Ce sunt frigurile

Ce sunt frigurile ?

Conferinţă de Louis Kuhne

Doamnelor şi Domnilor,

Ce este boala? Cam se naşte ea? Cum se manifestă ea?

Acestea  sunt  chestiunile  pe  care  vi  le  voi  lămuri  astăzi.  Dacă  cetiţi  în  program  cealaltă

chestiune:”Ce sunt frigurile?”, veţi vedea îndată cum va fi rezolvată odată cu celelalte.

Răspunsul la chestiunile de mai sus, este de însemnătate nu numai în teorie, dar chiar şi mai ales în practică; într-adevăr numai după ce cunoaştem limpede felul bolii, putem găsi tratamentul sigur şi

potrivit, fără a mai dibui şi a face încercări nefolositoare.

Calea ce  urmăm  e  aceea  ce  slujeşte  a  cunoaşte  legile  naturii.  Luăm  ca  punct  de  plecare observaţiunile  noastre,  tragem  din  ele  concluzii  şi  dovedim  în  sfârşit,  prin  experienţe,  dreptatea concluziilor noastre.

Observaţiunile noastre trebuiesc să se întindă, mai întâi de toate, asupra simptomelor pe care le vedem la bolnavi şi în urmă să descoperim simptomele care se repetă întotdeauna şi care se ivesc la

fiecare bolnav.

Aceste simptome sunt esenţiale şi asupra lor trebuie să ne întemeiem pentru a cunoaşte felul

bolii.

Am spus în precedenta mea conferinţă că la anumite boli observăm alteraţiuni ale formei corpului,

foarte bătătoare la ochi. Tocmai această împrejurare m-a îndemnat să cercetez dacă nu cumva această

alteraţiune se iveşte la toţi bolnavii.

Experienţa a arătat şi arată că într-adevăr aşa este, că mai ales faţa şi gâtul se alterează şi că

aceste alteraţiuni se observă mai lămurit în aceste două părţi ale corpului.

Am făcut studii îndelungate pentru a vedea dacă observaţiunile mele individuale erau drepte în toate cazurile şi dacă starea sănătăţii se schimbă în fiecare caz o dată cu alteraţiunea formei exterioare

şi iată, întocmai aşa a şi fost.

Cu acest  chip  se  întări  în  mine  credinţa  că  fiecare  corp  trebuie  să  aibă  o  formă  normală caracteristică, pe care o păstrează când se găseşte într-o stare de sănătate deplină, că orice abatere de la această formă normală e  pricinuită de boală şi că alteraţiunile formei gâtului şi a feţei, dau o imagine sigură şi de starea sănătăţii corpului de care e vorba, – şi iată ce m-a condus la descoperirea şi aplicarea noii mele diagnoze, – ştiinţa expresiunii figurii de care mă slujesc de mai bine de nouă ani, în practica mea întinsă.

Alteraţiunile pe care le vedem la faţă şi la gât, se repetă într-o măsură cu mult mai mare în părţile corespunzătoare ale pântecelui şi ale trunchiului, pentru că, după cum vom vedea mai târziu, aceste alteraţiuni au plecat din pântece,  aşa  că numai examinarea capului şi feţei bolnavului ne dă o idee exactă de starea sa dinăuntru. Aceste alteraţiuni ale  gâtului şi ale capului izvorăsc la început dintr-o creştere a volumului, când materiile morbide au pătruns între ţesuturile musculare şi când corpul elastic ca un cauciuc s-a întins în urma acestor năvăliri; asta e starea cea mai puţin primejdioasă! – pe urmă dintr-o prea mare întindere, adică prin încordarea diferitelor ţesuturi. Ca să înţelegeţi mai uşor această stare, să luăm ca exemplu, cârnatul. Dacă e umplut ca de obicei, e încă flexibil. Dar dacă îl umplem cât poate să ţină pielea, atunci ajunge aşa de tare şi de ţeapăn, că nu mai e chip de a-l îndoi fără să crape pielea. Întinderea corpului  nu  se poate face nici ea decât până la anume hotar şi aduce după sine încordarea ţesuturilor. Încordările se văd foarte desluşit când bolnavul întoarce capul şi gâtul. Această stare e deja mai primejdioasă. Dar dacă între ţesuturi nu mai e loc pentru depozitul materiilor străine, acest depozit se face sub formă de noduri lângă ţesuturile musculare şi sub piele; se pot vedea foarte desluşit la gât. Dacă găsim aceste noduri la gât şi la cap, putem încheia fără să ne înşelăm, că sunt mult mai multe în părţile corespunzătoare ale trunchiului. Aceste noduri de toate mărimile se simt şi se văd cu uşurinţă pe abdomen. În adevăr, nodurile gâtului nu s-au produs decât după ce s-au format şi s- au depus nodurile pântecelui. În partea a doua, la capitolul bolilor de plămâni, se va găsi explicarea exactă a felului şi originei nodurilor, ce se găsesc în corp, fenomen ce nu s-a putut niciodată tălmăci,

înainte de mine. Vedem dimpotrivă, la bolnavii prea slabi, că ţesuturile normale ale corpului au fost cu desăvârşire  alungate de materiile morbide şi că rămăşiţele acestor ţesuturi rămân ca uscate între materiile străine.

