea
tegumentului – şi înlăturarea lichidelor interstiţiale cu accelerarea
proceselor de resorbţie în regiunea masată), sau generale (stimularea
funcţiilor aparatului circulator şi respirator, creşterea
metabolismului, efecte
favorabile asupra stării generale a bolnavului cu îmbunătăţirea somnului,
înlăturarea oboselii musculare şi efectul reflex al organismului.
Contraindicaţiile
procedurilor prezentate anterior sunt constituite din următoarele boli: - boli infecţioase, tuberculoase,
hipotermitele parazitare, boli vasculare ( osteoscleroza, tromboflebitele ),
deasemeni inflamaţiile acute ale organelor abdominale(ulcerul gastric şi
cancerul abdominal).
2. Descrierea anatomică a regiunii
Glezna şi laba
piciorului se deprind împreună deoarece formează o unitate morfofuncţională.
Articulaţia gleznei se face între oasele gambei şi primul tarsian –astragalul.
Oasele gambei – tibia
şi peroneul – partea distală a acestor două oase se articulează direct cu
primul os care intră în componenţa piciorului – astragalul – situat deasupra calcaneului
şi care intră între cele două maleole (tibială şi peronială).
Oasele piciorului –
sunt în număr de 25 – dispuse în 3 grupe:
·
- tarsiene;
·
- metatarsiene;
·
- falange;
Tarsienele – sunt în
număr de 7 oase, dispuse pe două rânduri – unul anterior şi celălalt posterior.
Rândul posterior are în componenţă 2 oase – astragalul şi calcaneul, rândul
anterior format din 5 oase – scafoid, cuboid şi 3 oase cuneiforme.
Metatarsienele – 5
oase numerotate de la 1 la 5, metatarsianul 1 corespunzând degetului mare (halucelui),
iar metatarsianul 5 corespunzând degetului mic.
Falangele sunt în
număr de 14 oase câte 3 pentru fiecare deget cu excepţia halucelui care este
format numai din 2 falange, una proximală şi alta distală. Toate celelalte
degete prezintă şi câte o falangă medie. Falangele distale sunt purtătoare de
unghii.
Muşchii prezenţi în
zona gleznei sunt atât muşchii gambei cât şi muşchii piciorului propriuzis.
Muşchii gambei se
împart în 3 grupe:
a. - grupul anterior
reprezentat de:
4.
muşchiul tibial anterior cu inserţie de
origine pe condilul lateral al tibiei şi inserţia terminală pe baza primului
tarsian.
- muşchiul extensor lung al halucelui cu
inserţie de origine pe faţa medială a peroneului în treimea mijlocie şi
inserţia
terminală pe a doua
falangă a halucelui
- muşchiul extensor
lung al degetelor cu inserţie de origine pe capul peroneului şi pe condilul
lateral al tibiei şi inserţia terminală pe falanga a doua şi a treia a
degetelor 2,3 şi 5.
b.
- grupul lateral reprezentat de:
- muşchiul peronier
lung cu inserţie de origine pe capul peroneului şi pe faţa sa laterală iar
inserţia terminală pe baza primului metatars şi pe primul cuneiform.
- muşchiul peronier
scurt cu inserţie de origine pe faţa laterală a peroneului iar inserţia
terminală pe tuberozitatea metatarsului 5.
c.
- grupul posterior – aceşti muşchi sunt dispuşi în planuri:
- în planul superficial găsim:
- muşchiul gastrocnemian
cu inserare de origine pe faţa cutanată a condilului femural iar inserţia
terminală se face prin tendonul lui Ahile – tendon calcanear care se inseră pe
calcaneu.
- muşchiul solear cu
inserare de origine pe tibie şi peroneu de unde coboară printre aceste două
oase făcându-şi inserarea terminală împreună cu gastrocnemianul prin tendonul
lui Ahile pe calcaneu.
- muşchiul plantar cu
inserţie de origine pe condilul lateral al femurului iar inserţia terminală se
face prin intermediul tendonului lui Ahile tot pe calcaneu.
- în planul profund găsim:
- muşchiul popliteu
este muşchi scurt de formă triunghiulară situat în prelungirea fosei poplitee
cu inserarea de origine pe condilul lateral al femurului iar inserţia terminală
pe faţa posterioară a tibiei.
- muşchiul flexor
lung al degetelor cu inserţie de origine pe faţa posterioară a tibiei iar
inserţia terminală pe degetele 2,3,4 şi 5.
- muşchiul tibial
posterior cu inserţie de origine pe membrana interosoasă şi pe părţile
învecinate a celor două oase (tibia şi peroneul) iar inserţia terminală pe
oasele tarsiene şi metatarsiene.
