Artroza pumnului si al mainii
PARTEA I
I.
Generalităţi – definiţie, clasificare, date epidemiologice
II.
Etiopatogenie – cauze, mecanisme, anatomie patologică
a) examenul clinic – semne
subiective şi obiective
b) investigaţii paraclinice – ex.
radiologic, probe de laborator
IV. Evoluţie şi prognostic
V.
Tratament:
1. tratament profilactic
2. tratament igieno-dietetic
3. tratament medicamentos
4. tratament ortopedico-chirurgical
PARTEA a
II-a
Tratamentul BFT
1. principiile şi obiectivele tratamentul BFT
2. tratamentul prin hidro-termoterapie (tehnică,
efecte)
3. tratamentul prin electroterapie (tehnică,
efecte)
4. tratamentul prin masaj:
§ efectele fiziologice ale
masajului
§ descrierea anatomică a
regiunii
§ tehnica masajului
§ mobilizarea
articulaţiilor (kinetoterapie)
§ gimnastică medicală
5. terapia ocupaţională
6. tratamentul balneologic (ape minerale,
nămoluri)
METODE DE
RECUPERARE MEDICALĂ B.F.T. ÎN ARTROZA PUMNULUI ŞI A MÂINII PROPRIU-ZISE
PARTEA I
I.
GENERALITĂŢI - definiţie, clasificare, date epidemiologice
Termenul de ²pumn² este relativ ambiguu,
deoarece sub această denumire înţelegem atât regiunea articulaţiilor
radiocarpiene şi intercarpiene, cât şi poziţia închisă a mâinii. Desigur că
aici vorbim de prima accepţiune a termenului de pumn, numită şi ²gâtul mâinii².
Mâna este cel mai complicat
segment de membru din organism. Atât structura, cât şi funcţia sa sunt adaptate
complexei activităţi umane. Suprafaţa de proiecţie, proporţional enormă, din
cortexul cerebral care controlează această activitate este o dovadă a
complexităţii acestui adevărat ²organ².
Reumatismul este o boală foarte
veche. După îndelungate cercetări şi după ce au fost emise mai multe variante,
reumatismul a fost clasificat astfel:
a) bolile reumatismale –
articulare şi discerale cu caracter infecţios, articulare cu caracter
degenerativ, articulare periferice cu caracter infecţios sau degenerativ;
b) manifestările de tip
reumatic în alte boli artroze, afecţiuni neurologice; osteocondropatii, boli de
origine traumatică; boli de origine psihică.
În urma statisticilor efectuate
asupra incidenţei reumatismului în diferite stări sa constatat că o mare parte
din populaţie suferă de boli reumatismale.
Artroza este o afecţiune care
face parte din grupul reumatismelor degenerative. Este localizată la nivelul
ţesutului cartilaginos şi la capetele oaselor unei articulaţii.
Artroza este una dintre cele mai
frecvente afecţiuni cronice, şi totodată cea mai frecventă afecţiune a aparatului
locomotor. Frecvenţa artrozelor creşte cu vârsta. După vârsta de 35 de ani,
circa 50 % din populaţie prezintă leziuni artrozice, iar după vârsta de 55 de
ani, peste 80 % din populaţie.
Mâna şi pumnul formează o singură
unitate funcţională, afectată profund de deviaţia cubitală a mâinii şi
degetelor şi deformarea în zig-zag, deformările degetelor şi ale policelui.
Sunt frecvente tenosinovitele flexorilor şi sinovita extensorului policelui. La
pumn sinovita poate comprima nervul median în tunelul carpian. În fazele
avansate carpul devine un bloc compact.
Artrozele membrelor şi
spondilartrozele sunt provocate uneori de cauze locale (statice, inflamatoare sau
traumatice), pe acestea le denumim secundare. Alteori, ele constituie numai răsunetul
articular al unei boli generale al tulburărilor metabolice multiple şi le
denumim primitive.
Artrozele primitive se instalează
în urma unui defect distrofic enzimatic care provoacă modificări anatomice şi
radiologice în multe articulaţii, în timp ce în artrozele secundare localizarea
este mai precisă, iar tulburările metabolice pot lipsi.
Artrozele pumnului şi mâinii sunt
puţin frecvente şi apar mai ales după traumatisme şi fracturi la extremitatea
inferioară a radiusului, scafoidului sau secundar unei necroze a semilunarului.
Artrozele reprezintă jumătate din
totalul afecţiunilor cronice articulare.
Artroza este răspândită mai ales
în zona temperată şi apare la ambele sexe, cu o uşoară predominanţă la sexul
feminin.
II.
ETIOPATOGENIE – cauze, mecanisme,anatomie patologică
-
cauze
Artroza pumnului şi a mâinii apare
mai frecvent la femei după 40-50 de ani, cu o jenă în mişcările articulaţiilor
anatomic de mult timp bolnave. Articulaţiile mâinilor, şi, în special,
mişcările articulaţiei interfalangiene, supuse zilnic la mari solicitări
mecanice şi în acelaşi timp slab protejate prin ţesuturile moi periarticulare -
sunt frecvent sediul leziunilor artrozice.
-
mecanisme
Artrozele sunt afecţiuni
polietiologice şi polipatogenice. Mecanismul este dublu:
mecanic:
(exces de presiune exercitat pe un cartilaj);
biochimic:
(cartilaj alterat biochimic, cu scăderea rezistenţei la presiuni mecanice
normale).
Procesul
degenerativ rezultă din interacţiunea complexă a unor factori extrinseci şi
intrinseci.
Factori extrinseci:
-
traumatisme (fracturi, microtraumatisme profesionale,
luxaţii)
-
inflamaţii (poliartrita reumatoidă, infecţii articulare)
-
factori mecanici (suprasolicitarea articulaţiei)
-
factori de mediu (profesiuni, stilul de viaţă)
-
boli neurologice (neuropatii)
-
malformaţii congenitale (cubitus varus sau valgus)
-
boli metabolice (diabet, hemocromatoză)
-
boala Paget
-
boli de sânge (hemofilie)
-
factori endocrini (acromegalie, mixedem, menopauză)
Factori intrinseci:
-
ereditatea: joacă un rol important în determinismul
artrozelor datorită defectelor calitative ale cartilajului articular. De
obicei, este vorba de o artroză generalizată caracterizată prin degenerarea
prematură a cartilajului în numeroase articulaţii.
-
vârsta: influenţează prin îmbătrânirea fiziologică (cartilaj
deshidratat, cu rezistenţă scăzută şi vulnerabil la agresiuni mecanice).
Frecvenţa artrozelor creşte cu vârsta. Ele nu reprezintă un proces de uzură
pasiv, ci şi un proces degenerativ activ. O dată cu trecerea anilor apar şi
leziuni ale structurilor adiacente (ligamente, tendoane) care pot accentua
dezvoltarea artrozei.
-
anatomie patologică
Din punct de vedere
anatomo-patologic artrozele (reumatism degenerativ, osteoartrita sau artrite
deformante) se caracterizează morfopatologic prin leziuni regresive
degenerative ale cartilajului hialin articular, cu interesarea osului
subcondral, sinovialei şi ţesuturilor moi.
În artroze metabolismul cartilajului este deprimat,
procesul de degradare depăşind biosinteza. Rezultă o subţiere „o scămoşare” a cartilajului
care îşi pierde omogenitatea şi devine friabil ducând la formarea de fisuri şi
ulceraţii. Progresia condiţiilor etiologice face ca fisurile să se accentueze,
iar volumul cartilajului articular să scadă. Este de asemenea posibilă ruperea
cartilajului, cu detaşarea în cavitatea articulară a unor fragmente mici.
