Beri-Beri deficitul vitaminei B1 (tiaminei)

Beri-Beri deficitul vitaminei B1 (tiaminei)

Acum 4000 de ani chinezii au descris, pentru prima dată, o boală pe care, în prezent, o definim ca insuficienţă de tiamină.

Această boală, cu exotica denumire de beri-beri, afectează un mare număr de sisteme ale organismului. Insuficienţa neuronală şi musculară, determinată de insuficienţa tiaminei în hrană, provoacă simptome variate: de la dureri şi slăbiciuni, până la paralizie şi distrofie; insuficienţa tiaminei poate genera greaţă, vomă, peristaltica redusă a intestinelor şi constipaţii.

Apar, de asemenea, şi dereglări psihice - de la o irascibilitate uşoară până la o depresie totală, debilitatea şi paranoia. Avitaminoza profundă de tiamină poate cauza chiar şi moartea.

Nu e de mirare faptul că chinezii antici, în amplele lor investigaţii medicale, puteau determina simptomele insuficienţei acestei vitamine. Tiamina este conţinută în coaja orezului şi în tărâţe, iar la măcinare se pierde o mare parte din tiamină. Astfel, odată cu răspândirea măcinatului, a crescut şi frecvenţa îmbolnăvirii de beri-beri printre chinezi. Tehnologiile actuale de preparare a alimentelor permit restabilirea cantităţii de tiamină în produsele din orez măcinat - acest proces se numeşte îmbogăţirea orezului. Dar chiar şi astăzi beri-beri se mai întâlneşte în ţările lumii a treia, unde populaţia foloseşte în alimentaţie orez măcinat nedecorticat.

În secolul al XlX-lea, savantul japonez Kanehiro Takaki, angajat în marină, a observat că, în timpul călătoriilor lungi pe mare, echipajele unor corăbii deveneau victimele unei forme letale de delir, în timp ce echipajele altor corăbii nu erau afectate de această boală. Studiind deosebirile dintre modul de alimentaţie de pe diferite corăbii, Takaki a observat că echipajele care nu aveau probleme grave de sănătate foloseau în alimentaţie mai puţin orez curăţat şi mai multă carne, peşte, legume, grâu şi lapte decât echipajele afectate.

Adăugarea componenţilor enumeraţi (bogaţi în tiamină) în meniul marinarilor a determinat reducerea evidentă a cazurilor de boli psihice şi decese din cauza maladiei beri-beri, care, conform concepţiilor medicale din acele timpuri, era considerată o boală infecţioasă. Aceste concepţii au fost susţinute de majoritatea medicilor, chiar şi după ce Takaki şi-a publicat constatările într-o revistă medicală de prestigiu în epocă.

Somităţile medicale ale vremii nu puteau accepta ideea că insuficienţa unor substanţe în alimentaţie ar putea cauza boala. Această situaţie a persistat până în 1890, când medicul danez Christian Eichmann a descoperit legătura dintre maladia beri-beri şi folosirea orezului decorticat în alimentaţie. Zece ani mai târziu, colegul său Gerrit Griyns a demonstrat că boala poate fi prevenită, adăugând coaja de orez în alimente. Aceste descoperiri ale medicilor Eichmann şi Griyns au reprezentat un salt uriaş în ameliorarea modului de alimentaţie a oamenilor.