- muşchiul flexor
lung al halucelui cu inserţie de origine pe faţa posterioară a peroneului iar
inserţia terminală pe falanga a doua a halucelui.
Muşchii piciorului propriuzis sunt:
a .- muşchiul extensor scurt al degetelor cu inserţie de
origine pe faţa superioară a calcaneului de unde se împarte în trei fascicule
ce îşi fac inserarea terminală pe degetele 2,3 şi 4.
b .- muşchiul extensor scurt al halucelui cu inserţie de
origine cât şi cea terminală este comună cu a muşchiului extensor scurt al
degetelor.
c .- muşchiul abductor al halucelui – muşchi pe faţa
plantară a piciorului.
d .- muşchiul flexor scurt al halucelui cu inserţie de
origine pe cuboid şi pe cele trei cuneiforme iar inserţia terminală pe baza
falangei proximale a halucelui.
e .- muşchiul adductor al halucelui.
f .- muşchiul abductor al degetului mic.
g .- muşchiul flexor scurt al degetului mic.
h .- muşchiul flexor scurt al degetelor.
i .- muşchiul pătratul plantei.
j .- muşchii interosoşi – situaţi în cele patru spaţii
interosoase metatarsiene.
3. Tehnica
masajului
Masajul clasic
cuprinde cinci manevre fundamentale care se aplică pe ţesuturile moi
accesibile:
·
- netezirile sau eflueraj;
·
- frământarea sau petrisajul;
·
- baterea sau tapotamentul;
·
- fricţiunile;
·
-
vibraţiile;
Netezirea şi
vibraţiile au efecte predominant sedative şi vibraţiile au efecte predominant
sedative şi relaxante musculare iar tapotamentul şi fricţiunile au efecte
predominant excitante.
Netezirea şi
fricţiunile sunt utile şi pentru detectarea tonusului anormal al unor ţesuturi
şi a zonelor sau punctelor dureroase. Manevrele de fricţiune cu presiune
discontinuă asupra muşchilor au efect de pompă asupra circulaţiei de întoarcere
a sângelui şi a limfei.
În masajul gleznei şi
a labei piciorului se începe cu netezirea. Bolnavul va sta în decubit dorsal la
marginea patului; acest masaj se execută cu ambele mâini după care se face o
presiune în regiunea perimaleolară şi apoi începem cu fricţiunea înconjurând
articulaţia
tibiotarsiană, această manevră începe
cu tendonul lui
Ahile până la
maleola
externă apoi pe faţa dorsală a gleznei şi apoi ne întoarcem.
Masajul piciorului propriuzis cuprinde:
a. – masajul degetelor;
b. – masajul feţei dorsale a piciorului;
c. – masajul plantar;
Masajul degetelor – se începe cu netezirea degetelor de jos
în sos, se ia fiecare deget în parte urmat de presiuni şi frământări sub formă
de mîngîieturi cu două deget, se fac fricţiuni laterale şi anteroposterioare a
articulaţiilor interfalangiene insistându-se mai ales pe haluce la nivelul
articulaţiei metatarso-falangiene.
Se trece apoi la masajul feţei dorsale a piciorului prin
neteziri cu palmele întinse, se merge în sus pe regiunea dorsală a piciorului
şi se înconjoară maleolele cu mişcări circulare de câteva ori; se mai pot face
cu două degete pe tendoanele metatarsiene, între două degete luând fiecare
tendon ; se execută uşoare frământări ale fiecărei teci tendinoase în parte
prin mişcări laterale; peste tendoane se mai pot face fricţiuni , vibraţii
uşoare şi încheiem cu netezirea.
Masajul plantar – bolnavul va sta în decubit ventral în
uşoară flexie a gambei pe coapsă. Se ţine partea dorsală a piciorului cu
mâinile; se începe cu netezirea executată cu faţa palmară sau cu degetele
flectate (netezirea pieptene); frământările se execută cu două degete, police
şi index, pe bazele musculare externe şi mijlocii, mai puţin pe cea internă,
apoi se efectuează geluirea care este executată pe toată articulară; se execută
apoi fricţiunea cu cotul degetelor şi se insistă în special pe aponevroza
plantară; se execută apoi tapotamentul care se face cu pumnul sau cu partea
cubitală a mâinii şi se încheie cu vibraţii şi neteziri pe întreaga regiune.
3. Mobilizarea articulaţiilor – Kinetoterapia
Exerciţiile kinetice urmăresc
: - viteza, creşterea amplitudinii în articulaţiile respectiv afectate şi
tonifierea musculaturii.