Ulterior are loc o reacţie proliferativă sub forma unui burelet la periferia
cartilajului, ceea ce constituie punctul de plecare a osteofitelor.
Uzura cartilajului duce la dezgolirea osului
subiacent, care devine sediul unui proces de scleroză. Această condensare
osoasă este mai evidentă în punctele de solicitare mecanică maximă; în zonele
nesolicitate apare osteoporoza.
În cursul procesului artrozic suprafaţa articulară
devine progresiv deformată şi neomogenă, fapt ce expune ţesutul sinovial la
lezări mecanice urmate de fibroză şi hialinizare progresivă, ce are ca efect
scăderea vascularizaţiei sinovialei.
CRITERII DE SUSTINERE A DIAGNOSTICULUI:
examenul clinic – semne subiective şi obiective
investigaţii paraclinice – ex. radiologic, probe
de laborator
Istoricul bolii actuale va cuprinde descrierea amănunţită
a tuturor simptomelor şi semnelor bolii, de la începutul ei şi până în momentul
prezentării bolnavului la medic, în ordine cronologică şi cu menţionarea
factorilor favorizanţi sau agravanţi.
Anamneza trebuie făcută cu atenţie şi răbdare, punându-se
accent pe:
- antecedentele personale patologice (traumatisme,
diverse boli);
- pe antecedentele heredo-colaterale (pentru a putea
identifica factorul genetic);
- pe identificarea factorilor de risc (profesie,
sporturi practicate).
examenul clinic
Din punct de vedere clinic artrozele se manifestă
prin dureri, deformări şi limitarea mişcărilor articulaţiilor respective.
Artrozele afectează articulaţiile mobile (diartroze) şi pot fii monoarticulare
sau poliarticulare.
Examenul clinic se bazează pe inspecţia şi
palparea simultană şi comparativă a articulaţiei pumnului şi mâinii.
Prin inspecţia regiunii se verifică prezenţa sau
absenţa tumefacţiilor, a hipotrofiei musculare şi a deformaţiilor articulare,
unele dintre ele fiind chiar patognomonice (deformaţia în gât de lebădă, în
butonieră a degetelor, policele în Z, tipice pentru poliartrita reumatoidă).
Palparea evidenţiază modificările temperaturii
locale, consistenţa unor tumefacţii (moale, dură, renitentă) precum şi unele
modificări ale sensibilităţii.
Mobilizarea pumnului şi degetelor se începe prin
efectuarea unor mişcări test de flexie-extensie a degetelor, împreunarea mâinilor
ca pentru rugăciune etc. Astfel, ne dăm seama care dintre mişcările elementare
este limitată şi ne vom completa evaluarea prin aprecieri obiective asupra
unghiurilor de mişcare (goniometrie) şi testare a forţei musculare cât mai
analitic posibil.
Valorile normale ale mişcărilor elementare sunt:
extensia degetelor: articulaţia metacarpo-falangiană
30°, articulaţia interfalangiană
proximală 0°, articulaţia
interfalangiană distală 10°. Muşchii responsabili
pentru realizarea acestor grade de mişcare sunt: extensorul comun al degetelor,
extensorul propriu al indexului, extensorul propriu al degetului mic. Toţi
aceşti muşchi sunt inervaţi de nervul radial (C7).
flexia degetelor: flexia în articulaţia
interfalangiană distală este de 90°, în articulaţia
interfalangiană proximală de 110° şi în articulaţia
metacarpo-falangiană de 90°. Muşchii responsabili
pentru aceste mişcări sunt: flexorul comun profund al degetelor, flexorul comun
superficial al degetelor, muşchii lombricali. Inervaţia este asigurată de
nervul median (C6 - C8) cu excepţia ultimilor doi lombricali care au inervaţia
din nervul cubital (C8).
adducţia degetelor este asigurată de acţiunea
muşchilor interosoşi palmari inervaţi de nervul cubital (T1).
abducţia degetelor este realizată de interosoşii
dorsali şi abductorul degetului 5 inervaţi de cubital (D8 - T4).
În artroza pumnului şi a mâinii constatăm:
leziuni cartilaginoase: cartilajul îşi pierde
luciul caracteristic, se descuamează, prezintă fisuri şi ulceraţii profunde. El
devine neregulat şi nu mai asigură alunecarea suprafeţelor articulare;
leziuni osoase: proliferări osteofitice la
periferia suprafeţei articulare, osteoscleroză subcondrală;
leziuni ale sinovialei: vascularizaţie redusă şi
fibrozare.
Apar astfel deformări articulare care duc la
tracţiuni şi solicitări excesive ale capsulei şi ligamentelor articulare, care
se fibrozează compromiţând şi mai mult funcţia articulară.
În artroza pumnului şi a mâinii propriu-zise,
simptomul principal îl constituie durerea ce prezintă următoarele
caracteristici:
este unul dintre cele mai timpurii simptome;
este spontană;
este accentuată la efort fizic şi diminuă în
repaus; odată cu progresia bolii poate să apară şi în repaus;
este de intensitate moderată;
este meteosensibilă: frigul şi vremea umedă pot să
o agraveze.
Durerea nu are origine în cartilaj (nu este
inervat), ci în structura intraarticulară sau periarticulară (sinovială,
microfracturile osului subcondral).
Redoarea articulară este cvasi-permanentă. Ea
apare după repaus prelungit (dimineaţa) şi dispare repede (10 – 15 minute).
Un alt simptom este limitarea funcţiei articulare
(în special un deficit de extensie) care poate ajunge la impotenţă funcţională
totală. Ea se datorează redorii sau fibrozării ţesuturilor moi articulare şi
periarticulare (capsulă, tendoane etc.).
Tumefacţia articulară apare numai în cazurile
asocierii cu un proces inflamator. De obicei tumefacţia este minimă.
În stadiile avansate pot apărea deformări
articulare şi subluxaţii.
Alte semne subiective: senzaţie de înţepeneală,
fatigabilitate, scădere a forţei musculare.
La examenul obiectiv se constată existenţa
crepitaţiilor fine determinate de mobilizarea activă sau pasivă a articulaţiei
interesate.
investigaţii paraclinice
examenul radiiologic este cel mai important pentru
obiectivarea artrozei.
Semnele radiologice cele mai importante sunt:
îngustarea spaţiului articular, uneori până la
dispariţie, datorită pierderii cartilajului;
prezenţa osteofitelor marginale;
calcificările ligamentelor laterale şi a
inserţiilor tendinoase;
osteoporoză paraarticulară (de ianctivitate);
dezaxări.
În cazurile incipiente aspectul radiologic este
normal.
probe de laborator se impun în cazul artrozelor
secundare, pentru determinarea etiologiei (endocrină, metabolică, etc.) şi în
cazul artrozelor inflamatorii.
EVOLUTIE şi
PROGNOSTIC
Evoluţia artrozei pumnului şi a mâinii, ca a
tuturor artrozelor, este de lungă durată şi prezintă unele particularităţi
determinate de gradul diferit al modificărilor morfo-patologice.
Artroza pumnului şi a mâinii are caracter progresiv,
dar pe parcursul ei pot apărea perioade asimptomatice, care, uneori, pot avea o
durată de ani de zile.
