Sănătatea celor bolnavi

Sănătatea celor bolnavi
Cînd, pe neaşteptate, mătuşa Clelia se simţi rău, în familie s-a creat un moment de panică şi cîteva ore nimeni nu fu în stare să reacţioneze sau să discute vreun plan de acţiune, nici măcar unchiul Roque, care găsea întotdeauna soluţia cea mai potrivită. Pe Carlos îl sunară la birou, Rosa şi Pepa dădură drumul elevilor care stu-diau pianul şi solfegiul, pînă şi mătuşa Clelia se preocupă mai mult de mama decît de ea însăşi. Erau siguri că nu era ceva grav, dar mamei, cu tensiunea şi diabetul ei, nu-i puteau da veşti îngrijorătoare, ba mai mult, ştiau cu toţii că doctorul Bonifaz fusese primul de părere că tre-buie să i se ascundă mamei adevărul în legătură cu Alejandro. Dacă mătuşa Clelia trebuia să stea în pat, nu le rămînea decît să inventeze ceva, ca mama să nu bănuiască faptul că era bolnavă, dar povestea cu Alejandro devenise deja o pro-blemă şi acum se mai adăuga şi asta; cea mai mică greşeală, şi mama va afla pîna la urmă adevărul. Deşi casa era mare, trebuiau să ţină cont de auzul ei atît de fin şi de îngrijorătoarea ei capacitate de a ghici unde se afla fiecare dintre ei. Pepa, care îl sunase pe doctorul Bonifaz de la telefonul de sus, îşi anunţă fraţii că medicul va sosi cît de repede posibil şi
38

hotărîră să lase uşa de afară întredeschisă, pentru ca acesta să intre fară să mai sune. în timp ce Rosa şi unchiul Roque o îngrijeau pe mătuşa Clelia, care leşinase de două ori şi se plîngea de o insuportabilă durere de cap, Carios rămase cu mama pentru a-i povesti despre con-flictul diplomatic cu Brazilia şi ca să-i citească ultimele ştiri. Mama era bine dispusă în seara aceea şi n-o durea nici mijlocul, cum se întîmpla aproape întotdeauna cînd îşi făcea siesta. li întrebă pe toţi ce aveau de par atît de nervoşi, şi atunci ei vorbiră despre presiunea atmo-sferică scăzută şi despre efectele nefaste ale pîinii fabricate cu substanţe chimice.
La ora ceaiului veni şi unchiul Roque să sporovăiască puţin cu mama, iar Carlos putu să facă o baie şi să rămînă să-l aştepte pe medic. Mătuşa Clelia se simţea mai bine, dar în pat se mişca anevoie, şi aproape că n-o mai interesa acel ceva care o neliniştise atîta cînd îşi revenise din primul leşin. Pepa şi Rosa stătură lîngă ea, oferindu-i ceai şi apă; în casă se făcu linişte o dată cu venirea serii şi fraţii îşi spuseră că pro-babil mătuşa Clelia nu avea ceva grav, şi că în seara următoare o vor vedea cu toţii intrind în dormitorul mamei, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
în privinţa lui Alejandro, a fost mai rău, pentru că Alejandro murise într-un accident de maşină, la puţin timp după ce ajunsese la Montevideo, unde fusese invitat de un prieten inginer. Trecuse aproape un an de atunci, dar pentru fraţi şi unchi parcă toate s-ar fi petrecut
39
ieri, numai pentru-mama nu, fiindcă mama ştia că Alejandro era în Brazilia, unde o firmă din Recife îl însărcinase cu instalarea unei fabrici de ciment. Ideea de a o pregăti pe mama, de a-i sugera că Alejandro avusese un accident şi că era uşor rănit au abandonat-o, ţinînd cont de precauţiile impuse de doctorul Bonifaz. Chiar şi Marfa Laura, la început, departe de a înţelege ceva, admisese că nu era posibil să-i spună ceva mamei. Carlos şi tatăl Mariei Laura plecaseră în Uruguay, pentru a aduce corpul lui Alejandro, în timp ce familia se îngrijea, ca de obicei, de mama, care în ziua aceea era suferindă şi dificilă. Priveghiul avu loc la clubul inginerilor, şi Pepa, cea mai ocupată cu mama, nici măcar nu ajunse să vadă sicriul lui Alejandro, în vreme ce ceilalţi se schimbau din oră în oră ca să stea cu biata Maria Laura, răvăşită de durere. Şi, ca de obicei, unchiul Roque fu cel care trebui să hotărască. Dis-de-dimineaţă vorbi cu Carlos, care-şi plîngea încetişor fratele, cu capul spri-jinit pe masa din sufragerie, unde de atîtea ori jucaseră cărţi împreună. Li se alătură apoi şi mătuşa Clelia, pentru că mama dormea pînă mai tîrziu şi nu aveau de ce să-şi facă griji din pricina ei. De comun acord cu Rosa şi Pepa, luară primele măsuri, începînd cu ascunderea ziarului La Nacion - cîteodată mamei îi făcea plăcere să citească cîteva minute ziarul - şi cu toţii fură de acord cu hotărîrea unchiului Roque. Astfel, Alejandro încheie un contract cu o între-prindere braziliană pentru un an în Recife şi fu nevoit să renunţe după cîteva ore la scurtul său
40

concediu petrecut în casa prietenului inginer, să-şi facă valiza şi să ia primul avion. Mama trebuia să înţeleagă că sînt alte vremuri, că industriaşii nu ţin cont de sentimente, dar că Alejandro va găsi el cum să-şi ia o săptamînă de concediu la mijlocul anului şi să vină la Buenos Aires. Mamei îi păru bine de toate astea, deşi plînse puţin şi au trebuit să-i dea repede săru-rile. Carlos, care ştia s-o facă să rîdă, îi spuse că era o ruşine să plîngă atunci cînd era vorba despre primul succes al mezinului familiei şi că lui Alejandro nu i-ar plăcea să afle că aşa era primită vestea despre contractul său. Atunci mama se linişti şi spuse că ar bea puţin vin de Mălaga în sănătatea lui Alejandro. Carlos ieşi brusc din cameră să caute vinul, dar Rosa fu cea care-l aduse şi ciocni paharul cu mama.