Felurite coloraţiuni anormale ale pielii sunt iarăşi un mijloc sigur de a recunoaşte bolile şi acest indiciu nu lipseşte niciodată de a se da pe faţă în anumite boli.

Alăturatele două figuri, luate după natură, va înfăţişează un bolnav atins în acelaşi timp de o gravă boală de  inimă şi de hidropizie11. Aceste două imagini au fost luate, una înainte de tratarea bolnavului de către mine şi alta, patru luni după începerea curei. Vedeţi desluşit marile schimbări ce s- au produs în bolnav, în timpul acesta. După cum vedeţi, bolnavul era foarte încărcat de materii străine şi cu toate astea în trei luni de tratamentul meu a putut să se scape de o mare parte din aceste materii, prin organele naturale ale secreţiunii, după cum se arată desluşit în a doua figură. Nu pot intra aci în amănuntele ştiinţei expresiunii figurii; asta m-ar îndepărta de subiectul meu. Am organizat cursuri de ştiinţa expresiunii figurii, pentru a da fiecăruia prilejul de a învăţa această ştiinţă indispensabilă. Aceste cursuri nu durează mult şi au loc cel puţin o dată pe lună.

Dar ce ne învaţă oare acest fenomen al alteraţiunilor formei corpului cu privire la felul bolilor? Mai întâi e neîndoielnic, că aceste ridicături şi umflături provin din oarecare materii ce s-au depus asupra părţilor în chestiune. La început nu ştim dacă acestea sunt materii pe care corpul le putea întrebuinţa şi care s-au depus într-un loc greşit sau  dacă acestea sunt materii care nu trebuie să se găsească nicidecum în corp. La început nu ştim iarăşi dacă aceste materii pricinuiesc boala sau dacă boala este pricina  acestui  depozit.  O  nouă  observaţie  ne  va  apropia  de  adevăr.  Depozitele  încep,  aproape întotdeauna, dintr-o parte a corpului şi sunt mai tari decât în cealaltă parte; depozitele încep din partea pe care avem obiceiul să dormim.

Materiile străine se depun aşadar în partea unde greutatea corpului apasă mai tare. Dar cum partea asta e de asemenea întotdeauna cea mai bolnavă, urmează ca materiile străine sunt cele ce pricinuiesc boala. Altminteri boala ar începe simultan şi în partea cealaltă. Cetitorul va găsi mai la vale alte dovezi de cele ce spun.

Afară de asta, putem trage concluzia că aceste materii trebuie să fie materii străine, adică materii ce nu trebuie să fie în corp, cel puţin nu în această formă a lor specială, căci materiile hrănitoare nu se pot depune în partea unde greutatea corpului apasă mai tare, altfel am avea depozite în corpul omului sănătos, pe dată ce acesta ar avea obiceiul de a dormi mereu pe una şi aceeaşi parte.

Corpul, de altminteri, se forţează cu tot dinadinsul să depărteze aceste materii; se formează abcese şi răni deschise sau se produc violente sudori sau erupţii, prin care corpul vrea să se scape de aceste materii. Dacă izbuteşte, o  uşurare înlocuieşte imediat neliniştea bolii, mai ales dacă aceste materii au fost alungate îndestul.

Cu chipul acesta ajungem la explicarea naturală a cauzei bolii, care este: aflarea materiilor străine în corp. E o dovadă, în afară de orice îndoială, de dreptatea explicaţiei noastre. Într-adevăr, dacă boala trece şi dacă corpul îşi reia în acelaşi timp forma lui normală, pe dată ce materiile pe care noi le numim morbide12   (străine), sunt depărtate din  corp  printr-un mijloc nimerit, e cea mai bună dovadă de adevăr.

11  Stare patologică constând în acumularea de lichid seros în ţesuturi

12  Care ţine de morb; referitor la morb; patologic; bolnăvicios

Dar această dovadă, o avem deja înaintea ochilor şi va trebui să vă înfăţişez în viitoarele mele conferinţe, feluritele experienţe ce au loc.

Dar să cercetăm încă, ce fel sunt aceste materii străine şi cum ajung ele în corp.

Sunt două drumuri prin care materiile pot fi introduse în corp, adică, prin nas în plămâni şi prin gură în stomac. Dacă în drumul lor sunt santinele, acestea sunt totuşi uneori înşelate şi lasă câteodată să pătrundă materii, care n-ar trebui să intre în corp. Aceste santinele sunt nasul pentru aer şi limba pentru hrană.