Prognosticul este influenţat de următorii factori:
vârsta înaintată (se accentuează procesele
degenerative);
afectarea artrozică multiarticulară sau generală;
slăbire musculară;
solicitări mecanice vicioase necorectate
(muncitori);
neuropatii periferice ale membrului superior;
prezenţa unor boli cronice (diabetul favorizează
creşterea osteofitozei).
Deobicei, prognosticul artrozei pumnului şi a mâinii
este favorabil, el determinând foarte rar compromiterea totală a acestei
articulaţii.
TRATAMENT
Tratamentul artrozelor îşi propune să lupte atât
împotriva durerii, a impotenţei funcţionale şi a contracturii musculare, cât şi
împotriva deformărilor şi a agravării degenerescenţei articulare.
Tratamentul va ţine seama de faza bolii,
preartrozică sau artrozică, de complicaţii şi de cauzele favorizante sau
determinante.
Tratamentul artrozei pumnului şi a mâinii este
complex. El este preventiv, curativ şi de recuperare fizicală.
tratament profilactic (de prevenire)
Prevenirea artrozei are la bază cunoaşterea
factorilor de risc sau favorizanţi. Este necesară instituirea cât mai devreme a
măsurilor de educaţie, de modificare a stilului de viaţă:
la muncitorii ce practică meserii cu risc crescut
de artroză a pumnului şi a mâinii este necesară protecţia muncii; li se
recomandă scimbarea locului de muncă sau întreruperi intermitente ale
procesului muncii pentru perioade scurte de timp în care să practice o gimnastică
recuperatoare;
exerciţiile fizice ameliorează mobilitatea
articulară şi previne atrofia prin inactivitate a musculaturii periarticulare.
Sunt preferate exerciţiile izometrice.
tratament igieno-dietetic
Se impune de la început repausul articular pentru
a preveni o solicitare prea mare a articulaţiei ce prezintă deja modificări
degenerative.
Regimul alimentar trebuie să fie hiposodat atunci
când bolnavul utilizează medicaţie antiinflamatoare nesteroidă (pentru a evita
retenţia hidro-sodată ce se manifestă clinic prin hipertensiune arterială şi
edeme).
tratament medicamentos
Are următoarele obiective:
îndepărtarea durerii;
creşterea mobilităţii în articulaţia suferindă;
împiedicarea progresiei bolii (atrofii musculare,
deformări articulare).
Combaterea durerii se face cu analgezice sau
antiinflamatoare nesteroidiene administrate pe cale generală sau în aplicaţii
locale. Cele mai utilizate astfel de medicamente sunt: aspirina, indometacinul,
diclofenac, fenilbutazonă. Ele trebuiesc administrate cu precauţie datorită
efectelor secundare defavorabile pe care le au (iritabilitate gastrică,
retenţia hidro-sodată). De asemenea, trebuie evitată administrarea prelungită a
acestor medicamente.
Corticosteroizii se folosesc rar, mai mult
aplicaţi local, rareori pe cale sistemică sau intraarticulară (datorită
reacţiilor lor adverse). Ei sunt indicaţi atunci când există un proces
inflamator important, cu lichid sinovial abundent. Administrările repetate pot
produce deteriorări ale cartilajului.
O altă clasă de medicamente utilă este
reprezentată de miorelaxante (diazepam, clorzoxazonă), care combat spasmele şi
contracturile musculare.
În scopul protecţiei şi refacerii cartilajului se
adminstrează condroprotectoare obţinute din extracte de cartilaj şi măduvă
osoasă. Ele au scopul de a normaliza şi a stimula metabolismul perturbat al
cartilajului.
tratament ortopedico-chirurgical
Se aplică în artrozele deformate, cu invalidităţi.
Se pot folosi diferite thnici, de la artrodeze şi osteotomii până la proteze
articulare. Se poate face rezecţia marilor osteofite, atunci când este cazul.
PARTEA A II
–A
1. PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE TRATAMENTULUI BFT
Fizioterapia,
în înţelesul larg al termenului, este o ramură a medicinii generale, care
foloseşte în scop terapeutic agenţii fizici naturali sau artificiali.
Varietatea
mare a acestor agenţi fizici, modul lor diferit de aplicare şi de acţiune au
făcut ca să se desprindă în timp, în cadrul acestei specialităţi, o serie de
ramuri a căror dezvoltare a atins în anumite perioade istorice un nivel
important.
Astăzi
sunt cuprinse în fizioterapie următoarele ramuri speciale: electroterapia,
hidrotermoterapia, masajul şi mecanoterapia, kinetoterapia şi gimnastica
medicală, balneoterapia, helioterapia şi talasoterapia, climatoterapia,
pneumatoterapia şi inhalaţiile.
Balneofizioterapia
este un element de bază în cadrul terapiei complexe a reumatismului
degenerativ.
Tratamentul
cu acenţi fizici are o influenţă favorabilă asupra artrozelor primare, iar
dintre formele secundare asupra celor de natură endocrină. Celelalte forme
secundare vor beneficia numai după înlăturarea factorului care le întreţine.
Obiectivele
tratamentului balneofizical sunt: combatearea proceselor iritative şi reactive
secundare, uneori cu caracter inflamator, îmbunătăţirea circulaţiei locale,
îmbunătăţirea metabolismului local şi general, menţinerea tonusului muscular,
periarticular cu păstrarea capacităţii funcţionale a articulaţiei şi oprirea
procesului distructiv.
2. TRATAMENTUL PRIN HIDRO - TERMOTERAPIE
(
tehnica, efecte)
Hidroterapie
Prin hidroterapie se înţelege aplicarea în scop
profilactic şi curativ a unui număr foarte variat de proceduri, care au la bază
apa la diferite temperaturi şi sub diferite stări de agregaţie (solidă,
lichidă, gazoasă), ca şi unele tehnici strâns legate de aceasta.
Băile
sunt proceduri de hidroterapie care se practică cu apă simplă la diferite
temperaturi sau cu apă la care se adaugă diferite ingrediente.
Baia la temperatura de indiferenţă
Se pregăteşte apa la temperatura de 34°-35°C şi bolnavul este
invitat să se aşeze în baie.
Durata băilor este de 10-15 minute cu acţiune de
înviorare şi tonifiere, iar cele de 35-60 de minute, au efect calmant.
Baia caldă simplă
Această procedură se execută intr-o cadă
obişnuită, la temperatura de 36°-37°C şi cu o durată totală de 15-30-60 de minute. Are
o acţiune antispastică şi sedativă generală.
-Baia
kinetoterapeutica
Este baie
calda, la care se asociaza miscari in toate articulatiile bolnavului. Se
efectueaza intr-o cada mai mare ca cele obisnuite, care se umple ¾ cu apa la
temperatura de 36-370 C si
mai rar 380 .
Bolnavul
este invitat sa se urce in cada si, timp de 5minute, este lasat linistit. Dupa
aceasta, tehnicianul executa (sub apa)
la toate articulatiile, toate miscarile posibile. Tehnicianul sta la dreapta
bolnavului.
Toate
aceste miscari se executa intr-o perioada de timp de 5minute. Dupa aceea
bolnavul sta in repauz, dupa care este invitat sa repete singur miscarile
imprimate de tehnician.
Durata
baii este de 20-30 minute, dupa care bolnavul este sters si lasat sa se
odihneasca.
Mobilizarea in apa este mai putin dureroasa din cauza relaxarii
musculare care se produce sub influenta apei calde si pierderii greutatii
corpului conform legii lui Arhimede.