Viaţa mamei nu era prea uşoară şi, deşi rareori se plîngea, trebuiau să facă tot ce le stătea în putinţă ca s-o distreze. A doua zi după înmormîntarea lui Alejandro, uimită că Maria Laura nu venise s-o viziteze ca în fiecare joi, Pepa se duse după-amiază la familia Novalli să stea de vorbă cu Marîa Laura. La ora aceea, unchiul Roque se afla în biroul unui prieten avocat, explicîndu-i cum stăteau lucrurile; avo-catul promise să-i scrie imediat fratelui său care lucra în Recife (oraşele nu erau alese la întîm-plare în casa mamei) şi să se ocupe el de corespondenţă. Doctorul Bonifaz o vizită ca din întîmplare pe mama şi, după ce-i examină ochii, o găsi destul de bine, dar îi ceru să se abţină cîteva zile şi să nu mai citească ziarele. Mătuşa
41
Clelia promise să-i comenteze ştirile cele mai interesante; din fericire, mamei nu-i plăceau anunţurile mortuare şi nici aşa-zisele leacuri pentru diverse boli.
Maria Laura veni vineri după-amiază şi-i spuse cît de mult trebuia să înveţe pentru exa-menele de arhitectură.
— Bineînţeles, fetiţa mea, spuse mama, pri-vind-o cu afecţiune. Dar ai ochii obosiţi de atîta citit, şi asta-i rău. Pune-ţi nişte comprese cu muşeţel, o să-ţi facă bine.
Rosa şi Pepa erau de faţă pentru a interveni în orice clipă în conversaţie, şi Maria Laura putu să reziste şi chiar surîse cînd mama aduse vorba despre ştrengarul ăsta de logodnic care plecase atît de departe, aproape fără să spună nimic. Aşa-i tineretul în ziua de azi, lumea a înnebunit de-a dreptul, toţi sînt grăbiţi şi nu mai ău timp de nimic. Şi apoi mama spuse din nou aceleaşi anecdote cu părinţi şi bunici, şi se servi cafeaua şi Carlos veni cu glume noi şi la un moment dat unchiul Roque se opri în pragul uşii de la dormitor şi-i privi cu aerul său bonom şi totul se petrecu aşa cum plănuiseră, pînă la ora cînd mama trebuia să se odihnească.
Familia se obişnui încetul cu încetul, Mariei Laura îi era cel mai greu, în schimb ea venea numai joia s-o vadă pe mama; într-o bună zi sosi şi prima scrisoare de la Alejandro (mama se mirase deja de două ori de tăcerea lui) şi Carlos i-o citi mamei, pe cînd ea se odihnea. Alejandro era încîntat de Recife, vorbea despre port, despre vînzătorii de papagali şi despre răcoritoare, cu
42

toţii se entuziasmară cînd aflară că ananasul costa o nimica toată, iar cafeaua era naturală şi avea o aromă... Mama vru să vadă plicul şi spuse că ar trebui să-i dea timbrul copilului familiei Marolda, care era filatelist, deşi ei nu prea-i plăcea cum umblă copiii cu timbrele pentru că nu se spală pe mîini şi timbrele astea circulă prin toată lumea.
— Dau cu limba să 1e lipească, spunea mereu mama, şi microbii rămîn acolo, e lucru ştiut, dar totuşi dă-i-l, are atîtea, încît unul în plus...
în ziua următoare, mama o chemă pe Rosa şi-i dictă o scrisoare pentru Alejandro, între-bîndu-l cînd va putea să-şi ia un concediu şi dacă drumul nu l-ar costa prea mult. îi spuse cum se simţea şi-i vorbi despre avansarea lui Carlos şi despre premiul obţinut de unul dintre elevii care studiau pianul cu Pepa. îi mai spuse de asemenea că Marfa Laura o vizita în fiecare joi, dar că învăţa prea mult şi că asta nu era bine pentru ochi. Cînd termină scrisoarea, marna o semnă cu un creion şi sărută cu duioşie hîrtia. Pepa se ridică brusc, pretextînd că tre-buie să caute un plic, şi mătuşa Clelia aduse pastilele de la ora cinci şi cîteva flori pentru glastra de pe comodă.