Pe dată ce începem a nu ne mai supune regulat mirosului şi gustului, aceste simţuri îşi împlinesc datoria lor cu mai puţin zel şi lasă puţin câte puţin să pătrundă în corp materii vătămătoare, fără să se împotrivească. Ştiţi că se poate obişnui cineva să stea în cel mai des fum de tutun şi să îl respire ca şi cum ar fi un aer sănătos. Chiar limba s-a stricat şi toată lumea ştie că o poţi obişnui cu o hrană, care este  împotriva  naturii.  Mai  e  de  trebuinţă  să  vă  amintesc  hrana  variată,  ce  ni  ce  pare  neapărat trebuincioasă, dar care era necunoscută veacurilor trecute şi cu care puţin câte puţin ne-am obişnuit aşa de mult că ne-ar plăcea mai bine să ne lipsim de hrana naturală decât de această hrană impusă de modă? Cu toate astea, hrana plămânilor nu e aşa denaturată, în total, ca hrana stomacului,căci nu putem face lux cu cea dintâi şi ne place şi astăzi aerul cel mai curat, pe câtă vreme supa întremătoare de făină, care dădea strămoşilor noştri sânge şi putere, nu o mai gustă decât un foarte mic număr de persoane.

Pentru a vă arăta mai lămurit cum organele digestiei se strică pe nesimţite, dacă li se cere mai mult decât le îngăduie natura, o să vă dau un exemplu: un cal de tracţiune care trage cu uşurinţă porţia

lui de 2.500 kg, va putea de asemenea să tragă odată, din întâmplare, o greutate mai mare, să zicem

4.000 kg. Dar dacă stăpânu-său, după ce a văzut că poate trage 4.000 kg, l-ar osândi să tragă zilnic o greutate aşa de mare, animalul va răbda multă vreme acest spor de greutate, dar această supra-muncă va aduce pe nesimţite urmările ei nenorocite. Calul va trage greutatea sa, din ce în ce cu mai multă osteneală şi în cele din urmă nu va mai putea trage nici cele 2.500 kg cu care era obişnuit. Toată lumea va  zice  atunci  că  animalul  acesta  a  fost  prea  încărcat  şi  asta  se  va  putea  vedea  desluşit  după umflăturile tari de la încheieturile picioarelor şi după alte simptome. Tot aşa e şi cu organele mistuirii, la om. Necontenit aţâţate de stimulentele de astăzi, ele îndeplinesc mult, foarte mult, o muncă care întrece funcţiunile lor naturale. Dar puterea lor descreşte din ce în ce şi cu vremea nu mai fac, decât în parte, munca ce li se cere. Trecerea de la sănătate la boală se face aproape pe nesimţite (adeseori într-un răstimp de câteva zeci de ani), aşa că bolnavul multă vreme nu bagă de seamă această schimbare.

E foarte greu de a hotărî cantitatea de hrană, pe care o mai poate îngădui un stomac bolnav. Să luăm, de pildă, mărul, care e o hrană cu desăvârşire sănătoasă pentru un bolnav. Adeseori, un singur măr face bine bolnavului slab, pe când două mere pot deja să-i facă rău.

Stomacul bolnav putea încă să mistuiască un măr, dar două mere erau deja prea mult pentru el. Deci, tot ce e prea mult, e otravă pentru corp. Să nu uităm niciodată, că tot ce intră în stomac trebuie să

fie mistuit. Stomacul cel mai sănătos nu poate mistui cu adevărat decât o anume cantitate de hrană. Tot

ce e prea mult, e otravă pentru el şi ajunge materie străină, dacă nu e dată afară. Cea mai mare cumpătare la mâncare şi la băutură este deci temelia unei sănătăţi trainice.

Dar ce înseamnă aceste materii străine?

– Se numesc străine, fiindcă nu ţin de corp.

– Corpul caută să se scape de ele, prin căile lăsate de natură pentru acest scop. Materiile străine trec din plămâni direct în aerul înconjurător, prin respiraţiune. Maţul (intestinul gros) dă afară pe cele care au pătruns în stomac. Dar acelea care au intrat în sânge, se dau afară prin sudoare, prin ud (urină), sau prin aerul expirat, adică prin piele, prin rinichi şi prin plămâni.

În felul acesta, corpul e întotdeauna gata de a îndrepta greşelile noastre. Dar nu trebuie să cerem de la el prea  mult.  Dacă cerem de la corpul nostru o prea mare muncă, pentru alungarea materiilor străine, el n-o s-o facă multă vreme şi va fi nevoit atunci să găzduiască, în el însuşi, materiile străine. Departe de a sluji la dezvoltarea corpului, ele mai mult îl împiedică, fiindcă turbură circulaţia sângelui şi, prin urmare, hrănirea. Ele se depun puţin câte puţin în anume locuri; mai ales în aproprierea organelor care scot afară; către care deja s-au îndrumat.

Pe dată ce a început depozitul, el face progrese repezi, dacă nu se schimbă imediat felul de viaţă. Atunci se dau pe faţă cele dintâi alteraţiuni ale formelor, care nu pot fi văzute decât de un ochi deprins. Corpul e deja bolnav, dar boala sa e fără durere, cronică, sau ascunsă. Ea se dezvoltă aşa de încet, că bolnavul nici nu bagă de seamă; abia după ce a trecut multă vreme, începe să simtă schimbări

neplăcute. Nu mai are aceeaşi poftă de mâncare, corpul său nu mai poate îndeplini aceeaşi muncă, nu mai poate lucra  mult cu mintea, sau se ivesc alte simptome asemănătoare. Această stare e încă suportabilă, câtă vreme organele, care scot afară materiile străine, lucrează regulat, câtă vreme maţul, rinichii şi plămânii o duc bine şi pielea produce o sudoare caldă. Dar pe dată ce munca lor slăbeşte, bolnavul simte nemulţumiri mai mari şi se plânge de starea sa.