În artrozele membrelor inferioare, exerciţiile
libere au la bază mişcările de prehensiune, stimulii senzoriali din talpa
piciorului în momentul mişcărilor au un rol foarte important în recuperare.
Absenţa unor fenomene inflamatoare permite o gamă variată de exerciţii.
În cazurile în care
se prezintă dureri articulare foarte mari în cazul imobilizării articulaţiei
sau a halucelui paralel cu medicaţia antiinflamatoare se renunţă la exerciţii
şi se recomandă repaus la pat după care reîncep exerciţiile dar la un ritm
scăzut.
O atitudine similară
se poate adopta în cazul în care manifestările artrozice sunt însoţite de
senzaţii dureroase
Kinetoterapia activă
este timpul principal al programului terapeutic care trebuie să asigure o
reechilibrarea raporturilor forţelor musculare. Tehnica de lucru este analitică
şi globală şi vizează următoarele aspecte importante:
-
tonifierea muşchiului gambier posterior şi
anterior, muşchiului flexor propriu al halucelui – cu rol antivalgus şi de
susţinere a arcului intern al bolţii plantare;
-
tonifierea muşchilor intrinseci ai plantei –
muşchii interosoşi şi muşchiul abductor al halucelui care se opune lărgirii
plantei metatarsienelor.
Tonifierea acestor
muşchi se face analitic, sau global – mişcări active ce accentuează bolta
plantară, efectuate din poziţie de descălţare si de încălţare a piciorului.
Exerciţiile globale au avantajul să fie prezentate copiilor ca un joc şi astfel
sunt acceptate cu plăcere.
Exemplu :
-
prinderea unui creion cu degetele de la
picior pune în activitate toată musculatura intrinsecă a piciorului;
-
prinderea şi mototolirea unei batiste sub
talpă;
-
prinderea unei bile cu degetele de la picior
şi lansarea ei către o altă bilă;
-
exersarea unor tipuri de mers particular : –
mers pe marginea externă a piciorului, păstrarea echilibrului în sprijin
unipodal, păstrare echilibrului pe o planşetă instabilă etc.
Şansele recuperării
piciorului plat ţin de stadiul în care se începe programul fizical-kinetic.
Dacă piciorul este încă suplu şi nu există deformaţii osoase, sunt şanse de a
obţine rezultate foarte bune.
Mobilizarea
articulară se face în ordine cronologică astfel:
-
mobilizarea activă simplă în flexie şi
extensie a piciorului;
-
mobilizarea activă contra rezistenţă opusă
antagonştilor – cerem bolnavului să facă o flexie plantară a piciorului cu
degetele în extensie maximă;
-
mobilizarea pasivă manuală în flexie -
extensie cu conservarea amplitudinilor maxime atinse pentru câtva timp;
-
asocierea la aceste manevre pasive a masajului
transversal profund;
-
posturi globale sau segmentare mobilizării
gleznei – stat pe vine pentru favorizarea flexiei dorsale a piciorului, aşezat
pe călcâie – favorizează flexia plantară;
-
manipulări articulare în tracţiune sau
tracţiune supinativă se fac dacă tehnicile obişnuite nu dau rezultate.
4. Gimnastica medicală
Exerciţiile de
gimnastică medicală sunt indicate în cazurile de picior şi gleznă reumatismale,
cu tendinţe de redori articulare, în contracturi şi reacţii musculare precum şi
în mărirea unor articulaţii sau grupe musculare. Se recomandă bolnavului
efectuarea următoarelor mişcări active: - flexie, extensie, supinaţie, pronaţie
şi circmducţie. Mişcările se fac lent şi amplu.
Mobilizările active
se execută pe planul de reeducare.
1.
– bolnavul fiind aşezat în decubit dorsal sau
şezînd la marginea planului cu picioarele atârnând mărind astfel dificultatea
exerciţiilor prin intervenţia gravitaţiei;
2.
– din poziţia şezînd execută o mişcare du-te
– vino, apăsând puternic piciorul pe un cilindru de lemn;
3.
– tot la marginea planului, picioarele lăsate
în jos, se fac exerciţii de apucare a vergelelor de lemn cu degetele
picioarelor;
4.
– în decubit se fac exerciţii de mers, vârf –
călcâi alternând sau simultan cu exerciţii de sărituri de pe un picior pe altul
cu întreaga talpă pe sol sau numai pe vârfuri ; sărituri cu amândouă
picioarele.
Toate aceste
exerciţii executate ritmic şi în timp îndelungat duc la îndepărtarea
anchilozei, la refacerea tonusului muscular precum şi la recuperarea mersului
în articulaţia gleznei şi labei piciorului.
0 comments :
Trimiteți un comentariu