Baia cu iod
Se face cu apă la temperatura de 35°-37°C şi are durata de 10-20
de minute. Se adaugă la o baie 250 gr. (baie parţială) până la 1 kg (baie
generală), amestecată în părţi egale cu sarea de bucătărie.
Mod de acţiune: iodul micşorează vâscozitatea
sângelui provocând vasodilataţie şi scăzând tensiunea arterială, măreşte
puterea de apărare a organismului, determină reacţii locale la nivelul
ţesuturilor şi organelor, contribuind la reducerea fenomenelor inflamatorii.
-Dusul-masaj
Acesta
consta in aplicarea mat multor dusuri rozeta la temperatura de 38-400 ,concomitent
aplicandu-se si masajul, conform tehnicii obisnuite. Pentru aplicarea lui
exista instalatii speciale cu 4-6dusuri verticale, in rozeta, situate unul
langa altul, care se pun simultan sau separat un functie. In lipsa unei
instalatii speciale, se poate efectua si cu un dus mobil, la capatul caruia se
aplica o rozeta. Durata masajului este de 8-15 minute.
Bolnavul
este culcat dezbracat complet pe un pat special de lemn. Se deschid dusurile si
in timp ce apa curge pe corp, tehnicianul executa masajul conform tehnicii
cunoscute.
Modul de
actiune: dusul-masaj provoaca o hiperemie importanta, mai ales in regiunea
tratata; are un important efect resorbant si tonifiant.
Termoterapie
Unele proceduri termice, cum sunt aerul cald,
lumina, nămolul, parafina, etc, a cărur tehnică de aplicare este în strânsă
legătură cu procedurile hidrice, intră de asemenea în cadrul hidroterapiei,
care, în felul acesta îşi lărgeşte şi mai mult sfera, căpătând denumirea
corectă de hidrotermoterapie.
Tratamentul fizic constituie încă un mijloc de
tratament al artrozelor, producând ameliorări ce permit bolnavilor să-şi
continuie activitatea.
Împachetările sunt proceduri de hidroterapie care
constau din învelirea unei părţi sau în întregime a corpului conform unei
anumite tehnici.
-Împachetarea cu parafină
Constă în aplicarea, conform unei anumite tehnici
pe o regiune limitată de corp, a parafinei topite.
Se ia o cantitate potrivita (aproximativ 150-200
g) şi se topeste intr-un vas la temperatura de 65-70°; in asa fel ca sa mai
ramana cateva bucati netopite, in scopul evitarii supraincalzarii. Cu ajutorul
unei pensule late de 8cm. se pensuleaza regiunea. Grosimea stratului este de
0,5-1cm. Peste stratul de patafina se aplica bucati de vata sau flanela şi apoi
se acopera regiunea cu patura.
Durata
inpachetarii este de 20-60 minute. Inlaturarea parafinei se face cu usurinta
din cauza transpiratiei care are loc sub stratul de parafina. Procedura se
termina cu o spalare la temperatura de 20-22°.
Modul de
actiune: are o actiune locala şi provoaca o incalzire profunda şi uniforma a
tesuturilor. Suprafata pielii se incalzeste pana la 38-40°. La locul de
aplicare se produce o hiperemie puternica şi transpiratie abundenta.
-Împachetarea cu nămol
Constă în aplicarea pe o regiune limitată sau pe
întreg corpul a nămolului, încălzit la o anumită temperatură.
Temperatura la care se poate aplica nămolul
oscilează între 38 - 44° C. Durata împachetării
este între 20 – 40 minute. După terminarea procedurii, bolnavului i se aprică
duş cald.
Nămolul are mai multe efecte:
efect mecanic, producând excitaţia pielii datorită
micilor particule componente;
efect fizic, temperatura corpului creşte cu 2 – 3° C;
efect chimic prin rezorbţia unor substanţe
biologic active prin piele din nămol.
În timpul împachetării cu nămol sunt mobilizate
depozitele sangvine, producându-se intensificarea circulaţiei în anumite
teritorii.
-Ungerile cu namol
Bolnavul
complet dezbracat sta cateva minute la soare pana i se incalzeste pielea, apoi
se unge cu namol proaspat complet sau partial. Se expune din nou timp de 20-60
minute, pana cand incepe namolul sa se usuce. In acest interval de timp va
purta o compresa rece la frunte iar capull ii va fi aparat de soare cu o
palarie sau umbrela.
Dupa
aceasta o scurta baie in lac sau in mare, se va sterge, se va imbraca şi se va
odihni la umbra sau intr-o camera, aproximativ o ora.
Modul de
actiune: ungerile cu namol isi bazeaza actiunea pe elementul termic alternant,
rece la inceput, apoi cald, datorita incalzirii namolului la soare şi din nou
rece, datorita baii din lac şi reactiei vasculare la aceasta; al doilea element
este reprezentat de actiunea specifica a substantelor resorbite in organism.
-Compresele cu aburi
Avem
nevoie de: doua bucati de flanela, o bucata panza simpla sau un prosop, o panza
inperneabila, o galeata cu apa, la temperatura de 60-70°.
Se
plaseaza pe regiunea interesata o flanela uscata peste care se aplica o bucata
de panza sau prosopul muiat in apa fierbinte şi bine stors, iar peste aceasta
se aplica cealalta flanela. Totul se acopera cu bluza inperneabila sau se
aplica un termofor.
Durata
totala a procedurii este de minim 20 de minute şi de maximum 60 de minute.
Modul de
actiune: resorbtiv, analgezic, antispastic.
3. TRATAMENTUL PRIN ELECTROTERAPIE (tehnica,
efect)
Electroterapia este aceea parte a fizioterapiei, care studiaza
utilizarea actiunii diverselor forme ale energiei electrice asupra
organismului, cu scop curativ sau profilactic.
A.Curentii
de joase frecventa
Curentii diadinamici
Curentii
diadinamici utilizand aplicatia tranzversala a electrozilor (articulatia intre
cei doi poli) preferand formula:
difazat fix, care rezulta din suprapunerea a doi
curenti monofazati cu un decalaj de ½ perioada. Varfurile impulsurilor sunt
asemanatoare insa ramanand la un anumit nivel, de unde rezulta o curba
asemanatoare cu aceea a unui curent continuu peste care se suprapun 100 de
impulsuri, de forma ½ sinusoidala.
perioada
scurta, in care, la intervale regulate
de 1 secunde, se alterneaza brusc monofazatul fix de 50 de impulsuri pe
secunda, cu difazatul fix de 100 impulsuri pe secunda. Durata este de un minut.
perioada
lunga este o forma speciala de suprapunere a doi curenti de 50 impulsuri. Alternanta
dintre monofazat şi difazat, in cazul perioadei lungi, se face intre 3 şi 10
secunde. Durata este de 2minute.
Apoi se
face inversarea polilor cu repetarea formulei. Se fac 1-3 aplicatii pe zii.
Curentii Trabert
Sunt
curenti cu impulsuri de fregventa 140 Hz, impuls 2 ms, pauza 5 ms, la care tot
catodul este electrodul activ antalgic. Durata tratamentului este de 15-20
minute, cu crestere treptata a intensitatii. Se repeta de 1-2 ori pe zi.
Atat
curentul diadinamic, cat şi curentul Trabert determina o puternica senzatie, cu
aspect vibrator, o excitatie a mecanoreceptorilor tesuturilor de sub electrozi.
Efectele antalgice se explica tocmai prin aceasta senzatie.