Astfel depozitul începe în vecinătatea organelor care scot afară materiile străine, dar în curând îşi urmează drumul către părţile cele mai depărtate, mai ales către părţile superioare ale corpului. La gât se bagă de seamă mai lămurit. Alteraţiunile se văd bine acolo unde începe gâtul şi de aceea, pe dată ce bolnavul întoarce capul, se produc încordări, şi aşa se poate vedea din care parte a corpului s-au urcat materiile străine.

Dar înainte de a vorbi mai departe asupra urmărilor acestei îngrămădiri de materii străine, trebuie să vă atrag luarea aminte, că foarte rar se poate urmări astăzi deplina dezvoltare a bolii de la începutul

ei, căci cei mai mulţi oameni se nasc încărcaţi de materii morbide şi aci pot adăuga că, din pricina

aceasta, aproape niciun copil nu poate scăpa de aşa numitele boli de copii, care sunt un fel de încercare de curăţire, fiindcă corpul se sileşte de a da afară în chipul acesta, materiile străine pe care le are înăuntru. Voi intra în amănunte în viitoarea mea conferinţă.

Materiile care s-au depus la început în pântece, cotropesc în cele din urmă corpul întreg şi împiedică dezvoltarea armonioasă a organelor.

Dacă organele scapă câteodată, mărindu-şi volumul, totuşi ele nu se pot dezvolta în toată voia

lor, căci materiile străine răpesc întotdeauna locul materiilor hrănitoare. Pe dată ce circulaţia sângelui e întreruptă, nutriţia suferă cu desăvârşire şi organele ajung atunci mai mici, mai ales din pricina materiilor străine ce s-au depus în ele.

Aceste materii pot rămâne multă vreme cu desăvârşire liniştite, în stare cronică sau ascunsă, dar câteodată, în condiţii prielnice, se face o schimbare grabnică. Sunt mai toate materii care se topesc şi

care se pot preschimba, descompune sau recompune în condiţii prielnice, ba chiar trec în fermentaţie

(în dospire).

Dar tocmai fermentaţia se face cu adevărat şi mai de multe ori în corpul omului şi are o deosebită

însemnătate negativă pentru el.

În orice fermentaţie (dospire) furnică mulţime de materii mici vegetale, sau mai de grabă, materii care sunt intrate chiar ele în fermentaţie şi care prin aceasta suferă o schimbare foarte mare, adică se

întind şi-şi măresc volumul.

Orice fermentaţie  produce  căldură.  Cu  cât  fermentaţia  e  mai  violentă,  cu  atât  şi  ridicarea temperaturii e mai mare. Această căldură e produsă pe de o parte prin frecarea materiilor străine de ţesuturile normale din interiorul corpului şi între ele, iar pe de altă parte prin actul fermentaţiei şi prin prefacerile materiilor în timpul procesului de fermentaţie.

Orice act de fermentaţie poate fi redus în condiţii prielnice; aşa se întâmplă cu toate prefacerile produse de  fermentaţie. Lucrul ăsta a fost de când lumea, dar n-a fost până astăzi priceput cum se cade. E destul să vă amintesc cum în natură gheaţa se topeşte şi se face apă, cum apa se preface în aburi prin căldură şi prin vânt, şi cum această apă prefăcută în aburi şi nevăzută, se strânge din nou, ajunge a fi văzută sub formă de nor, se face iarăşi apă sub formă de ploaie sau cade sub formă de zăpadă sau grindină pentru a umple iarăşi lacurile şi râurile şi ajunge iarăşi gheaţă printr-un frig mare. Şi toate astea nu sunt produse decât de schimbările de temperatură. Căldura mereu crescândă a făcut apa să se descompună şi frigul mereu crescând a recompus apa la loc. Acelaşi lucru se petrece şi cu dezvoltarea materiilor străine în corp şi aceleaşi condiţii pricinuiesc retragerea sau alungarea lor afară din corp. Nu vom cerceta ce sunt aceste organisme vegetale, sau aceste materii în fermentaţie; pentru noi e de însemnătate să ştim că ele nu se pot  dezvolta decât pe un teren prielnic, unde se găsesc materii care sunt gata să intre în stare de putrezire.

Dacă aceste materii se găsesc pe teren prielnic, nu mai e nevoie de nimic altceva decât de timpul prielnic, sau de o  îmboldire oarecare pentru ca fermentaţia să înceapă. În corpul omenesc această fermentaţie se iveşte îndată ce se găseşte terenul prielnic, îndată ce sunt destule materii străine care ameninţă de a se preface, sau de a se descompune  şi îndată ce se produce îmboldirea din afară neapărat trebuincioasă. Una din aceste pricini întâmplătoare este  schimbarea vremii (de unde vine răceala), apoi o hrană predispusă a se dospi, care rămâne în maţul mistuitor (intestinul subţire) mai mult decât trebuie, apoi spaima, întristarea, emoţiile mari, o lovitură, etc.