Nimic nu era uşor, pentru că tocmai atunci mamei îi crescu tensiunea şi familia se întrebă dacă nu exista cumva vreo influenţă incon-ştientă, ceva ce rezulta din felul cum se com-portau ei toţi, o stare de nelinişte şi de apăsare care-i făceau rău mamei, în ciuda tuturor pre-cautiilor şi a falsei lor veselii. Dar nu putea fi
43
asta, pentru că, tot prefăcîndu-se că rîd, ajunseseră să rîdă de-adevărat cu mama şi adesea glumeau, chiar cînd nu era ea de faţă, pentru ca apoi să se uite unul la altul, ca şi cum s-ar fi trezit brusc, şi Pepa se înroşea foarte tare, şi Carlos îşi aprindea o ţigară, abătut. în fond, cel mai important era să treacă timpul fară ca mama să-şi dea seama de ceva. Unchiul Roque vorbise cu doctorul Bonifaz, şi cu toţii căzuseră de acord că trebuiau să continue la nesfirşit comedia asta neverosimilă, după cum o califica mătuşa Clelia.
Mai erau însă vizitele Mariei Laura, cînd mama insista bineînţeles să vorbească despre Alejandro, voia să ştie dacă se vor căsători de îndată ce se va întoarce el din Recife sau dacă trăsnitul ăsta de copil va accepta oare vreun alt contract tot atît de departe şi pentru o perioadă la fel de îndelungată. Nu mai aveau altă soluţie decît sa intre întruna în donnitor şi s-o distragă pe mama, ajutînd-o cumva pe Maria Laura, care stătea foarte tăcută pe scaunul ei, cu mîinile atît de încleştate încît o dureau; într-o zi însă mama o întrebă pe mătuşa Clelia de ce se repe-zeau cu toţii aşa cînd venea Marfa Laura s-o vadă, ca şi cum era singura ocazie cînd ar putea să stea cu ea. Mătuşa Clelia izbucni în rîs şi-i spuse că, într-un fel, îl vedeau cu toţii pe Alejandro în persoana Mariei Laura şi că de aceea le plăcea atîta să stea cu ea cînd venea.
— Ai dreptate, Maria Laura e atît de bună, spuse mama. Nesăbuitul ăsta de băiat n-o merită, crede-mă.
44

— la te uită cine vorbeşte, spuse mătuşa Clelia. Parcă nu văd cum te luminezi toată numai cînd îi rosteşti numele.
Mama începu şi ea să rîdă şi-şi aminti că zilele astea trebuia să sosească o scrisoare de la Alejandro. Scrisoarea sosi şi unchiul Roque o aduse împreună cu ceaiul de la ora cinci, De astă dată, mama vru să citească ea scrisoarea şi ceru ochelarii. Citi sîrguincioasă, ca şi cum fie-care frază era o îmbucătură pe care o ţii mai mult în gură ca s-o savurezi pe deplin.
— Băieţii din ziua de azi nu mai au pic de respect, spuse ea, fără să acorde prea multă importanţă faptului în sine. Bine că pe vremea mea nu se foloseau maşinile de scris; oricum, eu n-aş fi îndrăznit niciodată să-i scriu aşa tată-lui meu, şi cred că nici voi.
— Mai încape vorbă, spuse unchiul Roque. Cu firea pe care o avea bătrînul...
— Nu-i mai spune aşa, Roque. Ştii bine că nu-mi place cînd te aud vorbind astfel, dar ţie ţi-e totuna. Adu-ţi aminte cum se supăra mama.
— Bine, e-n regulă. „Bătrînul" e un fel de a spune, care n-are nimic de-a face cu respectul.
— E foarte ciudat, zise mama, dîndu-şi jos ochelarii şi privind cerul fară nici un nor. Am primit deja cinci sau şase scrisori de la Alejandro, şi în nici una nu-mi spune... Ah, dar e un secret între noi doi... E ciudat, ştii. De ce nu mi-a spus aşa, măcar o singură dată?
— Poate că băiatului i se pare o copilărie să-ţi scrie aşa. Una e să-ţi spună personal... cum ziceai că-ţi zice?
45
— E un secret, răspunse mama. Un secret numai al nostru.
Nici Pepa, nici Rosa nu ştiau acest nume, şi Carlos ridică din umeri cînd îl întrebară.
— Ce vrei, unchiule? Tot ce pot face e să-i falsific semnătura. Cred că mama o să uite de asta, nu mai pune totul la inimă.