Curentul galvanic
Prin
actiunea hiperemianta pe care o are este utilizat in fenomenele inflamatorii
articulare. Acest efect vasodilatator nu este dependent de nici unul din cei
doi poli, fiind prezent şi la catod şi la anod. Se utilizeaza intensitati mici,
la pragul de sensibilitate. Asocierea unor substante cu efecut antiinflamator,
sub forma ionoforezei, este obisnuita, dar fara a se putea face vreo apreciere
asupra substantei şi mai ales a cantitatii acesteia.
La anod,
se aseaza solutia de Cl2Ca, SO4Mg; de hidrocortizon etc.; la catod, salicilatul
de sodiu; la ambii poli Fenilbutazona. Se utilizeaza durate mari, 20-30 minute
pentru o sedinta.
B.Curentii
de medie frecventa
Efectul
analgetic al curentilor de medie frecventa se obtine utilizand mai ales
frecventele de 10000 Hz şi forma modulata de scurta perioada la 200 modulatii
pe secunda, pe care eventual le reduce pe parcursul sedintei.
Ca forma
particulara de aplicare a curentiilor de medie frecventa este interferenta in
profunzimea tesuturilor a doi curenti sinusoidali de medie frecventa care
realizeaza prin interferenta un curent de joasa frecventa. Se inconjoara
articulatia cu patru electrozi ai aparatului utilizandu-se in general, ca
formula antalgica: manual 100/ps –5 minute, spectru 0-100/ps –10minute, manual
100/ps –5 minute.
Utilizarea
curentilor de medie frecventa ca procrdura antalgica apare mai ales in cazurile
in care pielea prezinta o sensibilitate deosebita nu ar suporta aplicarea
curentilor de joasa frecventa.
C.
Curentii de inalta frecventa
Curentii
de inalta frecventa sunt curenti alternativi, a caror frecventa este in medie
mai mare de 500000 oscilatii pe secunda, a caror limita inferioara este de
100000 Hz, iar limita superioara de 300000000 Hz.
Se
utilizeaza in practica:
a) Undele
scurte
Cu
electrozi de sticla sau flexibili, cu doi electrozi sau cu un electrod (monod),
dozand dupa dorinta intensitatea efectului caloric, de la senzatia de caldura
puternica (doza IV) la subsenzatia termica (doza I sau dozele reci), in functie
de starea locala articulara. Cu cat procesul inflamator articular este mai
intens, cu atat doza de ultrascurte va
fi mai redusa (dozele I-II). Durata tratamentului este variabila pana la 15-20
minute.
b) Undele
decimetrice şi microundele
Sunt emise
de un dipol sub forma unui fascicul de unde electromagnetice (ca la radar)
directionat spre zona de tratat. Sunt metode radiante cu care putem incalzi
tesuturile pe profunzimi variabile in functie de tipul emitatorului, de
distanta acesruia de tegument, de dozaj, de durata tratamentului.
C ) Ultrasunetul
Aplicarea
indirecta a curentul de inalta frecventa prin transformarea acestuia in
oscilatii mecanice prin vibratiile unui ctistal piezoelectric. Ultrasunetul
determina efect caloric dar şi o excitatie vibratorie, care actioneaza asupra
proprioreceptotilor şi curentii de joasa frecventa. Utilizam dozaje reduse
(0,4-0,8W/cm patrati), in functie de zona tratata, asociind şi efectul de
sonoforeza (unguent cu Hidrocortizon şi eventual şi alte antiinflamatorii).
Durata este intre 3-10 minute.
D.
Radiatia infrarosie
In afara
de lumina solara, care este deosebit de bogata in radiatii inflarosii şi care
este utilizata in terapeutica sub forma asa –numitei helioterapii.
Aplicatiile de radiatii inflarosii in terapeutica se pot face in doua
moduri: in spatiul inchis, sub forma asa-numitelor bai de lumina proceduri
intense termoterapice sau in spatiu deschis, in aer liber, sub forma
asa-nummitelor aplicatii de sollux.
In baile
de lumina se realizeaza o incalzire a aerului pana la temperaturi ridicate
(60-70-80°).
In functie
de scopul urmarit, bolnavul va sta in baia de lumina intre 5-20 minute. Dupa
expirarea timpului prescris se aplica bolnavului o procedura de racire
partiala.
Efectul
radiatiilor infrarosii :
Radiatiile
infrarosii au actiune calorica. Ele actioneaza asupra circulatiei din derm
provocand o vasodilatatie subcapilara, intensificarea schimburilor dintre
celulele de cresterea fenomenelor osmotice şi cresterea debitului sangvin.
4. TRATAMENTUL PRIN MASAJ
Prin
notiunea de masaj se intelege o serie de manipulatii manuale variate, aplicate
la suprafata organismul in scop terapeutic.
Este
important ca, inainte de a incepe masajul, sa se controleze starea tegumentului
bolnavului urmarindu-se in special , eventuale infectii ale pielii care
contraindica masajul, precum şi eventualele echimoze.
Acţiunea
fiziologică a acestor manevre constă în aceea că în timpul executării lor
pornesc spre sistemul nervos central impulsuri nervoase de la terminaţiile
nervoase profunde cutanate. Acestea măresc excitabilitatea şi întăresc starea
funcţională a scoarţei cerebrale.
Efectele
fiziologice ale masajului
Sunt multiple. Sistematizându-le, ele
se pot clasifica în acţiuni locale şi acţiuni generale.
Acţiuni
locale:
actiune sedativa asupra durerilor de tip
nevralgic, musculare sau articulare;
actiune hiperemiantă locala, de inbunatatire a circulatiei locale
care se manifesta prin încălzirea şi inrosirea tegumentului asupra cărora sev
exercită masajul;
inlaturarea lichidelor interstiţiale de staza, cu
accelerarea proceselor de resorbţie în regiunea masată.
Acţiuni generale:
stimularea functiilor aparatului circulator şi respirator;
efecte favorabile asupra starii generale a
bolnavului, cu inbunatatirea somnului, indepartarea oboselii musculare;
cresterea metabolismului bazal;
Cel mai important mecanism de actiune a masajului
este reprezentat de mecanismul reflex.
Un alt mecanism este reprezentat de
apariţia în urma compresiunilor, ciupiturilor, frământărilor sau baterii a unor
reacţii întinse în piele, cu formarea în cadrul metabolismului ei a unor
produse metabolice care trec în circulaţia generală.
Un alt mod de acţiune a masajului este efectul lui
mecanic asupra lichidului interstiţial. Când acest lichid este în exces,
masajul poate să intervină favorabil ajutând la resorbţia în sânge, pentru a fi
astfel eliminat.
Toate aceste acţiuni ale masajului explică
indicaţiile largi într-o serie de afecţiuni precum şi utilizarea lui în scop
igienic, ca şi în viaţa sportivă (masajul sportiv).
Descrierea
anatomica a pumnului şi a mâinii propriu-zise:
Scheletul miini:
Este format din 27 de oase dispuse in trei grupe:
Primul grup, carpul este alcatuit din 8 oase mici
de forma cuboida. Aceste oase sunt dispuse in doua rinduri ( cite doua pe
rind):
in rindul proximal, care se articuleaza cu oasele
antebratului, din afara inauntru gasim oasele: scafoid, semilunar, piramidal,
pisiform.
In rindul distal, al II-lea din afara inauntru
gasim oasele: trapez, trapezoidal, osul mare, osul cu cirlig.