Observaţiile mele mi-au dovedit că fermentaţia începe totdeauna în pântece, adeseori ea produce urdinare (diaree) şi astfel încetează; dar uneori şi mai ales când stomacul e încuiat, corpul nu izbuteşte să scape aşa uşor şi fermentaţia cotropeşte toate părţile, unde s-au depus materiile străine.

Acelaşi lucru se petrece în sticla de mai sus, unde fundul neavând nici o deschizătură, toată masa în  fermentaţie caută să iasă pe sus. De aceea noi simţim mersul acestei fermentaţii în părţile superioare, atunci când avem dureri de cap.

Fermentaţia produce căldură şi noi simţim imediat o ridicare a temperaturii înăuntrul corpului. Aceasta e starea cunoscută sub numele de friguri (febră).

Cele spuse până aci, dau o lămurire foarte simplă a frigurilor, lămurire care are avantajul de a se întemeia pe observaţiuni serioase şi pe dovezi neîndoielnice.

Frigurile sunt  o  fermentaţie  care  se  face  în  corp.  Deci,  înţelegem  mai  bine  simptomele frigurilor, judecând actul fermentaţiei, aşa cum îl putem observa adeseori, în mod evident, din reacţia

corpului omului. Dacă, de pildă, lăsăm să stea câteva zile o sticlă cu bere proaspătă, observăm în lichid o schimbare cunoscută sub numele de fermentaţie. În ce priveşte felul fermentaţiei, ştim că ea este o

descompunere, o prefacere sau un fel de putrezire şi că se dezvoltă mici organisme vii (vegetative)

cunoscute sub numele de bacili. Dar această dezvoltare, trebuie să ne-o înfăţişăm în aşa fel încât să

înţelegem că bacilii nu se dezvoltă numai pentru că vin de aiurea în masa care fermentează, după cum se crede de obicei, ci mai ales pentru că bacilii încolţesc prin prefacerea masei şi că, ei înşişi nu sunt decât  numai  masa  transformată  sau  produsul  fermentaţiei.  Actul  fermentaţiei  sau  descompunerea schimbă forma primitivă a masei. Tot astfel, corpul  vieţuitor al animalului, e produs de hrana şi de băuturile prefăcute prin actul de fermentaţie al mistuirii. Tot aşa, ajungem foarte uşor la încredinţarea că viaţa acestor microorganisme nu este altceva decât o prefacere neîntreruptă în condiţiile date şi că nu ne-o putem închipui fără fermentaţie. Simptomele fermentaţiei sunt după cum urmează.

Materiile în fermentaţie, care se despart de lichid se depun pe fundul sticlei. Dacă clătinăm sticla, sau dacă  producem o schimbare de temperatură, materiile depuse la fund, se pun în mişcare şi

încearcă de a-şi mări volumul; această creştere de volum se face de jos în sus şi e cu atât mai

puternică, cu cât sunt mai multe materii în fermentaţie pe fundul sticlei.

Să căutăm un exemplu în viaţa zilnică. Toată lumea ştie ca berea şi vinul se pun în sticle şi se aşează în pivniţă pentru a produce o fermentaţie cât se poate mai potolită; temperatura pivniţei este

aproape aceeaşi iarna ca şi vara; ea nu se schimbă niciodată prea repede, aşa că fermentaţia nu se

poate face grabnic.

Aceeaşi  observaţie  o  putem  face  comparând  zonele  tropicale cu zonele noastre temperate. Vedem că feluritele forme de friguri acute domnesc necontenit în miazăzi (emisfera sudică) şi în ţările

tropicale, pe când regiunile noastre mai răcoroase sunt mai mult leagănul tuturor bolilor cronice. Acest

fenomen se lămureşte prin schimbările de temperatură, care sunt mai repezi şi mai mari în ţările calde, unde sunt  câteodată 38°C de căldură în timpul zilei şi 5°C de frig în timpul nopţii, pe câtă vreme diferenţele la noi arareori trec  de 12°C. La noi frigurile se ivesc mai des primăvara, fiindcă atunci deosebirile de temperatură sunt mai mari. Tot în  acelaşi fel se explică de ce copiii au mai uşor boli acute, aşa numitele boli de copii, pe câtă vreme bolile în stare  cronică domnesc într-o vârstă mai înaintată.  Tot  schimbării  de  temperatură  i  se  datorează  şi  puterea  de  viaţă,  care  e  mai  mare  în organismele tinere, şi care n-are nicidecum, sau prea puţină nevoie de o îmboldire din afară, pentru a produce o puternică sforţare de vindecare, adică o boală acută destinată a da afară materiile străine.

Putem observa în corp aceleaşi fenomene ca în sticlă. Materiile în fermentaţie se depun de asemenea,  în  partea  de  jos  a  trunchiului  şi  de  aci  sunt  puse  în  mişcare  printr-o  schimbare  de

temperatură,  prin  zguduiri  din  afară,  sau  prin  emoţiuni.  Mişcarea  se  îndreaptă  deopotrivă  în  sus,

materiile în fermentaţie încearcă să-şi mărească volumul şi se îngrămădesc spre piele, care închide corpul; câtă vreme  pielea e impermeabilă, această presiune dă de o împotrivire. Asta pricinuieşte o frecare care dezvoltă căldură; aşa se lămureşte aprinderea atât de cunoscută a frigurilor.