Peste patru sau cinci săptămîni, după ce prinii o scrisoare de la Alejandro în care acesta îi motiva ce mult are de lucru (deşi era mulţu-mit, fiindcă era o mare ocazie pentru un inginer tînăr), mama insistă, zicînd că venise vremea să-şi ia un mic concediu şi să vină la Buenos Aires. Rosei, care scria răspunsul, i se păru că mama dictează mai încet, ca şi cum ar fi cîntărit mult fiecare frază în parte.
— Să vedem dacă va putea veni, comentă ca din întîmplare Rosa. Ar fi mare păcat să se pună rău cu cei de la întreprindere, chiar acum cînd îi merge atît de bine şi e atît de mulţumit.
Mama continuă să dicteze, ca şi cînd nu au-zise. Sănătatea ei lăsa mult de dorit şi tare ar fi vrut să-l vadă pe Alejandro, fie chiar şi pentru cîteva zile. Alejandro ar trebui să se gîndească şi la Maria Laura, nu din pricină că ea, mama, credea că el îşi neglija logodnica, dar iubirea nu înseamnă doar cuvinte frumoase şi promisiuni de la distanţă- în fine, aştepta ca Alejandro să-i scrie cît de curînd şi să-i dea veşti bune. Rosa observă că mama nu sărută hîrtia după ce a semnat, în schimb privea fix scrisoarea, de parcă voia să şi-o întipărească în memorie. „Bietul
46

Alejandro", gîndi Rosa, şi-şi făcu repede cruce, fără ca mama s-o vadă.
— Uite ce e, îi spuse unchiul Roque lui Carlos în seara aceea, cînd rămaseră singuri să joace domino, cred că lucrurile se înrăutăţesc. Va trebui să inventăm ceva plauzibil, altfel pînă la urmă îşi dă seama.
— Nu ştiu, unchiule. Cel mai bine ar fi ca Alejandro să-i scrie în aşa fel încît răspunsul lui s-o mai mulţumească o vreme. Biata de ea, e atît de fragilă, nici nu ne putem gîndi să...
— Nimeni n-a zis asta, băiete. Dar eu îţi spun că mama ta nu se va lăsa cu una cu două. Asta-i din familie, dragul meu.
Mama citi fără vreun comentariu răspunsul evaziv al lui Alejandro, care scria că va încerca să obţină cîteva zile de concediu numai după ce se va fi instalat primul sector al fabricii. Seara, cînd veni Maria Laura, o rugă să infeervină ca Alejandro să vină măcar pentru o săptămînă la Buenos Aires. Maria Laura îi spuse apoi Rosei că mama i-a cerut asta cînd au rămas un mo-ment singure. Unchiul Roque fu primul care sugeră ceea ce gîndiseră cu toţii pînă atunci, fără a avea curajul s-o spună clar, iar atunci cînd mama îi dictă Rosei o altă scrisoare pentru Alejandro, insistînd ca băiatul să vină acasă, hotărî că nu-i mai rămînea decît să încerce, să vadă dacă mama era în stare să primească o primă veste neplăcută. Carlos îl consultă pe doctorul Bonifaz, care îi prescrise mamei cîteva picături şi multă prudenţă. Lăsară să treacă
47
timpul necesar şi într-o seară unchiul Roque veni să se aşeze pe marginea patului mamei, în timp ce Rosa făcea un ceai mate1 şi se uita pe fereastra de la balcon, fară să se îndepărteze de comoda unde se aflau medicamentele.
— Inchipuie-ţi că abia acum înţeleg de ce nepotul ăsta împieliţat nu se hotărăşte să vină să ne vadă, spuse unchiul Roque. Adevărul e că n-a vrut să te necăjească, ştiind că nu te simţi încă prea bine.
Mama îl privi ca şi cum nu înţelegea.
— Azi a telefonat familia Novalli; se pare că Maria Laura a primit veşti de la Alejandro. E bine, dar nu va putea călători cîteva luni.
— Cum adică, nu va putea călători ? întrebă mama.
— Se pare că are ceva la un picior. La gleznă, parcă. Trebuie s-o întrebăm pe Maria Laura ce s-a întîmplat. Bătrînul Novalli spunea că e vorba de o fractură sau aşa ceva.
— Fractură la gleznă? întrebă mama. Pînă să răspundă unchiul Roque, Rosa şi adusese flaconul cu săruri. Doctorul Bonifaz sosi imediat, şi totul dură cîteva ore; timpul se scurse însă grozav de încet şi medicul plecă abia către miezul nopţii. Două zile mai tîrziu, mama se simţi ceva mai bine şi-i ceru Pepei să-i scrie lui Alejandro. Cînd Pepa aduse ca de obicei hîrtia şi stiloul, mama închise ochii şi dădu din cap.
— Nu, scrie-i tu. Spune-i să se îngrijească.
1. Infuzie argentiniană specifică, preparată din seminţe de dovleac (n.t.).
48

Pepa făcu întocmai, neşthnd prea bine de ce scria o frază după alta, din moment ce mama tot nu avea să citească scrisoarea. în seara aceea îi spuse lui Carlos că, în timp ce scria, era convinsă că mama nu va citi şi nici nu va semna scrisoarea. Mama stătu cu ochii închişi pînă la ora ceaiului; părea să fi uitat de toate, gîn-dindu-se la cu totul altceva.