Aceste oase se articuleaza prin epifiza distala,
cu cele cinci oase metacarpiene.
Al II-lea grup, metacarpul este alcatuit din cinci
oase metacarpice care formeaza de fapt scheletul palmei.
Cele cinci oase sunt numerotate de la 1 la 5
incepind cu degetul mare (policele) degetul 1, pana la degetul mic (auricular),
degetul 5.
Epifiza distala a oaselor metacarpiene se
articuleaza cu primele falange numite falange proximale.
Al III-lea grup, falangele formeaza de fapt
scheletul degetelor. Fiecare deget este
format, din trei falange, cu exceptia policelui care are doua falange.
Prima falanga care se articuleaza cu oasele
metacarpice se numeste falanga proximala, a doua se cheama falanga medie, iar a
treia se cheama falanga distala.
Denumirea degetelor:
degetul 1 – deget mare - police;
degetul 2 – deget aratator – deget index;
degetul 3 – deget medius;
degetul 4 – deget inelar;
degetul cinci – deget mic – deget auricular.
Muschii miinii
Se impart in:
muschii eminentei tenere;
muschii eminentei hipotenere;
a) muschii eminentei tenere:
muschiul scurt abductor al policelui;
muschiul opozant al policelui;
muschiul scurt flexor al policelui;
muschiul abductor al policelui.
muschii
regiunii hipotenare:
muschiul palmar scurt;
muschiul flexor al degetului mic;
muschiul abductor al degetului mic;
muschiul opozant al degetului mic.
Tehnica
masajului
Masajul este o combinatie de manipulatii, de
prelucrari mecanice multiple aplicate sistematic asupra organismului, manual
sau cu aparate speciale, in scopuri terapeutice sau igienice.
Masajul cu ajutorul miinilor consta dintr-o serie
de manevre de masaj ca:
netezire sau eflueraj, framintare sau petrisaj,
geluire, frictiune sau frecare, stoarcerea, baterea sau tapotametul, scuturarea
sau lovirea usoara, vibratea sau trepidatia.
Masajul pumnului. Articulatia radiocarpiana este o
articulatie condiliana, care uneste radiusul cu primul rind al pumnului.
Capsula articulara este un manson fibros care se creeaza imprejurul suprafetei
articulare a radiusului. Imprejurul condilului carpian. Partea anterioara a
pumnului prezinta o serie de reliefuri longitudinale formate de tendoanele
subiacente. Aceste reliefuri tendinoase delimiteaza doua santuri longitudinale,
sub care se gasesc doua conducte osteofibroase, formate de ligamentul inelar
anterior al carpului: unul extern, prin care trece tendonul marelui palmar,
altul intern mai mare, prin care trec nervul median şi toate tendoanele
flexorilor cu tecile lor sinoviale.
Masajul regiuni anterioare a pumnului se face in
general cu ajutorul policelui, care urmeaza relieful tendoanelor de jos in sus.
Dinafara – inauntru, pe fata anterioara a pumnului, masorul intilneste
urmatoarele formatiuni: tendonul lungului supinator, artera şi venele radiale,
tendoanele marelui şi micului palmar, nervul madian, tendoanele flexorilor
superficial şi profund, artera şi vena cubitale, insotite de nervul cubital,
apoi tendonul cubitalului anterior.
Regiunea posterioara a pumnului este ridicata
inauntru de capul cubitatului, care are o apofiza descendenta ( apofiza
stiloida cubitala) iar inafara de extremitatea inferioara a radiusului,
terminata şi ea prin apofiza stiloida a radiusului care se palpeaza in partea
superioara a tabacherei anatomice.
Pumnul este deseori supus unor traumatisme, in
urma carora masajul intervine cu bune rezultate. Masajul regiuni posterioare se
incepe cu netezirea ( masaj de introducere) cu degetul mare, urmat de
frictiunea articulatiei radio-carpiana.
Masajul degetelor şi miini.
Masajul degetrlor se face incepind cu netezirea cu
doua degete, intre police şi indexul masorului, apoi continuind presiuni,
framintare, eventual sub forma de mingaluire, frictiuni pe articulatiile
metacarpofalangiene şi interfalangiene. Todeauna masajul se executa de la
virful degetelor catre radacina lor.
Masajul regiuni dorsale a miini se incepe cu
netejirea, incqapind de la articulatii metacarpofalangiene şi continuind in
sus, spre pumn şi chiar antebrat. Continuam apoi cu framintarea musculaturii
tenare şi hipotenare, prin stoarcere intre policele şi indexul masorului. Se
trece apoi la masarea spatiilor interosoase, care se poate face cu un singur
deget sau bimanual prin presiuni in ambele directii.
Masajul palmei se adreseaza celor trei regiuni ale
ei: eminenta tenara, eminenta hipotenara şi bureletul digitopalmar. Masajul
eminentei tenare, formata din muschii care se insereaza pe prima falanga a
policelui, se face de masor prin presiuni cu degetul mare. Eminenta hipotenara,
formata din patru muschi ( palmarul cutanat, adductorul degetului mic, scurtul
flexor şi opozantul), se maseaza ca şi eminenta tenara. Se poate aplica şi petrisajul
prin cipire. Regiunea mijlocie a miini, datorita aponevrozei puternice a palmei
face dificil masajul. Se aplica aici netezirii mai energice şi framintare prin
apasarii puternice şi mobilizarii ale tendoanelor.
Mobilizarea articulatiilor (kinetoterapie)
Programul de recuperare în artroza pumnului şi a
mâinii propriu-zise este dominat de kinetoterapie.
Kinetoterapia reprezintă principala formă de refacere
a funcţiilor diminuate în bolile reumatice. Ea include diferite forme de
utilizare a energiei mecanice:
-activitatea motorie voluntară bolnavului;
-forţa mecanică şi mişcările imprimate de
kinetoterapeut;
-forţa gravitaţională;
-forţa hidrostatică a apei;
-forţe mecanice ajutătoare.
Pentru kinetoterapeut, orientarea programului se
face în funcţie de stadiul clinico-anatomo-funcţional al bolii.
Se deosebesc trei stadii:
-stadiul iniţial: oboseală musculoarticulară
locală, reducerea amplitudinilor maximale;
-stadiul evoluat: redoare articulară în zona
amplitudinilor de utilizare curentă, atitudini vicioase corectabile pasiv, sau
chiar activ;
-stadiul final: dureri intense, limitare marcată a
mobilităţii până la anchiloză, atitudini vicioase ireductibile.
Mişcările în articulaţia pumnului
Mişcările pumnului sunt de flexie-extensie,
înclinare cubitală-radială, prin asociere de circumducţie. Mişcările au loc în
radiocarpiană şi mediocarpiană, existând participări diferite.
Refacerea
mobilităţii
A. Reeducarea flexiei
-
prin adoptarea unor posturi:
Exerciţiul 1: poziţia mâinii este
menţinută de înclinarea antebraţului şi prin fixarea cu mâna contralaterală se
aplică dosul mâinii pe un perete, exercitându-se o presiune în axul membrului
superior;
Exerciţiul 2: pacientul în
şezând, mâna se introduce sub coapsă, cu palma încontact cu aceasta; extensia
cotului apropie antebraţul de corp accentuând flexia cotului.