Tot în felul ăsta ne putem lămuri că omul care e prins de friguri are un volum ceva mai mare decât când n-are friguri. Pielea putându-se întinde, ea cedează presiunii materiilor în fermentaţie şi cu

cât presiunea e mai puternică, cu atât pielea se întinde mai mult. Când pielea s-a întins până în cel din urmă grad şi când ea nu mai poate ceda, căldura şi primejdia frigurilor sunt şi ele în cel mai înalt grad.

Într-adevăr, materiile în fermentaţie încercând mereu de a-şi mări volumul şi nemaigăsind loc în afară, îşi caută un loc înăuntru: corpul arde înăuntrul lui şi urmarea, ce nu se poate înlătura, este, bineînţeles

moartea, de fiecare dată când pielea rămâne impermeabilă. Îndată ce izbuteşti a face pielea permeabilă

nu mai este primejdie, materiile în fermentaţie au atunci loc de ieşire şi ies din corp împreună cu sudoarea,  corpul  s-a  descărcat  înăuntrul  lui,  presiunea  pielii  şi  mărimea  căldurii  se  micşorează

numaidecât.

Bineînţeles că comparaţia corpului încărcat cu materii în fermentaţie, cu sticla plină cu materii în fermentaţie, nu e dreaptă sub toate raporturile. Fermentaţia din sticlă e cu desăvârşire liberă; materiile în fermentaţie pot să se dilate libere în toate părţile fără nici o piedică, până când au atins pereţii. În corpul omului ele întâlnesc pretutindeni piedici. Fiecare organ li se împotriveşte şi opreşte mersul lor. Atunci ele apasă, izbesc şi freacă organul care le face piedică, produc căldură şi apoi îl distrug, dacă nu găsesc vreo ieşire sau vreo abatere. După părţile pe care le atacă în particular,  aceste simptome morbide capătă numele de boală de stomac, boală de plămâni, boală de ficat, boală de inimă, etc. Dar partea special atacată în fiecare caz particular, atârnă de drumul luat de materiile în fermentaţie şi acest drum atârnă el însuşi de locul şi felul depozitului.

Vă voi arăta mai la vale cum se face pielea permeabilă. Mai întâi trebuie să vorbesc de un alt fenomen. Înainte de-a simţi căldura, observăm cu câteva zile, săptămâni şi chiar luni întregi, un lucru cu

desăvârşire opus în aparenţă, adică simţim că ne este frig. Cu toate astea explicaţia e foarte simplă:

frigul se  naşte  îndată  ce  depozitul  a  ajuns  aşa  de  mare,  că  sângele  nu  mai  poate  pătrunde  cu îndestulare până la extremităţi. Sângele se strânge atunci cu atât mai mult în părţile dinăuntru, unde se produce o mare căldură.

Acest depozit durează mai mult sau mai puţin, până când materiile îngrămădite sunt puse în fermentaţie de una din pricinile arătate mai sus, adică de o schimbare de temperatură, de o zguduire

din afară, sau de vreo emoţie puternică. Depozitul acestor materii pricinuieşte tulburări în circulaţia

sângelui şi în nutriţie. Vasele sângelui se astupă în parte, mai ales în ramificaţiile lor cele mai fine, aşa că sângele nu mai poate circula până la piele. De aci provine răceala mâinilor şi a picioarelor şi frig în tot corpul. Frigul este deci, premergătorul căldurii febrile şi ar fi o mare greşeală dacă nu l-am ţine în seamă. Dacă întrebuinţăm un tratament  nimerit, boala nu se poate dezvolta în întregime şi poate fi înăbuşită de cum se naşte.

Vorbind mai sus de felul fermentaţiei, am spus că în ea se dezvoltă, de la ele înşişi, nişte mici organisme  vegetative numite bacili. Asta se întâmplă şi la friguri şi e o dezlegare foarte simplă a

chestiunii atât de controversate a bacililor. Îndată ce materiile depuse în pântece intră în fermentaţie,

bacilii se produc, ei de la ei, în corp. Bacilii sunt produsul fermentaţiei şi dispar de la sine, îndată ce fermentaţia încetează şi corpul îşi recâştigă sănătatea, adică îndată ce actul fermentaţiei dă îndărăt.

Nu poate fi deci, vorba de infecţie misterioasă prin bacili, fără să fie materii străine în corp. Deci nu e vorba de a  omorî bacilii, ci mai de grabă, de a îndepărta pricina fermentaţiei, adică materiile

străine. Atunci vor dispare de la sine şi aceste mici dihănii, care au băgat groaza în minţile slabe. Mă voi întinde mai departe asupra primejdie molipsirii la paginile capitolului despre molipsire.