Alejandro răspunse cu tonul cel mai firesc din lume, explicînd că n-a vrut să-i vorbească despre fractură, ca să n-o îngrijoreze. La început greşiseră şi-i puseseră un ghips care a trebuit apoi schimbat, dar acum se simţea mai bine şi în cîteva săptămîni va putea umbla din nou. în total, trebuia să stea două luni cu ghipsul, deşi partea proastă era că rămînea în urmă cu lucrul în momentul cel mai nepotrivit...
Carlos, care citea scrisoarea cu voce tare, avu impresia că mama nu mai asculta ca altădată. Privea ceasul din cînd în cînd, în semn de nerăb-dare. La ora şapte, Rosa trebuia să-i dea picătu-rile de la doctorul Bonifaz, şi acum era şapte şi cinci.
— Ei, spuse Carlos, împăturind scrisoarea. Vezi că totul e-n regulă, băiatul n-are nimic grav.
— Desigur, spuse mama. Ştii ce, spune-i te rog Rosei să se grăbească.
Pe Maria Laura, mama o ascultă cu atenţie cînd îi povesti despre fractura lui Alejandro, şi chiar îi recomandă fetei să-i scrie să-şi facă nişte frecţii care-l ajutaseră atît de mult pe tatăl lui atunci cînd căzuse de pe cal, în Matanzas.
49
întrebă apoi, fără nici o legătură, dacă-i puteau aduce puţină apă cu floare de lămîi, care o ajuta să-şi limpezească mintea.
Prima care se gîndi la asta a fost Maria Laura, chiar în acecaşi seară. I-o spuse Rosei în salon, înainte de a pleca, şi Rosa o privi uimită, ca şi cum nu-i venea să creadă ce auzise.
— Te rog, zise Rosa. Cum poţi să-ţi imaginezi una ca asta?
— Nu-mi imaginez nimic, ăsta-i adevărul, răspunse Maria Laura. Eu una nu mai vin, Rosa, oricît m-aţi ruga; şi în camera aceea nu mai intm niciodată.
în fond, nimănui nu i se păru prea absurdă ipoteza Mariei Laura. Clelia spuse însă că nu trebuiau să uite niciodată că în familia lor dato-ria e mai presus de orice. Fu rîndul Rosei să se ducă la familia Novalli, dar Maria Laura facu o criză de isterie atît de puternică, încît trebuiră să-i respecte hotărîrea; Pepa şi Rosa începură chiar din seara aceea să comenteze cît de mult avea de învăţat biata fată şi cît de obosită era. Mama nu spuse nimic, şi în joia următoare nu întrebă de Maria Laura- în joia aceca se împli-neau zece luni de la plecarea lui Alejandro în Brazilia. întreprinderea era atît de mulţumită de serviciile lui, încît peste cîteva săptămîni îi propuneau o reînnoire a contractului pentru încă un an, dacă accepta, bineînţeles, sa plece imediat la Belen, pentru a instala altă fabrică. Unchiului Roque i se părea că c formidabil, un mare succes pentru un băiat atît de tînăr.
— Alejandro a fost întotdeauna cel mai deş-tept, spuse mama. lar Carlos, cel mai încăpăţînat.
50

— Ai dreptate, zise unchiul Roque, între-bîndu-se de îndată ce o fi apucat-o în ziua aceea pe Maria Laura de nu venise. Adevărul e că ai nişte copii minunaţi, surioară.
— 0, da, nu mă pot plînge. Tatălui lor i-ar fi plăcut să-i vadă mari. Fetele, aşa de bune, şi bietul Carlos, aşa de ataşat de ai săi.
— Şi Alejandro, cu un viitor atît de promi-ţător.
— Ah, da, spuse mama.
— Gîndeşte-te numai la noul contract ce i se oferă... în fine, cînd o să te simţi mai bine o să-i răspunzi băiatului; cred că nu prea i-ar conveni să ştie că nu te bufeuri de vestea asta bună.
— Ah, da, repetă mama, privind cerul fără nici un nor. Spune-i Pepei să-i scrie, ştie ea ce.
Pepa îi scrise, fără să ştie prea bine ce tre-buia să-i spună lui Alejandro, fiind însă con-vinsa că era mai bine să existe o legătură între scrisori, pentru a se evita eventualele contra-dicţii dm răspunsuri. Alejandro, la rîndul lui, se bucură mult că mama a înţeles ce şansă i se oferea. Cu glezna se simţea bine, dar va încerca să obţină un mic concediu, ca să vină să stea cu ei două săptămîni. Mama dădu uşor din cap şi întrebă dacă venise La Razon, ca să-i citească Carlos telegramele. în casă, toate decurgeau normal, acum cînd se părea că au terminat cu emoţiile şi sănătatea mamei era neschimbată. Copiii stăteau pe rînd în camera ei; unchiul Roque şi mătuşa Clelia erau într-un du-te-vino permanent. Carlos îi citea mamei ziarul seara, iar Rosa i-l citea dimineaţa. Rosa şi mătuşa
51
Clelia îşi beau ceaiul de două sau trei ori pe zi în camera ei. Mama nu stătea niciodată singură, nu întreba niciodată de Maria Laura; la fiecare trei săptămîni primea, fară vreun comentariu, veşti de la Alejandro; îi spunea Pepei să-i răspundă şi schimba vorba, mereu cu gîndul în altă parte.