-
Prin mobilizări
pasive:
Excerciţiul 1: antebraţul
supinat, în sprijin pe masă: cu o mână, asistentul face priză pe antebraţ (un
police pe radius), menţinând poziţia de supinaţie, şi cu cealaltă pe palma
pacientului (police pe faţa dorsală a mâini); se execută flexia pumnului cu o
uşoară înclinare cubitală – degetele pacientului trebuie să fie libere;
Exerciţiul 2: mobilizarea prin
priză bimanuală lângă pumn.
-
Prin mobilizări autopasive
Exerciţiul 1: în şezând, cu cotul
pe masă, antebraţul vertical în supinaţie, cu cealaltă mână, care face priză pe
mâna afectată (police în palmă), se execută flexia pumnului;
Exerciţiul 2: cotul flectat mult,
braţul dus în adducţie, mâna atinge umărul: mâna opusă face priză pe mâna
afectată, forţând flexia.
-
Prin mişcări active:
Exerciţiul 1: mobilizarea spre
flexie a pumnului din poziţii variate (supinaţie, pronaţie sau neutră) ale
antebraţului, cu degetele flectate, semiflectate sau întinse.
B. Reeducarea extensiei
-
Prin adoptarea unor posturi:
Exerciţiul 1: din ortostatism, cu
palma în srpijin pe masă, degetele acroşează marginea mesei – cotul extins: se
realizează verticalitatea membrului superior în contrast cu orizontalitatea
mâinii;antebraţul, ca un levier, forţează extensia pumnului eventual, mâna
opusă presează pe faţa dorsală mâinii în sprijin;
Exerciţiul 2: din şezând , cu
mâna sub coapsăşi palma, pe scaun se forţează extensia.
-
Prin mobilizări pasive:
Exerciţiul 1: pacientul cu
antebraţul pronat: asistentul aplică o priză pe treimea distală a antebraţului
şi o alta pe mână (cu policele în palmă): se execută extensia punmului,
degetele se flexează concomitent;
Exerciţiul 2: prin aceleaşi
tehnici descrise la flexia pumnului se pot obţine extensii diferenţiate în
articulaţia radiocarpiană şi mediocarpiană.
-
Prin mobilizări autopasive:
Există câteva variante în funcţie
de poziţia antebraţului ca şi de priza mâinii sănătoase, care face abord pe
marginea cubitală sau pe cea radială.
-
Prin mobilizări active:
Exerciţiul 1: extensia activă se
realizează din toate cele trei poziţii de bază ale antebraţului, degetele fiind
flectate pentru a relaxa tendoanele flexorilor şi a permite astfel o
amplitudine mai mare extensiei pumnului.
C. Refacerea forţi musculare
Exerciţiul 1: pacientul în
şezând, cu braţul de-a lungul corpului, antebraţul supinat, cotul întins şi
pumnul în extensie: asistentul aplică rezistenţe pe palmă şi pe treimea distală
a feţei anterioare a braţului; subiectul execută o flexie din scapulohumerală,
o flexie a cotului şi o flexie a pumnului, degetele rămânând libere.
Exerciţiul 2: cu cotul sprijinit
pe masă extins, antebraţul supinat: priză pe palmă şi antebraţ; subiectul
realizează o flexie a cotului şi o flexie a pumnului contra rezistenţelor;
Exerciţiul 3: cotul pe masă şi
antebraţul supinat, aşezat tot pe masă: prizele se aplică pe faţa palmară a
degetelor şi pe palmă, asistentul opunându-se prin ele flexie degetelor şi apoi
a pumnului;
Exerciţiul 4: dacă antebraţul
este pronat, este stimulat deltoidul anterior care va declanşa solicitarea
extensorilor pumnului.
Mişcările în articulaţia mâinii
A. Refacerea mobilităţii
-
Prin adoptarea unor posturi:
Exerciţiul 1: şezând pe un scaun
tapiţat: mâna se introduce sub tuberozitaea ischiatică; înclinarea trunchiului
determină intensitatea presiunii;
Exerciţiul 2: antebraţul pe masă,
cotul opus flectat şi aşexat peste mâna afectată; între cot şi articulaţia de
postură se interpune o gumă;
Exerciţiul 3: utilizarea unor
benzi elastice adezive;
Exerciţiul 4: marea majoritate a
posturilor pentru mână sunt realizate prin orteze dinamice de toate tipurile şi
confecţionat din cele mai diverse materiale; se mai folosesc şi atelele fixe
seriate;
-
Prin mobilizări pasive se fac următoarele exerciţii
Exerciţii de tracţiune în ax sau
de decompresiune articulară; exerciţii de alunecare latero-laterală sau de
abducţie-adducţie; exerciţii de alunecare antero-posterioară sau de
flexie-extensie; exerciţii de rotaţie axială sau torsiune; exerciţii combinate
-
Prin mişcări autopasive:
Exerciţiul 1: mobilizări cu mâna
sănătoasă în diverse prize, din care exemplificăm prin exerciţii de
automobilizare în flexie a metacerpofalangienelor şi prin cel de automobilizare
în flexie a interfalangienelor.
Exerciţiul 2: automobilizarea în
abducţie – extensie a policelui.
-
Prin mişcări active: l
La degete se fac mişcări de
flexie, extensie, abducţie, adducţie. Pentru police se vor executa abducţia
palmară şi radială, extensia şi flexia, adducţia, opozabilitatea faţă de
fiecare deget în parte.
B. Refacerea forţei musculare
-
Refacerea forţei musculare a policelui:
Exerciţiul 1: un exerciţiu cu
solicitare disto-proximală în care subiectul execută deschiderea mâinii prin
extensia degetelor şi flexia policelui contra rezistenţei opuse de
kinetoterapeut;
Exerciţiul 2: cotul pe masă,
antebraţul supinat şi flectat, pumnul flectat, policele în opozabilitate:
asistentul fixează faţa posterioară a treimii distale a antebraţului şi aplică
o rezistenţă pe faţa unghială a policelui; subiectul execută concomitent o
extensie a cotului şi a policelui, contrată de prizele asistentului.
-
Refacerea forţei musculare a celorlalte degete:
Exerciţiul 1: asistentul aplică
prize, opunându-se astfel flexiei pumnului, cu înclinarea cubitală a mâinii, şi
flexia degetelor.;
Exerciţiul 2: antebraţul în
supinaţie, asistentul exercitând o presiune în jos pe treimea distală a
acestuia: extensorii degetelor menţim puncul fix al mâini prin contracţie
izometrică;
Exerciţiul 3: se introduc între
două degete o fâşie de postav gros şi se încearcă tracţionarea ei, subiectul
opunându-se prin strângerea degetelor.
Gimnastica medicala
Mâna
s-a adaptat la funcţia de prehensiune, respectiv de a se modela pe un obiect,
de a apuca, de a forma pense.
-Mişcarea
în articulaţiile carpometacarpiene
Această
depresiune, se datorează opozabilităţii primului şi celui de-al 5-lea
metacarpian în articulaţia carpometacarpiană. Metacarpienele 4 şi 3 se
flectează şi ele uşor, în timp ce metacarpianul 2 rămâne aproape imobil.
Această mişcare nu poate fi măsurată.
-Mişcările
în articulaţiile metacarpofalangiene
1. Flexia-extensia
degetelor. Poziţia zero este cu pumnul şi degetele întinse. Flexia activă
măsoară 90°, crescând de la degetul
2 spre 5, unde poate ajunge la 100°. Extensia este foarte
variabilă, pornind de la 0 şi ajungând până la 90°.
Măsurarea
amplitudinii mişcării se face dificil cu goniometrul obişnuit. Există un
goniometru special pentru degete.