Câteva exemple simple vă vor dovedi şi mai bine spusele mele. Închipuiţi-vă o odaie, care n-a fost nici măturată, nici spălată cu săptămânile, deşi murdăria s-a îngrămădit în ea în toate zilele. Îndată

viermăria de tot soiul va năvăli şi va da mult de lucru acelora care ar voi s-o nimicească. Dacă vrem să

gonim această viermărie cu vreo otravă, după cum se obişnuieşte, vom omorî fără îndoială o mare cantitate, dar nu vom izbuti cu desăvârşire, căci murdăria este adevărata producătoare şi conservatoare

a viermăriei pe care o ajută în a se dezvolta. Am fi dobândit cu totul alt rezultat, dacă am fi spălat cu

îngrijire odaia şi dacă am fi făcut acelaşi lucru în toate zilele, am fi răpit de la bun început viermăriei terenul ei prielnic şi am fi fost scăpaţi de ea pentru totdeauna.

Un alt exemplu: Închipuiţi-vă o margine mlăştinoasă de pădure, vara. Ştiţi cât de supărătoare sunt musculiţele în  asemenea locuri. Este lucru evident că ar fi osteneală zadarnică, dacă am voi să le

nimicim cu otravă. Am omorî fără îndoială milioane, dar mlaştina ar produce neîncetat alte milioane noi. Aşa dar, terenul prielnic acestor musculiţe nu e altul decât mlaştina şi singurul mijloc de a le nimici, este s-o nimicim şi pe aceasta. Putem vedea că pe înălţimile uscate nu trăieşte aproape nici o musculiţă. Dacă am încerca să punem o mare cantitate de musculiţe pe o înălţime uscată, pentru a le face să rămână acolo, am vedea imediat, cum aceste mici dihănii aduse cu atâta osteneală se îndreaptă către mlaştina lor, pentru că în înălţimea uscată nu le prieşte. N-am putea aclimatiza musculiţele pe înălţimea uscată, decât transportându-le acolo şi mlaştina.

Un al treilea exemplu va lămuri şi mai bine lucrul. Ştiţi că în ţările tropicale, unde arşiţa soarelui produce o  dezvoltare mult mai felurită a regnului animal, decât  în zonele temperate şi în zonele friguroase, natura ajută  propăşirea celor mai numeroase şi celor mai însemnate carnivore. Oricât ai încerca să le nimiceşti, locul animalelor distruse, va fi întotdeauna reluat de carnivore noi. Vedeţi dar că aceste  animale  nu  trăiesc  decât  în  ţările  unde  o  dezvoltare  mai  puternică  a  vieţii  pricinuieşte  o mortalitate cu mult mai mare şi unde putrezirea se face cu mult mai  repede. Dacă n-ar fi aceste animale, care se hrănesc cu carne şi cu stârvuri, aerul ar fi îndată infectat prin putrezirea animalelor moarte şi n-ar mai putea fi respirat de vieţuitoare. Înţelegeţi acum pentru ce principalele carnivore trăiesc tocmai în ţările tropicale, şi nu în ţările friguroase unde iarba şi muşchiul abia poate îndestula pe reni.

Nu vom izbuti deci, să nimicim carnivorele din ţările tropicale decât nimicind condiţiile traiului lor, adică, nemărginita cantitate de animale, care trăiesc în aceste ţări şi atunci aceste carnivore vor dispare de la sine. Orice alte mijloace ar fi zadarnice. Dar cu cât fiinţele sunt mai mici cu atât e mai greu de a le nimici de-a dreptul. Aşa se întâmplă, mai ales, cu bacilii. Pentru a-i îndepărta, nu trebuie să-i nimicim cu medicamente (antibiotice), căci nu vom atinge scopul decât îndepărtând pricina lor, adică îndepărtând din corp materiile străine.

V-am arătat prin aceste exemple, cum lucrează natura pe o scară mare; întocmai aşa lucrează şi pe o scară mică, căci legile ei sunt uniforme. Ea n-are legi excepţionale, nici chiar pentru simptomele bolilor. După cum viermăria,  musculiţele, carnivorele şi animalele care se hrănesc cu stârvuri nu se găsesc, nu trăiesc şi nu există decât în ţinuturile unde găsesc un teren prielnic şi fără de care pier, tot astfel frigurile nu sunt cu putinţa fără teren prielnic, fără depozitul materiilor străine în corp, numai când sunt  astfel  de  materii  străine  în  corp,  poate  să  se  producă  dintr-o  pricină  oarecare,  acel  act  de fermentaţie, pe care-l numim friguri.

Dar dacă ştim ce sunt frigurile, nu urmează că avem deja un mijloc uşor de a le vindeca. Pielea impermeabilă,  către  care  se  îngrămădesc  materiile  în  fermentaţie,  trebuie  să  fie  făcută  mai  întâi

permeabilă şi asta se dobândeşte făcând corpul să asude.

În clipa în care se iveşte sudoarea, materiile în fermentaţie au găsit o ieşire şi atât întinderea pielii cât şi căldura frigurilor descresc.