Cam în perioada aceea unchiul Roque începu să-i citească ultimele veşti despre conflictul cu Brazilia. Primele noutăţi le scrisese pe marginea ziarului, dar mama nu se arătă prea interesată de lectură şi, cu timpul, unchiul Roque ajunse să inventeze de la el cînd citea. La început, însoţea telegramele îngrijorătoare cu vreun comentariu legat de greutăţile pe care le-ar fi putut întîm-pina Alejandro şi ceilalţi argentinieni aflaţi în Brazilia; cum pe mama nu părea însă s-o inte-reseze prea mult, nu mai insistă, deşi din cînd în cînd mai agrava puţin situaţia. în scrisorile lui, Alejandro menţiona posibilitatea unei rup-turi de relaţii între cele două ţări, deşi băiatul era acelaşi optimist dintotdeauna şi era convins că părţile vor rezolva cumva litigiul.
Mama nu făcea nici un fel de comentariu, probabil pentru că mai era mult pînă cînd Alejandro o să poată cere un scurt concediu, dar într-o seară îl întrebă brusc pe doctorul Bonifaz dacă situaţia cu Brazilia era atît de gravă cum spuneau ziarele.
— Cu Brazilia? Ei bine, da, lucrurile nu merg prea bine, răspunse medicul. Să sperăm însă că diplomaţia oamenilor de stat...
Mama îl privi oarecum surprinsă că i-a răs-puns fară să şovăie. Suspină uşor şi schimbă
52

vorba. în seara aceea era mai bine dispusă ca alte dăţi şi doctorul Bonifaz se retrase satis-făcut. A doua zi se îmbolnăvi mătuşa Clelia;
leşinurile ei păreau lipsite de importanţă, însă doctorul Bonifaz vorbi cu unchiul Roque şi-l sfătui s-o interneze pe mătuşa Clelia într-un sanatoriu. Mamei, care tocmai asculta ştirile pe care i le citea Carlos din ziarul de seară, îi spuseră că mătuşa Clelia avea o migrenă cumplită şi că se întinsese puţin. Aveau toată noaptea la dispoziţie să ia o hotărîre, unchiul Roque era însă atît de abătut după discuţia avută cu doctorul Bonifaz, încît Carlos şi fetele au hotărît ce era de făcut. Rosa îşi aminti de casa de la ţară a Manolitei Valle şi de aerul curat; în ziua care a urmat după migrena mă-tuşii Clelia, Carlos conduse cu atîta abilitate discuţia încît parcă însăşi mama v6nise cu propunerea ca mătuşa să stea o vreme în casa Manolitei, unde se va simţi desigur foarte bine. Un coleg de birou de-al lui Carlos se oferi s-o ducă el cu maşina, deoarece trenul ar fi fost prea obositor pentru migrena ei. Mătuşa Clelia a venit să-şi ia rămas bun de la mama, care-i recomandă să aibă grijă să nu răcească, că ştii cum sînt maşinile astea, şi să nu uite să con-sume fructe în fiecare seară.
— Clelia era foarte congestionată, îi spuse mama Pepei, în seara aceea. Ştii, mi s-a părut că nu arăta prea bine.
— 0, cîteva zile la ţară şi va fi alta. S-a cam obosit lunile astea şi Manolita a invitat-o să meargă cu ea la ţară.
53
— Zău? E ciudat, mie nu mi-a spus nimic,
— Ca să nu te mînnească, presupun.
— Şi cam cît o să stea acolo?
Pepa nu ştia, dar avea să-l întrebe pe doc" torul Bonifaz, căci el îi recomandase să schimbe puţin aerul. Mama nu mai vorbi despre asta cîteva zile (mătuşa Clelia tocmai avusese o sincopă în sanatoriu, şi mergeau la ea s-o vadă cînd Rosa, cînd unchiul Roque).
— Mă întreb cînd se va întoarce Clelia, spuse mama.
— Ei, a plecat şi ea o dată, săraca, să schimbe puţin aerul...
— Da, dar voi spuneaţi că n-are nimic grav.
— Bineînţeles că n-are nimic. Poate că mai stă pentru că se simte bine sau ca să-i facă plăcere Manolitei; doar ştii cum sînt prietenele între ele.
— Sună la Manolita şi află cînd vine, zise mama.
Rosa sună şi i se spuse că mătuşa Clelia era ceva mai bine, dar tot se sirnţea puţin slăbită, şi de aceea voia să mai profite puţin; era o vreme splendidă în Olavarrîa.