2 Lateralitatea (abducţia-adducţia) este o
mişcare de îndepărtare-apropiere a celor 4 degete faţă de axa mediană a mâinii.
Aceste mişcări nu se pot executa decât cu degetele în poziţia de zero sau
extinse. Amplitudinea acestei mişcări este variabilă de la subiect la subiect
şi de la deget la deget – în medie, este de cca 15-20°. Măsurarea cu goniometrul este dificilă.
3.
Circumducţia este posibilă datorită combinării mişcărilor de flexie-extensie şi
lateralitate.
4.
Rotaţia axială este o mişcare care nu poate fi făcută decât pasiv.
-Mişcările
în articulaţiile interfalangiene
Aceste
articulaţii permit doar flexia-extensia pe un ax transversal.
1. Flexia în interfalangiana
proximală poate ajunge la 100°, iar în interfalangiana
distală nu depăşeşte 90°.
2. Extensia plecând de la poziţia
zero este posibilă doar în interfalangienele distale. Amplitudinea variază de
la 0° la 20°. În interfalangienele proximale în mod normal nu
există extensie peste poziţia neutră, nici chiar pasivă.
-Mişcările
în articulaţiile policelui
În
articulaţia scafotrapezoidală, mişcarea este foarte limitată şi nu poate fi
apreciată.
În
articulaţia trapezoidometacarpiană se realizează mişcări ample de:
-abducţie,
cu amplitudinea de 60°-70°;
-adducţie;
-flexie,
amplitudinea ei nu depăşeşte 10°-15°;
-extensie,
cu amplitudinea de 25°-30°;
-rotaţie
axială;
-circumducţie.
În
articulaţia metacarpofalangiană se realizează:
- flexia de 70-75°;
- o extensie propriu-zisă de fapt
nu există;
- rotaţoa axială.
Articulaţia interfalangiană
permite:
- flexii de 80-90°;
- extensii de 10 (active) până la
20-25° (pasive).
Mişcarea specifică policelui este
mişcarea de opozabilitate, care se realizează printr-o combinare a mişcărilor
de abducţie, flexie şi rotaţie axială.
5. TERAPIA
OCUPATIONALA
Este
o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind diverse
activităţi adaptate la tipul de deficienţe motorii ale individului cu scop
recreativ şi terapeutic, ajutând bolnavul să folosească mai bine muşchii rămaşi
indemni şi recuperând funcţia celor afectaţi de boală, contribuind astfel la
readaptarea funcţională la gesturile vieţii curente.
Prin
această terapie se evită pasivitatea în care se ficsează bolnavul spitalizat pe
perioade mai lungi, trezindu-i interesul pentru diverse mişcări utile şi contribuind
astfel la readaptarea funcţională la efort.
Principalele efecte pe care le
urmărim prin aplicarea terapiei ocupaţionale sunt:
- mobilizarea unor articulaţii şi
creşterea amplitudinii lor;
- dezvoltarea forţei musculare;
- restabilirea echilibrului psihic.
Pentru recuperarea abilităţilor
mâinii terapia ocupaţională are trei mari grupe de exerciţii, în funcţie de
scopurile urmărite:
a) recuperarea activităţilor
zilnice, de la posibilitatea deschiderii unei uşi sau a unei ferestre, până la
capacitatea de a utiliza furculiţa şi cuţitul sau de a scrie;
b) refacerea gesticii
necesitate de munca şi profesiunea pacientului sau câştigarea unei noi
abilităţi pentru îndrumarea către o altă activitate profesională;
c) învăţarea unei abilităţi
incomplete sau ²trucate², dar care să permită utilizarea obiectelor sau
sculelor de muncă.
Printre ocupaţiile cele mai
utilizate în recuperarea funcţională a mâinii, se înscriu: ţesutul la rozboi,
tors, răsucit, periat; împachetatul-ambalatul; lucru de mână: tricotat, brodat,
cusut; olăritul, cu toate activităţile conexe; grădinăritul;
tâmplăria-dulgheria; scrisul, dactilografierea, desenul.
Dintre jocurile sportive şi
distractive amintim: tenisul de masă, biliardul, şahul, aruncarea săgeţilor la
ţintă, oina etc.
Rezultatele depind de gradul de
stabilizare a evoluţiei bolii şi de încadrarea raţională ergoterapiei în
complexele de recuperare şi readaptare funcţională.
6. TRATAMENTUL BALNEOLOGIC ( ape minerale, namoluri)
Tratamentul balnear vizează
următoarele obiective:
-
încetinirea procesului degenerativ;
-
combaterea manifestărilor ce actualizează sau reactivează
artroza;
-
îmbunătăţirea circulaţiei locale şi generale;
-
ameliorarea sau menţinerea mobilităţii articulare şi a
forţei musculare periarticulare.
Prin noţiunea de ape minerale se
înţeleg acele ape naturale care, administrate pe cale internă în cură de băut
sau pe cale externă sub formă de băi, inhalaţii sau irigaţii, au acţiuni
terapeutice asupra organismului.
Tipuri de ape minerale:
a)
apele sărate: sunt ape minerale în care se găseşte cel
puţin un gram de sare la litru.
Băile sărate acţionează asupra
organizmului prin factorii termic, mecanic şi chimic. Ele provoacă o hiperemie
cutanată şi declanşarea unor reflexe prin excitarea terminaţilor nervoase din
piele, care au ca rezultat o modificare a reactivităţii generale.
Se folosesc apele lacurilor
sărate de litoral (Techirghiol), apele lacurilor sărate continentale (Amara,
Lacul Sărat), apa de mare, apele sărate iodurate de la Olăneşti, Govora, Bazna,
apele sărate iodurate şi sulfuroase de la Călimăneşti, Olăneşti, Govora, precum
şi apele sărate concentrate din saline (Ocna Sibiului, Ocnele Mari, Sovata).
b)
apele sulfuroase conţin cel puţin un miligram de sulf la
litru. Acţiunea apelor sulfuroase se bazează pe faptul că sulful pătruns în
organism participă la numeroase procese metabolice tisulare, el făcând parte
din compoziţia unor proteine, aminoacizi, catalizator, hormoni etc.
Ape sulfuroase se găsesc în
staţiunile Herculane, Călimăneşti, Olăneşti, Govora.
Ape sulfuroase termale:
Herculane.
c)
apele radioactive: determină o vasoconstricţie periferică
şi au un efect sedativ asupra durerilor articulare şi musculare din reumatism.
Ape radioactive sunt cele de la
Herculane,Sângeorz.
Nămolurile sau peloidele sunt
substanţe naturale formate din particule fine, insolubile în apă, care formează
cu apa o masă cu caracter plastic.
În ţara noastră se găsesc
numeroase nămoluri terapeutice:
a)
nămoluri sapropelice de liman la Techirghiol, Eforie,
precum şi în lacurile de litoral;
b)
nămoluri sapropelice de lacuri sărate continentale la
Amara, Lacul Sărat, Sovata, Bazna, Telega, Slănic Prahova;
c)
nămoluri sapropelice fosile de la Ocna Sibiului, Ocnele
Mari, 1 Mai;
d)
nămoluri de turbă la Vatra Dornei, Borsec, Someşeni,
Victoria, 1 Mai.
e)
mai există şi nămoluri cu anumite caractere:
-
nămol silicios, iodat la Govora;
-
nămoluri feruginoase la Oglinzi şi Gioagiu.
BIBLIOGRAFIE
0 comments :
Trimiteți un comentariu