Dar sudoarea n-a depărtat încă pricina bolii. Într-adevăr, fermentaţia nu se întinde multă vreme decât asupra unei părţi din materiile depuse în corp; celelalte materii, care nu sunt puse în mişcare şi

care au crescut prin depozite noi, alcătuiesc astfel un focar permanent de friguri, care n-aşteaptă decât un prilej nimerit pentru a izbucni din nou. Este vorba, deci, de a îndepărta aceste materii care sunt încă

în corp şi de aceea am introdus eu băile de trunchi şi de şezut cu fricţiuni, a căror descriere o voi face mai târziu. Aceste băi silesc corpul de a da afară, într-un mod natural, materiile morbide care se găsesc

în corp.

Numai în urma acestei îndepărtări pricina bolii şi boala însăşi sunt nimicite. Să recapitulăm cele ce s-au spus, pentru a trage concluziile de însemnătate.

La toţi  bolnavii  se  văd  alteraţiuni  ale  formelor  naturale  ale  corpului.  Aceste  alteraţiuni  sunt

produse de materii străine. Aflarea acestor materii străine în corp, constituie boala. Aceste materii străine, sunt materii pe care corpul nu le poate întrebuinţa şi care rămân în corp în urma unei mistuiri neîndestulătoare. Materiile străine se aşează, la început, în vecinătatea organelor care scot afară, dar se întind puţin câte puţin, mai ales prin fermentaţie, în tot corpul. Câtă vreme organele care scot afară alungă mereu o parte din materiile străine, starea corpului  este suportabilă, dar îndată ce activitatea acestor organe se micşorează, se ivesc tulburări destul de mari. Totuşi acest depozit de materii străine nu e dureros, fiindcă e ascuns, cronic, şi fiindcă se adună multă vreme încetul cu încetul fără să se bage de seamă.

Termenii cei mai nimeriţi pentru a denumi fenomenele morbide, care izvorăsc din această stare de lucruri, sunt cuvintele: ascunse şi fără dureri; de altfel sunt aceleaşi simptome, cărora le zicem de obicei cronice.

Materiile străine sunt supuse putrezirii (se pot descompune); ele sunt terenul, pe care se poate dezvolta o fermentaţie (bacilii). Fermentaţiunea începe în pântece, unde s-a aşezat cea mai mare parte

din materiile străine, dar ea se întinde cu repeziciune, urcându-se în corp. Starea morbidă se schimbă, se produc dureri şi apoi friguri. Aceste simptome de boală pot fi numite mai nimerit: dureroase sau boli

cu aprinderi; sunt aceleaşi boli, care sunt cunoscute sub numele de: acute.

Din cele spuse până aci tragem următoarea încheiere importantă: Nu există decât o singură

pricină de boală şi nu există, de asemenea, decât o singură boală, care se iveşte cu diferite simptome.

Vorbind riguros, nu putem face deosebire între feluritele boli, ci numai între feluritele simptome de boli. Adaug, cu acest prilej, că numai rănile directe sunt excluse, căci acestea nu sunt boli în înţelesul

de mai sus. Mă voi opri mai mult asupra acestui punct, când voi vorbi despre răni, în partea a doua.

Unitatea bolii, – iată ceea ce susţin şi propovăduiesc, întemeindu-mă pe observaţiile ce v-am desfăşurat.

V-am arătat drumul, care m-a adus la această încredinţare, îndrăzneaţă în ochii multora, că nu există, într-adevăr, decât o singură boală.

Cu ajutorul  observaţiilor  şi  al  concluziilor  ce  am  tras  am  stabilit  o  afirmare,  care  e  de  o însemnătate fundamentală pentru întregul tratament al bolilor, sunt eu dar în stare de a dovedi cu fapte

adevărul acestei afirmări?

În ştiinţele naturale este oportun un anume fel de demonstraţie, care e mai bun ca oricare altul şi care e privit  aproape exclusiv ca vrednic de crezământ, acesta fiind: demonstraţia experimentală. În

cazul de faţă experienţa nu s-ar putea face decât tratând la fel bolile cele mai deosebite şi vindecându-

le la fel cu acelaşi succes.

Bine înţeles că e cu neputinţă de a da sfaturi şi de a trata tot felul de boli într-o aşa de mare adunare, de a  stabili aici sub ochii dumneavoastră schimbările lor, alteraţiunile formelor corpului şi

forţelor  lor  şi  de  a  auzi  rapoartele  lor  asupra  izbândei  tratamentului.  La  sfârşitul  acestei  cărţi,  în

rapoartele bolnavilor, adică aducând fapte, voi da dovezi de cele ce susţin, dovezi de adevărul cărora se poate încredinţa oricine şi voi aduce aceste dovezi în studierea diferitelor boli, pe cât îmi va permite locul.

Nu-mi rămâne acum decât a vă prezenta în viitoarele mele conferinţe câteva din formele de boli cele mai cunoscute, cele mai răspândite şi cele mai de temut, a vă arăta lămurit pricinile amănunţite, a

vă explica mersul vindecării şi a vă da, în acelaşi timp, pe cât îmi va fi cu putinţa, exemple luate din

practica mea, pentru a vă dovedi lămurit în fiecare caz particular, că orice boală nu se datorează decât unei singure pricini uniforme.

Bolile de copil vor forma subiectul viitoarei mele conferinţe.