— Nu prea-mi place asta, spuse mama, Clelia ar fi trebuit să se întoarcă de mult.
— Ei, şi tu, mamă, nu-ţi mai face atîtea pro-bleme. De ce nu lupţi să te înzdrăveneşti şi tu puţin, să mergi şi tu să stai la soare, la ţară, cu Clelia şi Manolita?
— Eu? îl întrebă mama pe Carlos, oarecum uimită şi scandalizată în acelaşi timp. Carlos izbucni în rîs, mai mult pentru a ascunde ceea
54

ce simţea (mătuşa Clelia se simţea foarte rău, Pepa tocmai telefonase) şi o sărută pe obraji, ca pe un copil răsfăţat.
— Mămicuţa mea, zise, încercînd să nu se gîndească la nimic.
In noaptea aceea, mama dormi prost şi de cum răsări soarele întrebă de Clelia, ca şi cum la ora aceea puteau telefona la ţară (tocmai aflaseră că mătuşa Clelia murise şi hotărîseră să-i facă priveghiul la capelă). La ora opt sunară la ţară de la telefonul din salon, pentru ca mama să poată auzi şi ea conversaţia şi, din fericire, mătuşa Clelia dormise destul de bine, dar me-dicul Manolitei spunea că ar trebui să mai rămînă o vreme. Carlos era foarte mulţumit de închiderea biroului pentru inventar şi bilanţ şi veni în pijama să-şi bea ceaiul pe marginea patului mamei.
— Uite ce m-am gîndit, spuse mama, cred că ar trebui să-i scriem lui Alejandro să vină s-o vadă pe mătuşă-sa. A fost întotdeauna prefe-ratul ei şi mi se pare nonnal să vină.
— Dar din moment ce mătuşa n-are nimic grav, mamă... Dacă Alejandro n-a putut să vină să te vadă pe tine...
— Nu contează, zise mama. Tu scrie-i şi spu-ne-i că mătuşa e bolnavă şi că ar trebui să vină s-o vadă.
— Dar de cîte ori vrei să-ţi repet că inătuşa Clelia n-are nimic grav?
— Dacă nu e grav, cu atît mai bine. Doar nu te costă nimic să-i scrii.
îi scriseră chiar în seara aceea şi-i citiră mamei scrisoarea. în zilele cînd aşteptau
55
răspunsul lui Alejandro (mătuşa Clelia se simţea mult mai bine, dar medicul Manolitei insista ca ea să beneficieze cît mai mult de aerul curat de la ţară), situaţia diplomatică cu Brazilia se înrăutăţi şi mai mult, iar Carlos îi spuse mamei că s-ar putea ca scrisorile lui Alejandro să întîrzie.
— Parcă e un facut, răspunse mama. Şi să vezi că nici el n-o să poată veni.
Nici unul dintre ei nu se hotăra să-i citească scrisoarea de la Alejandro. Adunaţi în sufra-gerie, priveau locul gol lăsat de mătuşa Clelia, se priveau unul pe altul, şovăind.
— E absurd, vorbi Carlos. Ne-am obişnuit atîta cu comedia asta, încît o scenă în plus sau în minus...
— Atunci du-i-o tu, spuse Pepa, în timp ce ochii i se umpleau mereu de lacrimi şi-i ştergea cu un şerveţel.
— Ce vreţi, e ceva care nu merge. Acum, de cîte ori intru în camera ei aştept să se întîmple ceva, e ca şi cum mi s-ar întinde o cursă...
— E vina Mariei Laura, interveni Rosa. Ea ne-a băgat ideea asta-n cap şi nu ne mai putem purta natural. Şi, colac peste pupăză, mătuşa Clelia...
— Ştii ce, în timp ce vorbeai, mă gîndeam că poate ar fi cazul să vorbim cu Maria Laura, zise unchiul Roque. Cel mai firesc ar fi să vină după ce-şi dă examenele şi să-i spună mamei că Alejandro nu va putea călători.
— Dar ţie nu-ţi îngheaţă sîngele-n vine cînd vezi că mama nu mai întreabă nimic de Marîa
56

Laura, deşi Alejandro o pomeneşte în toate scrisorile ?
— Nu-i vorba de temperatura sîngelui meu, răspunse unchiul Roque. Sînt lucruri care se fac şi lucruri care nu se fac, şi cu asta basta.
Rosei i-au trebuit două ore s-o convingă pe Maria Laura, dar era prietena ei cea mai bună şi Mana Laura ţinea foarte mult la ei toţi, chiar şi la mama, de care-i era puţin frică. Trebuiră să pregătească o altă scrisoare, pe care Maria Laura o aduse împreună cu un buchet de flori şi cîteva mandarine, care-i plăceau atît de mult mamei. Da, din fericire tenninase cu examenele cele mai grele şi putea să meargă cîteva zile să se odihnească la San Vicente.
— Aerul de ţară îţi va face bine, îi zise mama. în schimb, Cleliei... Astăzi ai sunat la ţară, Pepa? Ah, da, mi-aduc aminte că mi-ai spus... Da, au trecut trei săptămîni de cînd s-a dus Clelia, şi voi...
Marfa Laura şi Rosa mai vorbiră puţin despre asta, se servi ceaiul, după care Maria Laura îi citi mamei cîteva paragrafe din scri-soarea lui Alejandro, cu vestea despre reţinerea provizorie a tuturor tehnicienilor străini şi despre cît de bine se simţea în splendidul hotel unde stătea, pe cheltuiala guvemului, pînă rînd diplomaţii aveau să aplaneze conflictul. Mama nu mai adăugă nici un cuvînt, îşi bău ceaiul de tei şi adormi. Fetele continuară să sporovăiască în salon, uşurate. Marîa Laura tocmai se pregă-tea de plecare, cînd îi aminti Rosei de telefon. Rosei i se părea că şi Carlos se gîndise la asta,
57
mai tîrziu însă, cînd vorbiră cu unchiul Roque, el nu facu altceva decît să ridice din umeri. Aşa stînd lucrurile, nu le mai rămînea decît să aştepte, citind ziarul. Dar Rosa şi Pepa vorbiră şi cu Carlos, care nu găsi nici o explicaţie, numai dacă acceptai ceea ce nimeni n-ar fi vrut să accepte.
— Vom vedea, spuse Carlos. încă se mai poate să-i treacă prin cap şi să ne roage asta.
Mama însă nu ceru niciodată să i se aducă telefonul să vorbească ea personal cu mătuşa Clelia. în fiecare dimineaţă întreba dacă aveau veşti de la ţară, apoi se întorcea iarăşi la tăcerea ei, în care timpul părea că se măsoară prin doze de medicamente şi prin ceşti de ceai. Nu-i dis-plăcea că unchiul Roque venea cu La Razon să-i citească ultimele ştiri despre conflictul cu Brazilia, deşi nici nu părea prea îngrijorată dacă ziarul sosea tîrziu sau dacă unchiul Roque se amuza mai mult ca de obicei cu o problemă de şah. Rosa şi Pepa ajunseră la concluzia că pe mama n-o mai interesau nici ştirile, nici să tele-foneze la ţară, nici scrisorile de la Alejandro. Dar nu puteai fi niciodată sigur, pentru că uneori mama se uita la ei cu privirea aceea adîncă dintotdeauna, în care nu se citea nici vreo schimbare şi nici resemnare. Totul devenise rutină, Rosa se obişnuise să vorbească la telefon fără ca nimeni să-i răspundă de la celălalt capăt al firului, unchiul Roque continua să citească false telegrame printre alte anunţuri şi ştiri sportive, Carlos povestea noi anecdote după vizi-tele făciute la vila din Olovarria, pînă şi fructele
58

pe care le trimiteau Manolita şi mătuşa Clelia soseau cu regularitate. Nici măcar în ultimele luni din viaţa mamei nu-şi schimbară obiceiu-rile, deşi acum avea prea puţină importanţă. Doctorul Bonifaz le spuse că, din fericire, mama nu va suferi deloc şi că se va stinge aproape fără să simtă. Mama însă fu lucidă pînă la sfirşit, cînd copiii o înconjurau fără a mai putea as-cunde acum ceea ce simţeau.
— Cît de buni aţi fost toţi cu mine, spuse mama cu duioşie. Şi toată munca asta la care v-aţi înhămat, de teamă să nu sufar.
Unchiul Roque, care stătea lîngă ea, îi mîngîie jovial mîna, tratînd-o ca pe un copil. Pepa şi Rosa, prefacîndu-se că se uită după ceva în comodă, îşi dădeau seama că Maria Laura avusese dreptate; ceea ce, într-un anumit fel, ştiuseră tot timpul.
— Să mă îngrijiţi atîta... spuse mama, iar Pepa strînse mîna Rosei, pentru că, la urma urmei, aceste cîteva cuvinte puneau iarăşi lu-crurile în ordine, puteau reveni la vechea comedie, atît de necesară. Carlos însă, stînd la capătul patului, o privea pe mama, ca şi cum ştia că avea să mai zică ceva. ,
— Acum o să puteţi să vă odihniţi, vorbi mama. N-o să vă mai dăm mult de furcă.
Unchiul Roque se grăbi să protesteze, să spună ceva, dar Carlos se apropie şi-l strînse cu putere de umăr. Mama se pierdea puţin cîte puţin într-un somn adînc şi era mai bine să n-o deranjeze.
Trei zile după înmormîntare sosi ultima scri-soare de la Alejandro, care, ca de obicei, întreba
59
de sănătatea mamei şi a mătuşii Clelia. Rosa, care o primise, o deschise şi începu s-o citească fară să se gîndească la nimic, şi cînd ridică privirea, pentru că o orbiseră lacrimile, îşi dădu seama că-n timp ce o citea se gîndea de fapt cum îi va aduce la cunoştinţă lui Alejandro vestea despre moartea mamei.
60